ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1269/2014

Din coroborarea probelor administrate în cauză, în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, sub aspectul laturii obiective și sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul U.S.D. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată. În drept, inculpatul U.S.D. a săvârșit infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută și pedepsită de art. 183 C. pen., săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie față de condamnarea de 11 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reșița, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deci cu reținerea art. 37 lit. a) C. pen. Astfel, se mai impune și revocarea - obligatorie - a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei acordat inculpatului, fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind comisă în timpul termenului de încercare. La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72, art. 52 C. pen. respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, de persoana inculpatului și de circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală, de scopul pedepsei. Inculpatul este recidivist, însă primul termen al recidivei este o condamnare minoră pentru o infracțiune de furt. În rest, inculpatul este o persoană liniștită și respectuoasă cu membrii comunității sale, fapt atestat de către toți martorii chestionați asupra acestui aspect. Moartea bătrânei H.F. a fost, în bună măsură, cauzată de vârsta sa înaintată, și de starea precară de sănătate în care aceasta s-a aflat datorită etății și unor boli cronice. Pentru aceste elemente, inculpatul nu are nicio culpă. Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic afectat - dar nu înlăturat - de ingestia de substanțe psihotrope, cel puțin alcool consumat social, la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, așa încât vinovăția sa e mai redusă. S-a impus reținerea față de inculpat de circumstanțe atenuante, în baza art. 74, 76 lit. b) C. pen. Pentru aceste considerente, în limitele legale ale pedepselor, Tribunalul, a procedat la soluționarea cauzei, conform dispozitivului prezentei sentințe penale. Împotriva sentinței penale nr. 99 din 01 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 3202/115/2013 au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, inculpatul U.S.D., partea civilă H.H.M. înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17 octombrie 2013, sub nr. 3202/115/2013. În motivarea apelului procurorul a arătat că sentința primei instanțe este netemeinică deoarece a aplicat o pedeapsă prea mică inculpatului, pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, art. 183 C. pen., și, în mod greșit i-a acordat inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74, 76 C. pen., raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei comise și atitudinea de negare a faptei, de către acesta. Inculpatul în motivarea apelului a arătat că solicită admiterea apelului, și, în rejudecare a se dispune achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., și, respingerea acțiunii civile. A mai arătat că, pe întreg parcursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, a susținut că era atât de băut încât nu își mai amintește cu exactitate derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 mai 2013, dar în mod cert nu a lovit-o pe numita H.F., cu pumnul în față, pentru că nu a avut niciodată vreun conflict cu aceasta și nu îi stă în fire să exercite violențe asupra unei persoane în vârstă și lipsită de apărare, acest aspect fiind pe deplin probat cu nenumărate caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei. Dintre persoanele prezente în acel moment, există totuși una care avea conflicte frecvente și de notorietate cu victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul H.E., el fiind în realitate cel care și-a agresat bunica. Pe latură civilă s arătat că, leziunile cauzate de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri medicale, așa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis de I.M.L. Timișoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune de reacții și o evoluție nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleșitor l-au avut și celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică, bronhopreumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendință cirogenă, glomerulonefrită cronică. Partea civilă în motivarea apelului a solicitat admiterea acestuia, în temeiul art. 379 alin. (1), pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea sentinței primei instanțe și, pronunțarea unei hotărâri prin care să se înlăture circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpatului și, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 39 C. pen. Pe latură civilă a solicitat să se dispună acordarea unor daune morale, conforme cu suferința pricinuită părții civile. Prin decizia penală nr. 229/A din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin și inculpatul U.S.D., împotriva sentinței penale nr. 99 din 01 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 3202/115/2013. În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de partea civilă H.H.M. împotriva aceleiași sentințe, a fost desființată sentința penală apelată și rejudecând, a fost majorat cuantumul daunelor morale acordate părții civile apelante la suma de 15.000 euro. