ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1269/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1269/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față;

În baza actelor și lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 99 din 01 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în Dosarul nr. 3202/115/2013, în baza art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., art. 74, 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul U.S.D.

pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, la

o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 71, art. 64 C. pen., i-au

fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev.

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 53 pct. 2 lit. a) C.

pen., art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a

și lit. b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă ce va începe după executarea

pedepsei principale, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după

prescripția executării pedepsei, conform art. 66 C. pen.

În baza art. 83 C. pen., a fost

revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 11 luni închisoare aplicate

inculpatului prin sentința penală nr. 85 din 06 martie 2012 a Judecătoriei

Reșița, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, și s-a dispus executarea de către inculpat, în întregime, a pedepsei

de: 11 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa totală de 3 ani și

11 luni închisoare.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din

durata pedepsei închisorii aplicate timpul reținerii și al arestării

preventive, de la 03 aprilie 2013 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost

menținută starea de arest a inculpatului pe o durată de 60 zile.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen.,

art. 1381-1395 C. civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă precizată formulată

de partea civilă H.H.M., în consecință a fost obligat inculpatul la plata sumei

de 6.413,23 RON - cu titlu de daune materiale, precum și a sumei de 5.000 euro -

cu titlu de daune morale (sau echivalentul în RON la momentul plății efective).

În baza art. 14, 346 C. proc. pen.,

art. 1381-1395 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G.

nr. 72/2006, a fost admisă în totalitate acțiunea civilă formulată de către partea

civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, drept pentru care a fost obligat

inculpatul la plata sumei de 4.243,87 RON, reprezentând valoarea cheltuielilor ocazionate

de tratamentul medical acordat părții vătămate H.F., cu actualizarea pretențiilor

civile,prin aplicarea ratei inflației, de la data emiterii facturii 29 iulie

2013 până la data plății efective.

S-a luat act de faptul că Spitalul Județean

de Urgență Reșița nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost

obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli judiciare în favoarea

statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Caraș-Severin, întocmit în Dosar nr. 144/P/2013, la data de 23 mai

2013, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul U.S.D.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de: loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)

C. pen.

S-a reținut în esență, că la data de

23 martie 2013 inculpatul U.S.D. i-a aplicat lovituri cu pumnul în zona feței numitei

H.F., lovituri care au avut ca urmare decesul victimei la data de 30 martie

2013.

În cauză a fost acvirat Dosarul nr. 144/P/2013

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, precum și Dosarele nr. 2428/115/2013

al Tribunalului Caraș-Severin și al Curții de Apel Timișoara având ca obiect propunerea

de arestare preventivă a inculpatului U.S.D.; nr. 2915/115/2013 al Tribunalului

Caraș-Severin și al Curții de Apel Timișoara având ca obiect prelungirea duratei

arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale cu privire la același inculpat;

nr. 3202/115/2013/a1 al Curții de Apel Timișoara; s-a luat declarație inculpatului

U.S.D., s-a luat declarație părții civile H.H.M., s-au administrat probe testimoniale

fiind audiați martorii: C.I., O.M., U.I.S., H.E., R.O.G., U.M.I., B.Z., N.G., C.M.,

Ș.K.O., P.M.V., M.M., proces-verbal de confruntare între martorii H.E. și R.O.G.,

s-au depus înscrisuri în circumstantiere constând în caracterizări ale inculpatului,

s-au depus înscrisuri în latură civilă.

Din analiza probelor administrate în faza

de urmărire penală și în etapa judecății, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

În data de 23 martie 2013, în jurul orei

16.30 numiții H.E., R.O.G. și o persoană cu numele Z. consumau băuturi alcoolice

în fața unui magazin alimentar de pe str. M. din Reșița, când a sosit și inculpatul

U.S.D., care a început să consume băuturi alcoolice împreună cu persoanele mai sus

amintite. După cca. 30 minute, inculpatul a cumpărat o sticlă de votcă, din care

au început să consume cu toții. După o anumită perioadă de timp, numitul H.E. i-a

invitat pe ceilalți la domiciliul lui pentru a asculta muzică și pentru a continua

să consume băuturi alcoolice. Întrucât persoanele mai sus arătate au refuzat inițial

invitația, numitul H.E. s-a deplasat singur la domiciliul lui și i-a cerut acordul

bunicii sale, respectiv victimei H.F., să poată asculta muzică în curtea imobilului.

