Decizia nr. 5840/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 38/2019 a Curții de Apel Bacău

Obiectul cererii deduse judecății și parcursul cauzei în primul ciclu procesual Prin cererea adresată Curții de Apel Bacău sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul Neamț și Uniunea Naționala a Barourilor din România solicitând anularea Hotărârii Consiliului Baroului Neamț nr. 40/12.01.2011 și a Deciziei nr. 294/03.12.2011, a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, obligarea pârâtului Baroul Neamț la a dispune reînscrierea sa pe Tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei de avocat. Prin sentința civilă nr. 30/4.04.2016, Curtea de apel Bacău a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamant ca fiind prescrisă și a respins cererea pârâtei U.N.B.R. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată. Prin Decizia nr. 3981/16.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecarea aceleiași instanțe, apreciindu-se că acțiunea a fost promovată în termen. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de apel Bacău sub nr. x/2015*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 38 din 29 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, a dispus anularea Hotărârii Consiliului Baroului Neamț nr. 40/12.01.2011 și a Deciziei Consiliului U.N.B.R. nr. 294/03.12.2011 și a respins capătul de cerere referitor la reînscrierea pe tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei de avocat.

Decizia instanței de recurs Prin decizia 1176 din data de 25 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursurilor declarate de către pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, invocată de reclamant, a respins excepția puterii de lucru judecat invocată de reclamant, a respins recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 38 din 29 martie 2019 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și a admis recursurile declarate de pârâții Baroul Neamț și Uniunea Națională a Barourilor din România, formulate împotriva aceleiași sentințe, obligând, totodată, recurentul-reclamant la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat, către pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1176 din data de 25 februarie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a formulat contestație în anulare reclamantul A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, prin care contestatorul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei criticate și soluționarea cauzei. Apreciind incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a considerat contestatorul că, prin decizia atacată, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare de ordine publică, subsumat art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul Baroul Neamț la termenul de judecată din data de 11.02.2021, prin care acesta susținea nelegalitatea hotărârii instanței de fond față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 225/04.04.2017 în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 A arătat contestatorul că, deși concluziile sale, în cadrul dosarului nr. x/2015, au fost în sensul neretroactivării deciziilor Curții Constituționale, opinia recurentului Baroul Neamț și cea a Uniunii Naționale a Barourilor din România au fost cele corecte, iar o astfel de invocare a unui atare motiv de casare de ordine publică a fost ignorată de instanța de recurs, care a omis să cerceteze, din această perspectivă, aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond, respectiv efectele abrogării art. 14 din Legea nr. 51/1995, în baza căruia a fost emisă Hotărârea nr. 40/12 ianuarie 2011 a Consiliului Baroului Neamț. Mai susține contestatorul că, din perspectiva soluționării cauzei, în raport de caracterul general obligatoriu al Deciziei Curții Constituționale nr. 225/04.04.2017, prin care instanța constituțională a constatat că sintagma: " de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat" din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 este neconstituțională, raportat la temeiul juridic și motivarea în fapt și în drept a Hotărârii Consiliului Baroului Neamț nr. 40/2011, instanța de fond trebuia să rețină o ultra activare a actului administrativ, ce a fost realizată cu încălcarea art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României. Arată, astfel, contestatorul că, întrucât actul administrativ conține, în motivare, o sintagmă declarată neconstituțională și se întemeiază, în drept, pe un articol declarat neconstituțional, se impune reținerea tezei potrivit căreia excluderea sa din profesia de avocat a fost dispusă cu nerespectarea sus indicatelor texte normative. În susținerea căii extraordinare de atac promovate a citat contestatorul considerentele Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, privind recursul în interesul legii, referitor la existența unei divergențe jurisprudențiale determinate de efectele deciziilor Curții Constituționale, precum și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017.