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței penale apelate. În baza art. 383 C. proc. pen. raportat la art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului U.S.D., iar în baza art. 381 C. proc. pen., a fost dedusă din durata pedepsei închisorii aplicate durata arestului preventiv de la data de 01 octombrie 2013 la zi. Pentru a decide astfel, Curtea a constatat, din analiza sentinței apelate, prin prisma motivelor de apel invocate și analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., următoarele: Instanța de apel și-a însușit starea de fapt reținută de prima instanță, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală și judecată și din care rezultă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea reținută prin actul de sesizare al instanței a fost dovedită potrivit declarațiilor inculpatului, declarația părții civile H.H.M., declarațiile martorilor C.I., O.M., U.I.S., H.E., R.O.G., U.M.I., B.Z., N.G., C.M., Ș.K.O., P.M.V., M.M.; proces-verbal de confruntare între martorii H.E. și R.O.G.; raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timișoara, raportul medico-legal de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timișoara și din care rezultă faptul că inculpatul la data de 23 martie 2013, a lovit victima H.F. cu pumnul în zona feței, lovitură care a avut ca urmare decesul acesteia la data de 30 martie 2013. Critica inculpatului privind nevinovăția sa pe motiv că fapta nu ar fi fost săvârșită de către acesta, ci de către nepotul victimei, respectiv martorul H.E. a fost apreciată ca nefondată. Astfel, inculpatul a considerat că a fost trimis în judecată în locul martorului H.E., nepotul victimei și adevăratul vinovat datorită implicării în desfășurarea anchetei prin crearea unui dubiu cu privire atât la obiectivitatea și imparțialitatea acesteia a martorului Ș.K.O., cunoștință a fostului șef al Poliției Municipiului Reșița, B.C. De asemenea, inculpatul a susținut că martorului H.E. este autorul faptei, întrucât a fost prezent în condițiile de loc și timp când s-a produs agresiunea victimei și a avut conflicte anterioare cu aceasta. Instanța de apel a constatat că din întreg materialul probator administrat față de martorul H.E. există doar supoziții cu privire la agresiunea victimei în timp ce față de inculpat există probe directe și indirecte care confirmă vinovăția acestuia. Aceste supoziții împotriva martorului H.E. au fost relatate în primul rând de către rudele inculpatului sau persoanele apropiate acestuia, precum martorii: U.I.S. (tatăl inculpatului), C.M. (mama inculpatului), U.M.I. (fratele tatălui inculpatului), O.M. (concubina de 26 de ani a lui U.M.I.). Potrivit declarațiilor martorilor U.I.S., R.O.G., date în cursul urmăririi penale și a martorului H.E. - în tot cursul procesului penal, inculpatul U.S.D. s-a aflat în curtea casei victimei H.F., în prezența acestora, el fiind și autorul unei lovituri ce a vizat capul victimei și care a dus ulterior la decesul acesteia potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timișoara și a raportul medico-legal de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timișoara. Cu toate că martorii U.I.S., R.O.G. și-au schimbat declarațiile în cursul cercetării judecătorești, instanța de apel a constatat că, de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - așa cum este cazul în speță - declarațiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele pe care martorii le-au scris în momentele inițiale ale urmăririi penale, precum și cele în care acesta a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost încă în măsură să conceapă strategii de apărare, respectiv într-un moment când nu s-au aliniat unor scenarii construite în apărarea inculpatului. Astfel, în cauză s-a dovedit faptul că cei doi martori nu au fost influențați să declare împotriva inculpatului în faza de urmărire penală de către martorul Ș.K.O., acesta justificând prezența în sediul poliției la data audierii martorilor din dosar, motiv pentru care Curtea - a apreciat că, în mod corect, prima instanță a dat eficiență declarațiilor celor doi martori din faza de urmărire penală, martorii neputând justifica motivul pentru care și-au schimbat declarațiile în fața instanței. De asemenea, martorul R.O.G., martor ocular, deși și-a retras declarația prin care îl incrimina pe inculpat, nu a afirmat niciodată că cel care a săvârșit fapta ar fi martorul H.E. Faptul că, asemenea inculpatului, martorul H.E. era băut și agitat, ba chiar s-a manifestat violent prin gesturi, ori acela că victima a părut să-l indice din priviri pe acesta ca autor al lovirii (inculpatul nefiind atunci prezent), cât timp mai trăia, sau că mama martorului i-a reproșat acestuia că e vinovat, după cum au relatat unii martori, s-a apreciat de către instanța de apel că nu reprezintă probe concludente de vinovăție a martorului H.E., deoarece acesta nu a fost văzut lovind-o pe victima H.F., spre deosebire de inculpatul U.S.D. Martorul H.E. avea pete de sânge pe pantofi și pe haine, deoarece după ce inculpatul a lovit-o pe victimă, martorul împreună cu R.O.G. au dus-o pe victimă în casă și au așezat-o pe pat. De asemenea, martorul H.E. a apelat-o telefonic pe mama sa, H.H.M., căreia i-a povestit cele întâmplate, iar apoi au apelat ambulanța și împreună cu mama sa a transportat-o pe victimă la Spitalul Județean de Urgență Reșița, Secția UPU. Instanța de apel a înlăturat apărările inculpatului referitoare la faptul că decesul victimei s-ar fi datorat în principal celorlalte probleme de sănătate