După câteva minute, la locuința lui H.E.

au sosit inculpatul U.S.D., R.O.G. și numitul Z. Cu toții au stat în curte, au ascultat

muzică și au continuat să consume votcă. La un moment dat, inculpatul, aflat în

stare avansată de ebrietate, a devenit violent, apoi a trântit telefonul de pământ.

După alte câteva minute, inculpatul a devenit din nou agresiv, a trântit din nou

telefonul de pământ. În aceste împrejurări, numitul Z. a plecat acasă. Datorită

faptului că inculpatul nu și-a mai găsit telefonul, numitul R.O.G. a plecat spre

casa inculpatului, învecinată cu imobilul lui H.E., pentru a anunța pe părinții

inculpatului de cele întâmplate în curtea învecinată. În stradă însă acesta s-a

întâlnit cu U.I.S., tatăl inculpatului, căruia i-a spus că fiul său este în stare

avansată de ebrietate, numitul R.O.G. a intrat în casa inculpatului și a cerut telefonul

mamei acestuia, timp în care a intrat în curtea lui H.E.

Potrivit declarațiilor martorului U.I.S.

- cea dată în cursul urmăririi penale - coroborată cu declarația martorului R.O.G.

- tot aceea din cursul urmăririi penale - și cu aceea a martorului H.E. - în tot

cursul procesului penal - inculpatul U.S.D. s-a aflat în curtea casei victimei H.F.

în prezența acesteia, el fiind și autorul unei lovituri ce a vizat capul victimei.

Deși martorii U.I.S. și R.O.G. au revenit

asupra declarațiilor formulate în cursul urmăririi penale, pretinzând că acestea

au fost date sub presiunea intervențiilor unei persoane cu influență în cartier

și în Poliția Municipiului Reșița, numitul Ș.K.O. - ce a dorit să fie favorizat

astfel martorul H.E., care să scape de răspunderea penală ce i-ar fi fost angajată

ca și autor real al faptei de lovire - motivul revenirii de către martorii menționați

asupra declarațiilor nu are credibilitate.

Persoana în cauză a fost audiată în calitate

de martor și a justificat prezența sa în sediul Poliției la data audierii martorilor

din dosar, prin aceea că a avut probleme personale de rezolvat în sediul Poliției

Municipiului Reșița, fiind solicitat de către polițiștii anchetatori numai să identifice

persoane ce aveau legătură cu cauza, pe martorul R.O.G., mai exact, întrucât locuiește

pe strada unde locuiesc și părțile și martorii din dosar. Afirmă, și nu sunt probe

care să înlăture afirmația sa, că nu a avut nicio intervenție și niciun amestec

în dosar.

Afirmația - și apărarea - că Poliția a

instrumentat dosarul de manieră de a-l putea inculpa/trimite în judecată pe inculpatul

U.S.D. în locul martorului H.E., nepotul victimei și adevăratul vinovat este o opinie,

ba chiar o credință a familiei inculpatului, favorizată de unele elemente obiective

- și martorul a fost prezent în condițiile de loc și timp când s-a produs agresiunea

și subiective - pretinsa și nedemonstrata implicare a lui Ș.K.O., cunoștință a fostului

șef al Poliției Municipiul Reșița, B.C. De asemenea, versiunea poate fi și o încercare

de a înlătura răspunderea penală a inculpatului U.S.D., prin crearea unui dubiu

cu privire atât la obiectivitatea și imparțialitatea anchetei, cât și la persoana

autorului lovirii ce a dus, cu intenție depășită, la decesul victimei H.F.

Așa cum s-a analizat, nu există un dubiu

real și serios asupra anchetei.

Cât privește dubiul privind persoana ce

a lovit victima, e de reținut că martorul H.E. ar fi putut să o lovească pe bunica

sa, dar nicio probă serioasă în acest sens nu a fost produsă. Faptul că,

asemenea inculpatului, martorul era băut și agitat, ba chiar s-a manifestat violent

prin gesturi, cum au relatat unii martori, poate avea orice semnificație, nu numai

pe aceea că s-ar fi știut vinovat de agresiune. Martorul nu a fost văzut lovind-o

pe H.F., spre deosebire de inculpatul U.S.D.

Prima instanță a nu considerat și nu a

reținut că faptul că victima H.F. nu a negat că martorul H.E. a lovit-o, ori acela

că a părut să-l indice din priviri pe acesta ca autor al lovirii, cât timp mai trăia,

sau că mama martorului i-a reproșat acestuia că e vinovat, sunt probe concludente

de vinovăție a martorului H.E.

Dacă instanța ar credita ca adevărată versiunea

apărării, ar însemna să dea o valoare crucială și nejustificată unor manifestări

pe care le socotește cauzate de stres situațional - persoanele menționate aveau

mama, respectiv bunica, în stare gravă, sub ochii lor.