Apărările formulate în cauză Legali citați, intimații Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Neamț nu au formulat întâmpinări, intimatul Baroul Neamț formulând, însă, note de ședință, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare. II. Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând cerințele de admisibilitate ale contestației în anulare, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatorul A. este inadmisibilă, pentru următoarele considerente: În virtutea temeiului contestației în anulare invocat de contestatorul A. (art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.): Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Pe cale de consecință, pentru reținerea incidenței unui astfel de motiv de contestație în anulare, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. respingerea recursului părții care formulează contestația în anularea sau admiterea, în parte, a acestuia 2. omisiunea de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate de recurent 3. motivul de casare să fi fost invocat în termen. De asemenea, în doctrina și jurisprudența instanțelor de judecată s-a reținut că, prin omisiunea cercetării motivelor de casare se înțelege omisiunea de analiză a motivelor, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat, pe calea contestației în anulare neputând fi criticată modalitatea în care instanța a răspuns motivului de casare invocat. Contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Totodată se impune a fi reținut faptul că elementul de bază, principal, ce stă la baza activării mecanismului contestației în anulare speciale reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este cel al existenței unui motiv de recurs care să fi fost invocat de către recurent și care să nu fi fost cercetat de instanța de recurs. Din circumstanțele concrete ale contestației în anulare din cauza pendinte, rezultă că, ceea ce contestatorul invocă, este o pretinsă omisiune a instanței de recurs de a cerceta motivul de casare de ordine publică, apreciat de acesta ca fiind subsumat art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., privind efectele pe care Decizia Curții Constituționale nr. 225/04.04.2017 le-ar fi produs în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, despre care afirmă contestatorul că ar fi fost invocat de recurentul Baroul Neamț, la termenul de judecată din data de 11.02.2021, în cadrul antereferitului dosar. Analizând, însă, lucrările dosarului nr. x/2015, Înalta Curte apreciază drept inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul A., față de neîndeplinirea condiției existenței unui învestiri a instanței de recurs cu soluționarea motivului de casare despre care acesta afirmă că ar fi fost invocat de Baroul Neamț (ce avea, în respectiva cauză, calitatea procesuală de recurent - pârât), neputându-se reține existența, în planul procesual al căii de atac ce a făcut obiectul analizei, în recurs, în dosarul nr. x/2015, a vreunei manifestări de voință din partea Baroul Neamț de a invoca un atare motiv de casare. Din această perspectivă, relevant este cuprinsul încheierii de ședință din data de 11.02.2021, din care rezultă că incidența Deciziei nr. 225/2017 a Curții Constituționale a fost invocată de recurentul - pârât Baroul Neamț cu titlu de apărare față de excepția de ordine publică invocată de recurentul - reclamant A., prin care acesta din urmă invoca puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2088/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu drept motiv de casare de ordine publică. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, inclusiv prin notele de ședință depuse în dosarul pendinte, intimatul Baroul Neamț a învederat expres faptul că, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc, în dosarul nr. x/2015, la data de 11.02.2021, nu a înțeles să invoce și nici nu a invocat un motiv de casare de ordine publică care să vizeze normele de drept material privite în lumina Deciziei CCR nr. 225/04.04.2017, prin coroborare cu aspectele statuate prin Decizia nr. 12/2011 privind recursul în interesul legii, învederând Baroul Neamț că menționarea hotărârilor sus indicate a avut natura unei simple remarci. Adițional față de astfel de aspecte, Înalta Curte reține că poziția procesuală a contestatorului, în cadrul dosarului nr. x/2015, privită în raport de recursul promovat de Baroul Neamț (indiferent dacă acesta viza sau nu un motiv de recurs precum cel indicat de contestator) a fost cea de intimat (A. figurând drept recurent în cadrul procesual al litigiului sus indicat în virtutea promovării propriei sale căi de atac). Or, astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 416 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 572 din 15 mai 2008 sau Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012), singurul care are interesul de a ataca, pe calea contestației în anulare specială, hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate, este recurentul care a invocat astfel de motive, întrucât altfel s-ar ajunge în situația în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa. Astfel, dincolo de motivul de inadmisibilitate a contestației în anulare ce derivă din inexistența unei învestiri a instanței de recurs cu un motiv de casare de ordine publică, subsumat art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., care să privească efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 225/04.04.2017 în antereferitul dosar, calea extraordinară de atac specială exercitată în litigiul pendinte este inadmisibilă și în raport de lipsa de identitate dintre titularul acesteia și recurentul despre care chiar contestatorul afirmă că ar fi invocat motivul de casare pretins necercetat. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 513 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei civile nr. 1176 din data de 25 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă. De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata Uniunea Națională a Barourilor din România, instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea contestatorului A., drept parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 800 RON către antereferita intimată, reprezentând onorariu avocațial, dovedit prin depunerea facturii seria x nr. x/19.07.2021 și a extrasului de cont din data de 27.07.2021 . PENTRU ACESTE MOTIVE,