ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 742/2024

Ședința publică din data de 09 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, anularea art. 1 alin. (2) și modificarea alin. (3) al aceluiași articol, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a referirii la alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, emis de Ministerul Educației în data de 17.06.2021.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 127 din 22 septembrie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 127 din 22 septembrie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin prima critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă afirmă că sentința a fost pronunțată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și de art. 6 din C. civ.

Contrar celor reținute de prima instanță, prin emiterea art. (1) alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021, Ministrul Educației a încălcat principiul neretroactivității legii. Anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, legislația în vigoare reglementa modul de obținere a titlului științific de doctor, beneficiile de natură financiară acordate acelui personal didactic care a obținut titlul științific de doctor (o indemnizație plătită lunar) și posibilitatea acordată personalului didactic anterior amintit de a obține, pe baza titlului științific de doctor, gradul I didactic. Așa fiind, toate persoanele care, anterior intrării în vigoare a Legii-cadrul nr. 153/2017, au obținut titlul științific de doctor, au beneficiat de indemnizația aferentă acestui titlu și au obținut, de asemenea, pe baza titlului amintit, gradul I didactic. Ulterior, pe data de 01.07.2017, a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, prin mijlocirea căreia legiuitorul a schimbat modul de abordare a situației juridice a persoanelor care urmau să obțină titlul științific de doctor. Așa fiind, în sarcina acestora a fost impusă o obligație de a opta între indemnizația aferentă titlului științific de doctor, pe de o parte, și echivalarea acestui titlu cu gradul didactic I, pe de altă parte.

Prin urmare, situația juridică a personalului didactic este diferită în funcție de momentul în care acest personal a obținut titlul științific de doctor și gradul didactic I, pe baza titlului amintit: înainte ori după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, iar fiecare dintre aceste situații juridice este reglementată de câte o lege distinctă. Tocmai de aceea, în ipoteza în care legiuitorul decide modificarea situației juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 ori a efectelor viitoare generate de această situație juridică, în sensul suprimării unor drepturi salariale născute, în baza legii vechi, din situația juridică respectivă, acesta nu face altceva decât să aplice legea nouă într-o manieră retroactivă, asupra unei situații juridice trecute. Această formă de reglementare este prohibită în mod absolut atât de Constituție, cât și de lege. De altfel, această interdicție a fost statuată, în repetate rânduri chiar de Curtea Constituțională, care a conchis că legea care dispune revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acesteia are caracter retroactiv.

În al doilea rând, prima instanță a interpretat greșit textele de lege aflate în discuție atunci când a decis că "Echivalarea gradului I didactic pe baza titlului științific de doctor reprezintă o situație juridică născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 și a Ordinului 3993/2021 însă, din punct de vedere al salarizării, această situație juridică produce efecte și sub imperiul legii noi (cele 2 acte normative), constituind facta pendentia, căreia i se aplică legea nouă, nefiind o situație de facta praeterita și de retroactivitate a legii civile, raportat la situația de fapt litigioasă." (pag. 8, ultimul paragraf din sentință).

A arătat recurenta-reclamantă că prima instanța a operat greșit cu conceptul de facta praeterita. Acest concept se referă atât la faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum și la efectele acestor situații juridice. Or, faptele generatoare de drepturi, supuse analizei de prima instanță (dobândirea titlului științific de doctor și dobândirea gradului didactic 1) sunt astfel de fapte. Această concluzie a fost reținută și de instanță, fapt care ar fi trebuit, în mod logic, să conducă la concluzia că și efectele situațiilor juridice aflate în discuție (drepturile salariale acordate în baza gradului didactic I și în baza titlului științific de doctor) ar fi trebuit să intre în sfera noțiunii de facta praeterita. Scoaterea din sfera de aplicare a art. 6 alin. (2) din C. civ. a efectelor situațiilor juridice născute sub legea veche nu poate denota decât o interpretare și o aplicare greșită a acestui text de lege la datele prezentei spețe. Dacă prima instanță ar fi avut proprietatea termenilor cu care operează, ar fi trebuit să conchidă că nu numai situațiile juridice născute sub imperiul legii vechi sunt supuse acestei legi, dar și efectele acestor situații juridice, efecte care, în cazul de față constau, printre altele, în indemnizația suprimată prin Ordinul nr. 3993/2021.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă afirmă că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului când a reținut că emiterea ordinului nr. 3993/2021 nu s-a făcut cu nesocotirea teoriei drepturilor câștigate.