De altfel, de aceleași reproșuri sau măcar

întrebări a avut parte însuși inculpatul U.S.D., chiar din partea familiei sale,

fără ca acestea să constituie mai mult decât indicii că el ar fi putut fi autor

al agresiunii.

Chiar tatăl inculpatului U.S.D., audiat

de instanță, a afirmat că l-a crezut vinovat pe fiul său, până când a aflat că familia

martorului H.E. încearcă, prin relațiile cu S.K.O., să determine poliția să-l inculpe

pe fiul său ca să nu răspundă penal martorul H.E.

Există declarații potrivit cărora H.F.,

întrebată despre autorul loviturii ce i-a fost aplicată, a privit spre nepotul său,

martorul H.E., și că i-a cerut martorei H.H. să-l lase în pace pe acesta, să nu-l

acuze de lovirea/starea ei. Instanța, având în vedere traumatismul pe care H.F.

îl suferise recent, în condiții de fapt ce implicau prezența în preajma sa a martorului,

reține că este posibilă și chiar probabilă o stare confuzională a victimei, care

să fi făcut posibil un mecanism asociativ fals, cu rezultatul unei false recunoașteri.

Este de reținut că martorul însuși nu a

avut niciodată o poziție de recunoaștere a pretinsei sale vinovății, afirmând constant

și în acord cu probele administrate în cauză că vinovatul este inculpatul.

Mai mult, martorul R.O.G., martor ocular,

deși a dorit să retragă declarația incriminatoare pentru inculpat, nu a afirmat

niciodată că vinovatul ar fi martorul H.E.

Prima instanță a reținut că rudele celor

doi au făcut cu mult prea multă ușurătate afirmații bazate pe propriile și subiectivele

lor reacții, iar nu informații, și că acestea nu sunt concludente.

Există, așadar, o egalitate între cei doi,

inculpatul și martorul, cât privește suspiciunea apropiaților, ca și a comunității,

că unul sau celălalt se face vinovat de lovirea bătrânei victime. însă numai împotriva

inculpatului există probe, iar nu supoziții.

Numitul H.E. a apelat-o telefonic pe mama

sa, H.H.M., căreia i-a povestit cele întâmplate, aceasta din urmă a venit la fața

locului, constatând că mama sa se află în stare de inconștiență și avea leziuni

și sânge în jurul ochilor și a buzelor.

Numitul H.E. a apelat ambulanța și împreună

cu mama sa a transportat-o pe victimă la Spitalul Județean de Urgență Reșița, Secția

U.P.U., de unde a fost transportată în comă, în aceeași zi, la Spitalul Clinic Județean

de Urgențe Timișoara, unde a fost internată la Secția ATI, iar a doua zi a fost

internată la același spital, Secția Neurochirurgie. Victima a rămas internată până

în data de 30 martie 2013, când a survenit decesul acesteia.

De menționat faptul că după agresiune victima

a acuzat dureri, devenind imediat inconștientă, rămânând în această stare până la

deces, astfel că nu a mai putut discuta nimic cu membrii familiei ei și nici cu

alte persoane.

Din raportul de constatare medico-legală

din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timișoara, rezultă că numită că H.F. prezintă

leziuni traumatice ce pot data din 23 martie 2013 și care s-au putut produce prin

lovire cu sau de corpuri dure, în condițiile ce vor fi stabilite prin anchetă. Necesită

65 zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu

survin complicații. Leziunile suferite au pus viața victimei în primejdie.

În cauză, în faza de urmărire penală, s-a

dispus efectuarea unei constatări medico-legale pentru stabilirea naturii și cauzei

morții victimei H.F.

Din raportul medico-legal de necropsie

din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timișoara, rezultă că moartea numitei

H.F. a fost de natură violentă. Ea s-a datorat contuziei meningo-cerebrale și contuziei

trunchiului cerebral survenite la o persoană în vârstă care a suferit un traumatism

cranio-cerebral soldat și cu hematom subclural de emisfer cerebral stg. Se precizează

că victima prezintă numeroase tare organice (fondul patologic al organismului) după

cum urmează: aterofibroza sistemică, bronhopneumonie pe fond de emfizem cronic,

fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendință cirogenă, glomerulonefrită cronică.

Leziunile de violență constatate la autopsie s-au putut produce prin lovire cu și/sau

de corpuri/planuri dure în condițiile stabilite prin anchetă. Moartea poate data

din data de 30 martie 2013 ora 16.00.

