ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4583/2021

Ședința publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare de judecată

Prin cererea adresată Curții de Apel Bacău sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul Neamț și Uniunea Naționala a Barourilor din România solicitând anularea Hotărârii Consiliului Baroului Neamț nr. 40/12.01.2011 și a Deciziei nr. 294/03.12.2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, obligarea pârâtei Baroul Neamț de a dispune reînscrierea pe Tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

Prin sentința civilă nr. 30/4.04.2016, Curtea de apel Bacău a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind prescrisă și a respins cererea pârâtei U.N.B.R. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 3981/16.11.2018, ÎCCJ a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe, apreciindu-se că acțiunea a fost promovată în termen.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de apel Bacău sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 38/2019 din 29 martie 2019 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, s-a dispus anularea Hotărârii Consiliului Baroului Neamț nr. 40/12.01.2011 și a Deciziei Consiliului U.N.B.R. nr. 294/03.12.2011.

A fost respins capătul de cerere referitor la reînscrierea pe tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 38/2019 din 29 martie 2019 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România.

Prin Decizia nr. 1176 din 25 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepția nulității recursurilor declarate de către pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, invocată de reclamant. Respinge excepția puterii de lucru judecat invocată de reclamant.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 38/2019 din 29 martie 2019 a Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România formulate împotriva aceleiași sentințe.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat către pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România.

Împotriva Deciziei nr. 1176 din 25 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a formulat cerere de revizuire revizuentul A., întemeiată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. cu referire la dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În susținerea motivului de revizuire invocat, revizuentul invocă contrarietatea dintre dispozitivul Deciziei nr. 1176/25.02.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal și considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 2088/20.05.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, precum și în raport de considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 666/23.03.2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

Arată revizuentul că deși prin hotărâri definitive anterioare, respectiv Decizia nr. 666/2000 și Decizia nr. 2088/2015, instanța supremă s-a pronunțat în două spețe identice cu cea prezentă, sub aspectul chestiunii de drept supuse dezlegării, în sensul că nedemnitatea și excluderea din profesie sunt două instituții juridice distincte, atât sub aspectul procedurii de aplicare, cât și al organului competent să le aplice, prin decizia a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte a ignorat autoritatea de lucru judecat a aspectelor dezlegate prin hotărârile menționate.

Învederează revizuentul că prin încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de recurs a nesocotit principiul securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului, de natură să cauzeze incertitudine jurisprudențială.

În concluzie, solicită admiterea cererii de revizuire și anularea Deciziei nr. 1176 din 25 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015 și în rejudecare, respingerea recursurilor autorităților pârâte și menținerea sentinței nr. 38/29 martie 2019 pronunțată în fond de Curtea de Apel Bacău.

1.4. Apărările formulate

Intimatul Baroul Neamț a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Revizuentul a formulat răspuns la întâmpinare, iar prin notele scrise depuse la dosar pentru termenul de judecată de la data de 12 mai 2021, a arătat că își întemeiază cererea de revizuire și pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 cu referire la Hotărârea CJUE din 6 octombrie 2015 pronunțată în cauza Târșia C-69/14 contra Statului Român, invocând și Decizia ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45/2016.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire, prin prisma motivului invocat, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi analizat în acest cadru procesual, având în vedere că acesta a fost invocat prin notele scrise depuse de revizuent pentru termenul de judecată din 12.05.2021, astfel încât prezenta instanță nu se poate considera legal învestită cu soluționarea acestui motiv de revizuire.

În acest context, cererea de revizuire va fi analizată exclusiv din perspectiva motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 509 pct. (8) din C. proc. civ., revizuirea se poate cere când "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Prin hotărâri potrivnice, se înțeleg acele hotărâri care s-au pronunțat în dosare diferite, prin hotărârea celui de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultată din hotărârea pronunțată în primul dosar.

Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instituirea acestei ipoteze legale, în care se poate anula o hotărâre a instanței, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză, ipoteză neîntrunită în speță, în raport de faptul că părțile reclamante sunt diferite.

De altfel, revizuentul invocă, în esență, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin raportare la prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că în celelalte două cauze anterioare au fost definitiv dezlegate chestiuni de drept litigioase identice cu cele deduse judecății în prezenta speță.

În ipoteza efectului pozitiv, invocat de revizuent în prezenta speță, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, iar instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

Înalta Curte constată, în primul rând, că invocarea efectului pozitiv a autorității de lucru judecat, prin raportare la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu constituie un motiv de revizuire distinct, astfel încât și această ipoteză trebuie raportată la dispozițiile art. 430 și art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că, și dacă nu trebuie să existe tripla identitate, trebuie dovedită legătura dintre litigiul anterior și soluționarea prezentei cauze.

Interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 430-431 presupune ca acele chestiuni dezlegate anterior, prin considerentele deciziilor definitive anterioare, și care sunt invocate ca având autoritate de lucru judecat, să vizeze dreptul litigios al aceleiași părți, care a formulat revizuirea de față.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în litigiile anterioare nu exista același cadru procesual, putând exista și alte părți alături de revizuentul din prezenta cauză, iar obiectul și cauza putând să fie diferite/similare, nu identice, relevanță are faptul ca cel care invocă autoritatea de lucru judecat ca motiv de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., să fi avut calitate de parte litigantă în dosarele anterioare.

Dacă această împrejurare de ordin procedural nu este dovedită, cum este și cazul în speță, nu se poate reține temeinicia motivului de revizuire invocat în prezenta cauză, argumentele prezentate fiind doar chestiuni de ordin jurisprudențial, tranșate prin cele două decizii definitive anterioare, care excedează limitelor judecății unei cereri de revizuire.

În jurisprudența CEDO, în cauza Stanca Popescu contra României și Iordan Iordanov contra Bulgariei, s-a statuat de altfel că, divergențele de jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul unei căi extraordinare de atac care nu poate fi deturnată într-un recurs deghizat, de natură a permite rejudecarea unei cauze pentru simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra aceleiași chestiuni.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că revizuentul a invocat în fața instanței de recurs excepția puterii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 2088 din 20 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepție analizată și respinsă prin decizia a cărei revizuire se solicită.

Prin urmare, reiterarea acestei excepții, pe calea motivului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi luată în considerare ca o veritabilă cerere de revizuire, având în vedere că, în realitate se solicită exercitarea unui control judiciar asupra soluției de respingere a excepției puterii de lucru judecat, cerere vădit inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 cu referire la art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1176 din 25 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, ca nefondată.

Cu recurs la Completul de 5 judecători.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2021.