În esență, a arătat că, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO (Cauza Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, para. 64), un venit viitor este considerat bun și se bucură de protecția conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, dacă a fost câștigat. Or, aceasta este situația în speță. Recurenta a câștigat dreptul de a primi indemnizația aferentă titlului științific de doctor cu mult înaintea intrării în vigoare a Ordinului nr. 3993/2021, emiterea acestuia din urmă conducând, așadar, la o încălcare a dreptului de proprietate, drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Or, în cazul de față, prin Ordinul nr. 3993/2021, Ministrul Educației a decis, în contra teoriei drepturilor câștigate și cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, suprimarea dreptului la plata indemnizației, fie a dreptului de a deține gradul didactic I din patrimoniul personalului didactic care, înainte de 01.07.2017, obținuse, pe baza titlului științific de doctor, atât gradul didactic I, cât și dreptul la plata indemnizației lunare aferente titlului amintit. Drepturile au intrat, în mod definitiv, în patrimoniul personalului didactic. Pe de o parte, dreptul la plata indemnizației aferente titlului științific de doctor s-a născut și s-a consolidat în patrimoniul personalului didactic în chiar momentul obținerii respectivului titlu, în baza legii care conferea această indemnizație. Faptul că obligația de plată a indemnizației, corelativă dreptului de a obține respectiva indemnizație, este afectată de o serie de termene (termene succesive, care se împlinesc lună de lună), nu are nicio înrâurire asupra caracterului definitiv al existenței dreptului aflat în discuție. De cealaltă parte, dreptul de a deține gradul I didactic a fost dobândit de personalul didactic prin intermediul unor ordine emise de Ministerul Educației, ca urmare a unor inspecții școlare și pe baza titlului științific de doctor. Așa fiind, din momentul emiterii ordinelor amintite anterior, în patrimoniul personalului didactic s-a născut dreptul de a deține gradul didactic I.

Câtă vreme aceste drepturi s-au născut valabil și s-au consolidat, cu titlu definitiv, în patrimoniul personalului didactic, acesta nu poate fi constrâns să renunțe la ele. Renunțarea la un drept nu poate fi decât rezultatul unui act volitiv al titularului respectivului drept, iar nu a unei constrângeri venite din partea unui terț, fie el și legiuitor.

Prin cea de-a treia critică de nelegalitate formulată, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța a reținut că emiterea Ordinului nr. 3993/2021 nu s-a făcut cu încălcarea art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În alte cuvinte, prima instanță a stabilit că legalitatea unui act administrativ nu este afectată dacă acest act a fost emis cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, câtă vreme actul administrativ aflat în discuție modifică o lege în așa manieră încât un pretins scop al legiuitorului primar (neexprimat și, deci, nici atins prin legea modificată) este atins. O asemenea interpretare nu poate fi primită întrucât nesocotește, întru totul, dispozițiile art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000. Altfel spus, ar însemna că un act administrativ poate modifica o lege (ordinară ori organică) ori de câte ori se poate argumenta că modificarea respectivă era necesară.

În opinia recurentei-reclamante, din dispozițiile art. 14 alin. (3) a Legii-cadru nr. 153/2017 se desprinde concluzia că personalul didactic care solicită echivalarea titlului științific de doctor cu gradul I didactic nu poate să beneficieze, în aceleași timp, și de indemnizația aferentă titlului științific de doctor. Tocmai de aceea, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor care obțin titlul științific de doctor obligația de a opta fie pentru echivalarea titlului științific de doctor cu gradul I didactic, fie pentru plata indemnizației eferente acestui titlu, cumulul celor două facilități fiind prohibit de legiuitor. Totuși, această obligație nu poate incumba decât acelui personal didactic care a obținut titlul științific de doctor ulterior intrării în vigoare a dispoziției legale aflate în discuție (01.07.2017) și care își exercită drepturile conexe ori izvorâte din acest titlu ulterior aceleiași date de 01.07.2017.

În acest sens pledează și interpretarea gramaticală a dispoziției legale anterior citate. Astfel, aplicând această modalitate de interpretare, se ajunge lesne la concluzia că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează exclusiv situația juridică a personalului didactic care a obținut gradul didactic I, prin echivalarea titlului științific de doctor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017. Detaliind, arată că legiuitorul utilizează verbele "a solicita" și "a obține" la timpul prezent, modul indicativ, opțiune care indică, dincolo de orice dubiu, că legiuitorul nu a avut în vedere situația personalului care a solicitat și a obținut în trecut, anterior anului 2017, gradul didactic I, ci numai a aceluia care optează pentru echivalarea titlului științific de doctor cu gradul didactic I în contextul apariției Legii-cadru nr. 153/2017. Însă, Ordinul nr. 3993/2021 modifică art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 în sensul extinderii sferei sale de aplicare inclusiv la persoanele care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Această soluție legislativă nu este în acord cu normele juridice care reglementează ierarhia actelor normative și domeniile în care fiecare tip de act normativ poate interveni.