Din coroborarea probelor administrate în

cauză, în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, sub aspectul

laturii obiective și sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că inculpatul

U.S.D. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

În drept, inculpatul U.S.D. a săvârșit

infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută și pedepsită

de art. 183 C. pen., săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie față de condamnarea

de 11 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentința penală nr. 85 din 06

martie 2012 a Judecătoriei Reșița, decizia penală nr. 1161/R din 09 septembrie

2012 a Curții de Apel Timișoara aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de furt

calificat, faptă prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit.

a), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., deci cu reținerea art. 37

lit. a) C. pen.

Astfel, se mai impune și revocarea - obligatorie

- a beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei acordat inculpatului,

fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind comisă în timpul termenului

de încercare.

La individualizarea pedepsei ce i-a fost

aplicată inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare

a pedepselor prev. de art. 72, art. 52 C. pen. respectiv gradul de pericol social

concret al faptei comise, de persoana inculpatului și de circumstanțele care atenuează

sau agravează răspunderea penală, de scopul pedepsei.

Inculpatul este recidivist, însă primul

termen al recidivei este o condamnare minoră pentru o infracțiune de furt. În rest,

inculpatul este o persoană liniștită și respectuoasă cu membrii comunității sale,

fapt atestat de către toți martorii chestionați asupra acestui aspect.

Moartea bătrânei H.F. a fost, în bună măsură,

cauzată de vârsta sa înaintată, și de starea precară de sănătate în care aceasta

s-a aflat datorită etății și unor boli cronice. Pentru aceste elemente, inculpatul

nu are nicio culpă.

Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic

afectat - dar nu înlăturat - de ingestia de substanțe psihotrope, cel puțin alcool

consumat social, la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, așa încât vinovăția

sa e mai redusă.

S-a impus reținerea față de inculpat de

circumstanțe atenuante, în baza art. 74, 76 lit. b) C. pen.

Pentru aceste considerente, în limitele

legale ale pedepselor, Tribunalul, a procedat la soluționarea cauzei, conform dispozitivului

prezentei sentințe penale.

Împotriva sentinței penale nr. 99 din

01 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 3202/115/2013

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, inculpatul U.S.D.,

partea civilă H.H.M. înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de

17 octombrie 2013, sub nr. 3202/115/2013.

În motivarea apelului procurorul a arătat

că sentința primei instanțe este netemeinică deoarece a aplicat o pedeapsă prea

mică inculpatului, pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, art. 183

C. pen., și, în mod greșit i-a acordat inculpatului circumstanțele atenuante prev.

de art. 74, 76 C. pen., raportat la gradul ridicat de pericol social al faptei comise

și atitudinea de negare a faptei, de către acesta.

Inculpatul în motivarea apelului a arătat

că solicită admiterea apelului, și, în rejudecare a se dispune achitarea sa, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., și, respingerea acțiunii civile. A mai arătat că, pe întreg parcursul urmăririi

penale și a cercetării judecătorești, a susținut că era atât de băut încât nu își

mai amintește cu exactitate derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23

mai 2013, dar în mod cert nu a lovit-o pe numita H.F., cu pumnul în față, pentru

că nu a avut niciodată vreun conflict cu aceasta și nu îi stă în fire să exercite

violențe asupra unei persoane în vârstă și lipsită de apărare, acest aspect fiind

pe deplin probat cu nenumărate caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei.

Dintre persoanele prezente în acel moment, există totuși una care avea conflicte

frecvente și de notorietate cu victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul

H.E., el fiind în realitate cel care și-a agresat bunica.

Pe latură civilă s arătat că, leziunile

cauzate de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri

medicale, așa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis

de I.M.L. Timișoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune

de reacții și o evoluție nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleșitor

l-au avut și celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică,

bronhopreumonie pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu

tendință cirogenă, glomerulonefrită cronică.

Partea civilă în motivarea apelului a solicitat

admiterea acestuia, în temeiul art. 379 alin. (1), pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

desființarea sentinței primei instanțe și, pronunțarea unei hotărâri prin care să

se înlăture circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpatului și, să se

facă aplicarea dispozițiilor art. 39 C. pen.

Pe latură civilă a solicitat să se dispună

acordarea unor daune morale, conforme cu suferința pricinuită părții civile.

Prin decizia penală nr. 229/A din 28 noiembrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Caraș-Severin și inculpatul U.S.D., împotriva sentinței penale

nr. 99 din 01 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul

nr. 3202/115/2013.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. a fost admis apelul declarat de partea civilă H.H.M. împotriva aceleiași

sentințe, a fost desființată sentința penală apelată și rejudecând, a fost majorat

cuantumul daunelor morale acordate părții civile apelante la suma de 15.000 euro.