ale victimei, în vârstă de 85 de ani la data decesului, deoarece potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timișoara, a rezultat că victima prezenta leziuni traumatice ce pot data din 23 martie 2013 și care s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure, în condițiile ce vor fi stabilite prin anchetă, necesita 65 zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicații, iar leziunile suferite au pus viața victimei în primejdie. Pentru toate aceste motive instanța de apel a respins solicitarea inculpatului privind achitarea sa potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Critica procurorului și a părții civile privind individualizarea pedepsei în sensul înlăturării circumstanțelor atenuante a fost apreciată de Curte ca nefondată. La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispozițiile părții generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în ceea ce privește comportamentul făptuitorului. Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale. La stabilirea pedepsei în cazul inculpatului s-a avut în vedere gravitatea faptei, pericolul social care a adus atingere relațiilor sociale referitoare la viața persoanei, dar și situația personală a acestuia potrivit înscrisurilor depuse în circumstanțiere. Cu privire la persoana inculpatului, instanța a constatat că acesta nu este la primul contact cu legea penală, deoarece potrivit fișei de cazier judiciar a fost condamnat la 11 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru o infracțiune de furt, este recidivist săvârșind fapta în stare de recidivă postcondamnatorie. De asemenea, potrivit înscrisurilor depuse în circumstanțiere a rezultat faptul că inculpatul este o persoană liniștită și respectuoasă cu membrii comunității sale, fapt atestat de către toți martorii chestionați asupra acestui aspect. Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic afectat - dar nu înlăturat - de ingestia de substanțe psihotrope, cel puțin alcool consumat, la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, așa încât vinovăția sa e mai redusă. În privința împrejurărilor care atenuează răspunderea penală, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut ca având un asemenea caracter coordonatele anterior menționte, astfel că se impune reținerea în favoarea inculpatului a cicumstanțelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., respectiv și faptul că este tânăr și poate conștientiza semnificația socială a activității ilicite, îndreptându-și comportamentul. Având în vedere circumstanța atenuantă arătată mai sus, Curtea a apreciat că prima instanță, în mod corect, i-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fiind corect individualizată raportat la dispozițiile art. 72 și 52 C. pen. În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluționată, cu privire la cuantumul daunelor materiale. Potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen., obiectul acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părții vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât și cel viitor, care este sigur că se va produce și este susceptibil de evaluare, însă nu și prejudiciul eventual. Astfel fiind, s-a constatat că suma de 6.413 RON reprezentând daune materiale a fost dovedită cu proba cu înscrisuri administrată de partea civilă H.H., probă care se coroborează cu proba testimonială administrată în latură civilă. Critica adusă de către partea civilă H.H., sub aspectul cuantumului prea redus al daunelor morale, a fost apreciată ca fondată. Astfel, în cauză s-a făcut dovada că între victima infracțiunii și partea civilă în calitate de fiică, existau legături afective suficient de puternice în momentul decesului, care să determine repararea prejudiciului moral. La stabilirea cuantumului acestora s-a avut în vedere suferințele psihice cauzate prin moartea victimei, suferințe care au lezat în mod grav sentimentele de afecțiune față de cel mai apropiat om din viața părții vătămate. Suma de 15.000 euro acordată de instanța de apel drept daune morale s-a apreciat că va asigura sprijinul necesar fiicei victimei pentru depășirea momentelor de suferință, atenuând sentimentele de frustrare datorate urmărilor negative ale faptei inculpatului care a provocat moartea victimei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpatul U.S.D. și partea civilă H.H.M. Reiterând întocmai criticile formulate în apel prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 și 14 C. proc. pen., recurentul inculpat U.S.D. a susținut, atât în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 04 decembrie 2013), cât și cu ocazia dezbaterilor, că pe întreg parcursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, a susținut că era atât de băut încât nu își mai amintește cu exactitate derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 mai 2013, dar în mod cert nu a iovit-o pe numita H.F., cu pumnul în față, pentru că nu a avut niciodată vreun conflict cu aceasta și nu îi stă în fire să exercite violențe asupra unei persoane în vârstă și lipsită de apărare, acest aspect fiind pe deplin probat cu nenumărate caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei. Dintre persoanele prezente în acel moment, există totuși una care avea conflicte frecvente și de notorietate cu victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul H.E., el fiind în realitate cel care și-a agresat bunica. S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Pe