Din interpretarea sistematică a art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000 se desprinde concluzia că un ordin emis de un minister nu poate modifica un act normativ ierarhic superior (o lege), ci poate fi emis exclusiv în executarea actului normativ ierarhic superior, respectând strict sfera de reglementare a acestuia. Or, Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ ierarhic superior Ordinului nr. 3993/2021, a fost modificată, de acesta din urmă, în sensul extinderii sferei sale de aplicare. Așa fiind, Ordinul nr. 3993/2021 a fost emis ca urmare a încălcării flagrante a dispozițiilor Legii nr. 24/2000 care reglementează ierarhia actelor normative. A mai susținut recurenta-reclamantă că aceasta este și concluzia la care au ajuns instanțele de judecată chemate să analizeze cererile de suspendare a efectelor Ordinului nr. 3993/2021.

Prin ultima critică de nelegalitate formulată se susține de către recurenta-reclamantă că sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 38 din Codul muncii.

În acest sens, arată că un alt viciu de nelegalitate a Ordinului nr. 3993/2021 constă în obligația pe care acest ordin o generează în sarcina personalului didactic, respectiv aceea de a renunța la drepturile recunoscute de lege acestui personal. Obligația amintită se află însă în contradicție flagrantă cu o normă juridică imperativă, și anume, art. 38 din Codul Muncii. Faptul că prima instanță s-a rezumat la a preciza că drepturile salariale nu au un caracter absolut, motiv pentru care obligația impusă de Ordinul nr. 3993/2021, amintită mai sus, nu este de natură a afecta legalitatea acestui ordin nu poate fi decât rezultatul unei totale lipse de înțelegere a dispozițiilor art. 38 din Codul Muncii care prohibește orice act de renunțare la drepturile pe care salariații le-au dobândit în baza legii și că actul juridic (unilateral ori bilateral) prin care se încearcă renunțarea la aceste drepturi este lovit de nulitate absolută.

În opinia recurentei-reclamante nu poate fi primită nici concluzia instanței în sensul că recurenta nu a demonstrat că a renunțat la unul dintre aceste drepturi. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă dincolo de orice dubiu că, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului nr. 3993/2021, recurenta nu a mai beneficiat de plata indemnizației aferente titlului științific de doctor, ceea ce nu poate însemna decât că unul dintre cele două drepturi ale recurentei, drepturi recunoscute de lege, a dispărut din patrimoniul acesteia. Așa fiind, este evident efectul pe care Ordinul nr. 3993/2021 1-a avut asupra drepturilor recurentei, iar acest efect este în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 38 din Codul Muncii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Educației a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, a arătat că emiterea Ordinului contestat nr. 3993/2021 este rezultatul Deciziei nr. 7/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sentința atacată fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor materiale incidente în cauză.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 09 februarie 2024, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, emis de Ministerul Educației în data de 17.06.2021 și, în consecință, modificarea alin. (3) al aceluiași articol, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a referirii la alin. (2).

Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea dedusă judecății reținând, în esență, că prin ordinul contestat emis în temeiul legii cadru de salarizare se înlătură inechitățile între cei care au obținut prin ordin gradul didactic ca urmare a echivalării titlului de doctor anterior datei de 01.07.2017 și cei care și-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017, nefiind posibilă dubla bonificație, prin cumularea indemnizațiilor plătite pentru titlul științific de doctor și pentru gradul didactic I, atunci când gradul didactic reprezintă efectul echivalării titlului științific de doctor.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, criticile recurentei-reclamante, din această perspectivă, fiind nefondate.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum și prevederile Ordinului nr. 3993/2021, încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și de art. 6 din C. civ., nesocotirea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și a prevederilor art. 38 din Codul muncii.

Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei-reclamante în sensul că aceasta este îndreptățită să primească și indemnizația pentru titlul științific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) și art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât, în opinia sa, art. 14 alin. (3) nu se aplică și cadrelor didactice care și-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului științific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi (01.07.2017).

Reține instanța de control judiciar că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situația drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită și obține gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primește indemnizația pentru titlu științific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut și obligația destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Viziunea legiuitorului a fost ca, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, să fie elimine inechitățile salariale și să se creeze un sistem unic de salarizare.