Au fost menținute în rest dispozițiile

sentinței penale apelate.

În baza art. 383 C. proc. pen. raportat

la art. 350 C. proc. pen. a fost menținută starea de arest preventiv a inculpatului

U.S.D., iar în baza art. 381 C. proc. pen., a fost dedusă din durata pedepsei închisorii

aplicate durata arestului preventiv de la data de 01 octombrie 2013 la zi.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat,

din analiza sentinței apelate, prin prisma motivelor de apel invocate și analizate

din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., următoarele:

Instanța de apel și-a însușit starea de

fapt reținută de prima instanță, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului

administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală

și judecată și din care rezultă vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăția inculpatului cu privire la

infracțiunea reținută prin actul de sesizare al instanței a fost dovedită potrivit

declarațiilor inculpatului, declarația părții civile H.H.M., declarațiile martorilor

C.I., O.M., U.I.S., H.E., R.O.G., U.M.I., B.Z., N.G., C.M., Ș.K.O., P.M.V., M.M.;

proces-verbal de confruntare între martorii H.E. și R.O.G.; raportul de constatare

medico-legală din 29 martie 2013, emis de I.M.L. Timișoara, raportul medico-legal

de necropsie din 01 aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timișoara și din care

rezultă faptul că inculpatul la data de 23 martie 2013, a lovit victima H.F. cu

pumnul în zona feței, lovitură care a avut ca urmare decesul acesteia la data de

30 martie 2013.

Critica inculpatului privind nevinovăția

sa pe motiv că fapta nu ar fi fost săvârșită de către acesta, ci de către nepotul

victimei, respectiv martorul H.E. a fost apreciată ca nefondată.

Astfel, inculpatul a considerat că a fost

trimis în judecată în locul martorului H.E., nepotul victimei și adevăratul vinovat

datorită implicării în desfășurarea anchetei prin crearea unui dubiu cu privire

atât la obiectivitatea și imparțialitatea acesteia a martorului Ș.K.O., cunoștință

a fostului șef al Poliției Municipiului Reșița, B.C. De asemenea, inculpatul a susținut

că martorului H.E. este autorul faptei, întrucât a fost prezent în condițiile de

loc și timp când s-a produs agresiunea victimei și a avut conflicte anterioare cu

aceasta.

Instanța de apel a constatat că din întreg

materialul probator administrat față de martorul H.E. există doar supoziții cu privire

la agresiunea victimei în timp ce față de inculpat există probe directe și indirecte

care confirmă vinovăția acestuia.

Aceste supoziții împotriva martorului H.E.

au fost relatate în primul rând de către rudele inculpatului sau persoanele apropiate

acestuia, precum martorii: U.I.S. (tatăl inculpatului), C.M. (mama inculpatului),

U.M.I. (fratele tatălui inculpatului), O.M. (concubina de 26 de ani a lui U.M.I.).

Potrivit declarațiilor martorilor U.I.S.,

R.O.G., date în cursul urmăririi penale și a martorului H.E. - în tot cursul procesului

penal, inculpatul U.S.D. s-a aflat în curtea casei victimei H.F., în prezența acestora,

el fiind și autorul unei lovituri ce a vizat capul victimei și care a dus ulterior

la decesul acesteia potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie

2013, emis de I.M.L. Timișoara și a raportul medico-legal de necropsie din 01

aprilie 2013, întocmit de către I.M.L. Timișoara.

Cu toate că martorii U.I.S., R.O.G. și-au

schimbat declarațiile în cursul cercetării judecătorești, instanța de apel a constatat

că, de regulă - atunci când s-au respectat regulile procedurale - așa cum este cazul

în speță - declarațiile care reflectă cel mai exact adevărul sunt cele pe care martorii

le-au scris în momentele inițiale ale urmăririi penale, precum și cele în care acesta

a relatat liber faptele într-un moment când nu a fost încă în măsură să conceapă

strategii de apărare, respectiv într-un moment când nu s-au aliniat unor scenarii

construite în apărarea inculpatului.

Astfel, în cauză s-a dovedit faptul că

cei doi martori nu au fost influențați să declare împotriva inculpatului în faza

de urmărire penală de către martorul Ș.K.O., acesta justificând prezența în sediul

poliției la data audierii martorilor din dosar, motiv pentru care Curtea - a apreciat

că, în mod corect, prima instanță a dat eficiență declarațiilor celor doi martori

din faza de urmărire penală, martorii neputând justifica motivul pentru care și-au

schimbat declarațiile în fața instanței.