latură civilă arată că, leziunile cauzate de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri medicale, așa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis de I.M.L. Timișoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune de reacții și o evoluție nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleșitor l-au avut și celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică, bronhopreumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendință cirogenă, glomerulonefrită cronică. S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și reducerea cuantumului sumei la care a fost obligat cu titlu de daune materiale și morale către partea civilă H.H.M. Recurenta parte civilă H.H.M. a susținut prin prsima cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 03 februarie 2014) că hotărârile pronunțate de instanțele inferioare sunt netemeinice și nelegale întrucât, în mod greșit s-au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74 și art. 76 C. pen. (1969), coborându-se pedeapsa aplicată inculpatului sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care acesta este recidivist, nu a efectuat nici un demers pentru a înlătura rezultatul infracțiunii și nu a avut o atitudine sinceră în cursul procesului penal, de recunoaștere și regret a faptelor săvârșite. S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, rejudecând, înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului și aplicarea unei pedepse în raport de limitele prev. de art. 183 C. pen. (1969) și de persoana inculpatului. Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpatul U.S.D. și de partea civilă H.H.M. ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurenților, Înalta Curte arată că, deși la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele, de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, iar în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte arată că, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs numai chestiuni de drept, acest caz de casare a fost modificat substanțial prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii controlului judiciar doar la aspecte ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare. Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat U.S.D., circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 14 C. proc. pen. și care vizează greșita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acestora, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză și situația de fapt reținută de instanțele inferioare, încercând să acrediteze ideea că materialul probator administrat în cauză nu confirmă faptul că recurentul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, și că, în mod greșit, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor acordate părții civile, situație care nu se încadrează, însă, în motivele de recurs menționate, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție starea de fapt stabilită de instanțele de fond, însă numai în ipoteza existenței unei erori grave de fapt. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat. Referitor la criticile formulate de partea civilă H.H.M. cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată de instanțele inferioare, Înalta Curte arată că, așa cum s-a precizat anterior, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanțial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare. Or, în cauză, decizia penală recurată a fost criticată de partea civilă sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce a fost aplicată de instanțele inferioare, considerată prea mică în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, situație ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen. și realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare, Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății. Astfel, inculpatul U.S.D. a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) și art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani de la 1 la 5 ani închisoare prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), cu adiționarea pedepsei de 11 luni închisoare aplicate prin sentința penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reșița, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, pentru care s-a dispus revocarea suspendării condiționate, potrivit dispozițiilor art. 83 C. pen. Această infracțiune își găsește corespondent în dispozițiile art. 195 C. pen. și este sancționată de noua lege cu închisoarea de la 6 la 12 ani. Înalta Curte constată că, în speță, legea anterioară este mai favorabilă inculpatului U.S.D., prevăzând limite ale pedepsei mai reduse decât cele stabilite de actuala reglementare ca efect al reținerii circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), ce nu se mai regăsesc în art. 75 din noul C. pen., și aplicării art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, pedeapsa stabilită fiind coborâtă sub minimul special (3 ani închisoare). Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru recurentul inculpat este C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă.

Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun caz de casare din cele prev. de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă H.H.M. și inculpatul U.S.D. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentei părți civile la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat și a recurentului inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.