Totodată, prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut interpretarea unitară a instanțelor consultate în sensul că "art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea titlului respectiv."

Așadar, dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlu științific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanță aspectele prezentate de recurenta-reclamantă în sensul că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziție legală care să prevadă dreptul de opțiune al cadrului didactic între echivalarea titlului științific de doctor și acordarea sporului pentru titlul științific de doctor.

În jurisprudența națională în materie s-a reținut, în mod constant, că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea acestui titlu, întrucât intenția legiuitorului a fost, așa cum s-a arătat și în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obținerea titlului științific de doctor.

În atare situație, este evident că dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlul științific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 14 din același act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, respectiv o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C. civ. și a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, cum în mod greșit a interpretat recurenta-reclamantă.

Într-adevăr, principiul neretroactivității este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situațiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă și situațiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivității se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situația aplicării principiului neretroactivității legii, este necesară o situație premisă, anume existența a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluționarea aceleiași chestiuni juridice.

În speță, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, așadar, nu se aplică unor situații juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce privește stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, ministrul educației nefăcând altceva decât să pună în executare dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalității din perspectiva ierarhiei legilor.

Cum legalitatea și temeinicia Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce privește drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susține cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate nici dispozițiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Este greșită și interpretarea gramaticală pe care o face recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, afirmând că acestea reglementează exclusiv situația juridică a personalului didactic care a obținut gradul didactic I, prin echivalarea titlului științific de doctor, după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, motivat de aspectul că legiuitorul a utilizat verbele "a solicita" și "a obține" la timpul prezent, modul indicativ.

Referitor la această interpretare, instanța de recurs constată că utilizarea timpului prezent este specifică reglementărilor normative, dar utilizarea acestui timp nu poate avea semnificația exclusivă a unei acțiuni care se desfășoară în momentul edictării normei sau exclusiv în momentul intrării în vigoare, ci trebuie ținut seama că legea se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, deci implică și acțiunile viitoare. Prin urmare, utilizarea formulării la timpul prezent nu exclude faptul că texul vizează și acțiuni care nu se desfășoară exclusiv în prezent, ceea ce denotă că interpretarea exclusiv gramaticală nu este suficientă pentru determinarea efectelor juridice ale reglementării în cauză.

În acest context, Înalta Curte subliniază că interpretarea juridică a dispozițiilor legale aplicabile speței de față nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și a modului cum sunt așezate și legate în frază, ci și teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretate în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la cea generală - "specialia generalibus derogant", că excepția este de strictă interpretare - conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", sau că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă - "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos", ori că dispozițiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar - "actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat".

Referitor la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se observă în primul rând, că textul constituie o excepție de la regula instituită de art. 14 alin. (1) din aceeași lege. Prin urmare, conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", excepția neacordării indemnizației pentru titlul științific de doctor este de strictă interpretare și este aplicabilă exclusiv personalului care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare.

Referitor la susținerile conform cărora recurenta-reclamantă deține un drept câștigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispozițiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reține că acestea nu sunt susținute de probele din dosar și de jurisprudența în materie.

Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecție a salariaților ce constă în interdicția de a renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din același act normativ.

Cu privire la dispoziția reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituțională a statuat că "interdicția de a renunța, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților este o măsură de protecție a acestora din urmă, menită să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecție nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituție, atât timp cât ea se justifică în considerarea situației unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecție".

Cât privește obiectul dedus judecății în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că indemnizația pentru titlul științific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opțiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curții Constituționale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).

Deși este real că acest drept se acordă din fonduri publice și că în privința acestuia legiuitorul stabilește condițiile de acordare a indemnizației pentru titlul științific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificația obligării recurentei-reclamante la renunțarea la o calificare profesională. Legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizația de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obținut exclusiv prin echivalarea doctoratului, așadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obținut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deținerii titlului științific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizației pentru deținerea titlului științific de doctor, fie prin acordarea indemnizației aferente gradului didactic I, obținut prin echivalarea acestui titlu.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanță reținând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Înalta Curte constată că este corectă soluția pronunțată de prima instanță și cu privire la doilea petit al cererii, (respectiv de obligare a Ministerului Educației la emiterea unui ordin prin care să se modifice alin. (3) al art. 1 din ordinul contestat), având în vedere, pe de-o parte, soluția pronunțată cu privire la primul petit al acțiunii, pe care instanța de control judiciar a apreciat-o ca fiind legală, iar pe de altă parte, faptul că emiterea unui act administrativ cu caracter normativ se realizează pe criterii care țin de oportunitate.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 127/2022 din 22 septembrie 2022 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.