De asemenea, martorul R.O.G., martor ocular,

deși și-a retras declarația prin care îl incrimina pe inculpat, nu a afirmat niciodată

că cel care a săvârșit fapta ar fi martorul H.E.

Faptul că, asemenea inculpatului, martorul

H.E. era băut și agitat, ba chiar s-a manifestat violent prin gesturi, ori acela

că victima a părut să-l indice din priviri pe acesta ca autor al lovirii (inculpatul

nefiind atunci prezent), cât timp mai trăia, sau că mama martorului i-a reproșat

acestuia că e vinovat, după cum au relatat unii martori, s-a apreciat de către instanța

de apel că nu reprezintă probe concludente de vinovăție a martorului H.E., deoarece

acesta nu a fost văzut lovind-o pe victima H.F., spre deosebire de inculpatul U.S.D.

Martorul H.E. avea pete de sânge pe pantofi

și pe haine, deoarece după ce inculpatul a lovit-o pe victimă, martorul împreună

cu R.O.G. au dus-o pe victimă în casă și au așezat-o pe pat.

De asemenea, martorul H.E. a apelat-o telefonic

pe mama sa, H.H.M., căreia i-a povestit cele întâmplate, iar apoi au apelat ambulanța

și împreună cu mama sa a transportat-o pe victimă la Spitalul Județean de Urgență

Reșița, Secția UPU.

Instanța de apel a înlăturat apărările

inculpatului referitoare la faptul că decesul victimei s-ar fi datorat în principal

celorlalte probleme de sănătate ale victimei, în vârstă de 85 de ani la data decesului,

deoarece potrivit raportul de constatare medico-legală din 29 martie 2013, emis

de I.M.L. Timișoara, a rezultat că victima prezenta leziuni traumatice ce pot data

din 23 martie 2013 și care s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure,

în condițiile ce vor fi stabilite prin anchetă, necesita 65 zile de îngrijiri medicale,

socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicații, iar leziunile

suferite au pus viața victimei în primejdie.

Pentru toate aceste motive instanța de

apel a respins solicitarea inculpatului privind achitarea sa potrivit art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Critica procurorului și a părții civile

privind individualizarea pedepsei în sensul înlăturării circumstanțelor atenuante

a fost apreciată de Curte ca nefondată.

La individualizarea judiciară a pedepsei,

instanța a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen.: dispozițiile

părții generale a C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social

al faptei săvârșite, persoana inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează

răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este

condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări

între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata

sancțiunii și natura sa pe de altă parte.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are,

pe lângă scopul său represiv și o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea

legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta penală săvârșită, cât și în

ceea ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare

a acesteia, trebuie individualizate în așa fel, încât inculpatul să se convingă

de necesitatea respectării legii penale și evitarea săvârșirii altor fapte penale.

La stabilirea pedepsei în cazul inculpatului

s-a avut în vedere gravitatea faptei, pericolul social care a adus atingere relațiilor

sociale referitoare la viața persoanei, dar și situația personală a acestuia potrivit

înscrisurilor depuse în circumstanțiere.

Cu privire la persoana inculpatului, instanța

a constatat că acesta nu este la primul contact cu legea penală, deoarece potrivit

fișei de cazier judiciar a fost condamnat la 11 luni închisoare cu suspendarea condiționată

a executării pedepsei pentru o infracțiune de furt, este recidivist săvârșind fapta

în stare de recidivă postcondamnatorie.

De asemenea, potrivit înscrisurilor depuse

în circumstanțiere a rezultat faptul că inculpatul este o persoană liniștită și

respectuoasă cu membrii comunității sale, fapt atestat de către toți martorii chestionați

asupra acestui aspect. Discernământul inculpatului a fost neîndoielnic afectat -

dar nu înlăturat - de ingestia de substanțe psihotrope, cel puțin alcool consumat,

la o petrecere ad-hoc a unui grup de tineri, așa încât vinovăția sa e mai redusă.

În privința împrejurărilor care atenuează

răspunderea penală, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță

a reținut ca având un asemenea caracter coordonatele anterior menționte, astfel

că se impune reținerea în favoarea inculpatului a cicumstanțelor atenuante

prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., respectiv și faptul că este tânăr și poate conștientiza

semnificația socială a activității ilicite, îndreptându-și comportamentul.

Având în vedere circumstanța atenuantă

arătată mai sus, Curtea a apreciat că prima instanță, în mod corect, i-a aplicat

inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, fiind corect individualizată raportat la dispozițiile

art. 72 și 52 C. pen.

În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța

de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluționată, cu privire la cuantumul

daunelor materiale.

Potrivit dispozițiilor art. 14 C.

proc. pen., obiectul acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie

repararea pagubei pricinuită părții vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C.

civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele

condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în

consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a

faptei ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune

că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Prejudiciul

cert este atât cel actual, adică deja produs; cât și cel viitor, care este sigur

că se va produce și este susceptibil de evaluare, însă nu și prejudiciul eventual.

Astfel fiind, s-a constatat că suma de 6.413 RON reprezentând daune materiale a

fost dovedită cu proba cu înscrisuri administrată de partea civilă H.H., probă care

se coroborează cu proba testimonială administrată în latură civilă.

Critica adusă de către partea civilă H.H.,

sub aspectul cuantumului prea redus al daunelor morale, a fost apreciată ca fondată.

Astfel, în cauză s-a făcut dovada că între

victima infracțiunii și partea civilă în calitate de fiică, existau legături afective

suficient de puternice în momentul decesului, care să determine repararea prejudiciului

moral.

La stabilirea cuantumului acestora s-a

avut în vedere suferințele psihice cauzate prin moartea victimei, suferințe care

au lezat în mod grav sentimentele de afecțiune față de cel mai apropiat om din viața

părții vătămate.

Suma de 15.000 euro acordată de instanța

de apel drept daune morale s-a apreciat că va asigura sprijinul necesar fiicei victimei

pentru depășirea momentelor de suferință, atenuând sentimentele de frustrare datorate

urmărilor negative ale faptei inculpatului care a provocat moartea victimei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs,

în termen legal, inculpatul U.S.D. și partea civilă H.H.M.

Reiterând întocmai criticile formulate

în apel prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

și 14 C. proc. pen., recurentul inculpat U.S.D. a susținut, atât în cuprinsul motivelor

scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 04 decembrie 2013), cât

și cu ocazia dezbaterilor, că pe întreg parcursul urmăririi penale și a cercetării

judecătorești, a susținut că era atât de băut încât nu își mai amintește cu exactitate

derularea evenimentelor din după-amiaza zilei de 23 mai 2013, dar în mod cert nu

a iovit-o pe numita H.F., cu pumnul în față, pentru că nu a avut niciodată vreun

conflict cu aceasta și nu îi stă în fire să exercite violențe asupra unei persoane

în vârstă și lipsită de apărare, acest aspect fiind pe deplin probat cu nenumărate

caracterizări favorabile depuse la dosarul cauzei. Dintre persoanele prezente în

acel moment, există totuși una care avea conflicte frecvente și de notorietate cu

victima, fiind vorba de nepotul acesteia, numitul H.E., el fiind în realitate cel

care și-a agresat bunica.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea

ambelor hotărâri și achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Pe latură civilă arată că, leziunile cauzate

de lovitura primită de victimă, au necesitat cel mult 65 de zile îngrijiri medicale,

așa cum s-a constatat în raportul medico-legal din 29 martie 2013 emis de I.M.L.

Timișoara. Chiar dacă traumatismul cranio-cerebral a generat o succesiune de reacții

și o evoluție nefavorabilă, culminând cu decesul victimei, un rol copleșitor l-au

avut și celelalte probleme de sănătate ale victimei: artero-fibroză sistemică, bronhopreumonie

pe fond de emfizem cronic, fibroză cardiacă, hepatită cronică cu tendință cirogenă,

glomerulonefrită cronică.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea

ambelor hotărâri și reducerea cuantumului sumei la care a fost obligat cu titlu

de daune materiale și morale către partea civilă H.H.M.

Recurenta parte civilă H.H.M.

a susținut prin prsima cazului de casare

prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., în cuprinsul

motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul ales la data de 03 februarie 2014)

că hotărârile pronunțate de instanțele inferioare sunt netemeinice și nelegale întrucât,

în mod greșit s-au reținut în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prev.

de art. 74 și art. 76 C. pen. (1969), coborându-se pedeapsa aplicată inculpatului

sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care acesta este recidivist,

nu a efectuat nici un demers pentru a înlătura rezultatul infracțiunii și nu a avut

o atitudine sinceră în cursul procesului penal, de recunoaștere și regret a faptelor

săvârșite.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea

ambelor hotărâri și, rejudecând, înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute

în favoarea inculpatului și aplicarea unei pedepse în raport de limitele prev.

de art. 183 C. pen. (1969) și de persoana inculpatului.

Examinând hotărârile recurate

prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte apreciază recursurile declarate de inculpatul U.S.D. și de partea civilă H.H.M.

ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

temeiniciei susținerilor recurenților, Înalta Curte arată că, deși la data de 01

februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar

art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea

nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri

este cel reglementat de prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile

tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai

în limitele motivelor de casare prev. de art. 385

9

din același cod. Rezultă,

așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici

recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează

în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale

toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale

legii ce se circumscriu unuia dintre motivele, de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă,

o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au

fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce privește cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., se constată

că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul

conținutului prin Legea nr. 2/2013, iar în ceea ce privește cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte arată că,

în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs numai

chestiuni de drept, acest caz de casare a fost modificat substanțial prin Legea

nr. 2/2013, în sensul restrângerii controlului judiciar doar la aspecte ce vizează

nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare.

Referitor la criticile formulate de recurentul

inculpat U.S.D.,

circumscrise

cazurilor de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

și 14 C. proc. pen. și care vizează greșita aplicare a legii, Înalta Curte constată,

că, prin formularea acestora, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate

în cauză și situația de fapt reținută de instanțele inferioare, încercând să acrediteze

ideea că materialul probator administrat în cauză nu confirmă faptul că recurentul

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată

și condamnat, și că, în mod greșit, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor acordate

părții civile, situație care nu se încadrează, însă, în motivele de recurs menționate,

putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013,

singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție

starea de fapt stabilită de instanțele de fond, însă numai în ipoteza existenței

unei erori grave de fapt.

Însă, în realizarea scopului de a include

în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept,

motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, context în care critica

formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat

anterior, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum este cea invocată

de inculpat.

Referitor la criticile formulate de partea

civilă H.H.M.

cu privire la

individualizarea judiciară a pedepsei aplicată de instanțele inferioare, Înalta

Curte arată că, așa cum s-a precizat anterior, în realizarea scopului de a include

în sfera de cenzură a instanței de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre

cazurile de casare modificat substanțial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat

de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în sensul restrângerii

controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua

cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale

stabilite de instanțele inferioare. Or, în cauză, decizia penală recurată a fost

criticată de partea civilă sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce a fost aplicată

de instanțele inferioare, considerată prea mică în raport cu circumstanțele reale

ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, situație ce nu

mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție

în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14

C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

art. 5 din noul C. pen. și realizând o comparare a prevederilor din ambele legi

penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare, Înalta Curte constată

că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru

recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la

fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii

globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente

în cauza dedusă judecății.

Astfel, inculpatul U.S.D. a fost trimis

în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru săvârșirea infracțiunii

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. (1969)

cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) și art. 74, art. 76 lit.

b) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani de la 1

la 5 ani închisoare prin aplicarea art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), cu

adiționarea pedepsei de 11 luni închisoare aplicate prin sentința penală nr. 85

din 06 martie 2012 a Judecătoriei Reșița, decizia penală nr. 1161/R din 09

septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, pentru care s-a dispus revocarea suspendării

condiționate, potrivit dispozițiilor art. 83 C. pen.

Această infracțiune își găsește corespondent

în dispozițiile art. 195 C. pen. și este sancționată de noua lege cu închisoarea

de la 6 la 12 ani.

Înalta Curte constată că, în speță, legea

anterioară este mai favorabilă inculpatului U.S.D., prevăzând limite ale pedepsei

mai reduse decât cele stabilite de actuala reglementare ca efect al reținerii circumstanțelor

atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), ce nu se mai regăsesc în

art. 75 din noul C. pen., și aplicării art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior,

pedeapsa stabilită fiind coborâtă sub minimul special (3 ani închisoare).

Având în vedere toate aceste aspecte,

Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând

pentru recurentul inculpat este C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor

sale, raportat la condițiile de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației

penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea

penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă.

constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun caz de casare

din cele prev. de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi

luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate

de partea civilă H.H.M. și inculpatul U.S.D.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. (1968), se va dispune obligarea recurentei părți civile la plata sumei de 200

RON cheltuieli judiciare către stat și a recurentului inculpat la plata sumei de

400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de partea civilă H.H.M. și de inculpatul U.S.D. împotriva deciziei penale nr. 229/A

din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului,

durata reținerii și arestării preventive de la 03 aprilie 2013 la 10 aprilie 2014.

Obligă recurenta parte civilă la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 aprilie

2014.