Decizia nr. 733/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 77/2022 a Curții de Apel Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Orașul Năvodari și Primarul Orașului Năvodari, să se dispună anularea Dispoziției nr. 1464/29.12.2020 de soluționare a contestației fiscale; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/25.03.2020 cât privește suma de 4.445.625,03 RON (debite restante); obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 77 din 21 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea promovată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Orașul Năvodari și Primarul Orașului Năvodari. A anulat Dispoziția nr. 1464/29.12.2020 de soluționare a contestației. A anulat în parte Decizia de impunere nr. x/25.03.2020 în ceea ce privește suma de 4.445.625,03 RON, stabilită cu titlu de impozit teren pj, impozit clădiri pj și majorări la data de 25.03.2020. A obligat pârâții în favoarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.455 RON, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Orașul Năvodari și Primarul Orașului Năvodari, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat că pentru a pronunța soluția de anulare a celor două acte administrative instanța de fond a reținut cu întâietate aplicarea Deciziei nr. 3351/2017 a ÎCCJ, dosar în care a fost administrată proba cu expertiză topo din care a rezultat faptul că terenul declarat și constatat prin extras CF și acte de proprietate ca fiind intravilan, în realitate este extravilan. A apreciat că prin pronunțarea acestei sentințe, instanța de fond a încălcat dispozițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală și Legea nr. 7/1996 (art. 466 alin. (5) Codul fiscal, coroborat cu art. 256 Codul fiscal, art. 82 Codul de procedură fiscală, art. 2, art. 23 din Legea nr. 7/1996), pe care le-a enumerat în cuprinsul cererii de recurs. În continuare, recurenții-pârâți au prezentat următoarele aspecte: din declarațiile fiscale depuse de contribuabil rezultă împrejurarea că și-a înregistrat acest teren intravilan; din actele de proprietate - anexa acestei declarații, rezultă ca acest teren este intravilan; din extrasul CF rezultă că acest teren este intravilan; autoritatea publică locală a procedat la stabilirea impozitului pentru teren intravilan, atât timp cât din actele de proprietate, cât și din toate actele și extrasele CF apare ca fiind intravilan. Au mai arătat că instanța acordă valoare juridică numai drepturilor contribuabilului, nu și obligațiilor. Astfel, chiar instanța, prin textul de lege invocat în motivarea hotărârii, își contrazice propria soluție, tocmai urmare a aplicării greșite a art. 466 alin. (5) Codul fiscal. Contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația statuată de art. 466 alin. (5) Codul fiscal, în a depune declarația fiscală rectificativă privind categoria de folosință pentru a putea beneficia de această modificare începand cu 1 ianuarie anul următor. Astfel, această culpă trebuie reținută în sarcina contribuabilului, care nu a înțeles să-și modifice declarația. Nu există vreo culpă în sarcina organului fiscal în stabilirea impozitului, atât timp cât faptul culpabil aparține exclusiv contribuabilului, singurul în măsură a proceda la modificarea categoriei de folosință și a înscrierii în CF a acestui aspect. În concluzie, atât timp cât acesta nu și-a îndeplinit obligația statuată la art. 466 alin. (5) Codul fiscal, nu poate beneficia de calculul impozitului pe noua categorie de folosință, decât începand cu 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a produs declarația. A interpreta altfel, înseamna a adauga la lege. Ori legea - Codul fiscal este de strictă interpretare și aplicare. Categoria de folosință este dată de actele de proprietate și extras CF, iar orice modificare trebuie efectuată exclusiv de proprietar (în cazul de față contribuabil) și adusă la cunoștiința organului fiscal prin declarațiile depuse în condițiile legii. Atât timp cât Codul fiscal prevede în mod expres obligativitatea depunerii declarației de dobândire a unui teren, obligativitatea de plată a impozitului pe acest teren, stabilește exact cuantumul impozitului datorat, termenele de plată și, prin Normele Metodologice este reglementată chiar Declarația tipizată ce trebuie obligatoriu depusă de către contribuabil, recurenții-pârâți au apreciat că impozitul pe teren datorat de către o persoană juridică este acel tip de obligație fiscală pentru care există obligativitatea legală de depunere a unei declarații în sensul art. 82 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, iar plata se va face conform acestor declarații. În raport de aceste aspecte a apreciat că în mod corect organul fiscal a emis decizia de impunere prin raportare la declarațiile înregistrate la acesta, actele de proprietate și extrasele CF depuse de contribuabil. Atât timp cât declarația are valoarea unui act de creanță potrivit art. 86 alin. (4) Codul de procedură fiscală, nu se putea emite o decizie decât în conformitate cu această declarație. În mod greșit contribuabilul a apreciat că prin această decizie se stabilesc impozite și taxe aferente anilor anteriori de 4.445.625.03 RON - impozit. Acestea sunt simple mențiuni cuprinse în cadrul deciziei, mențiuni ce sunt permise a fi făcute în concordanță cu dispozițiile Codului de procedură fiscală. Decizia cuprinde toate elementele prevăzute de art. 97 și art. 46 Codul de procedură fiscală, are înscrisă data la care își produce efectele (lit b) art. 46), menționează ce reprezintă fiecare sumă înscrisă de către organul fiscal (lit. e) art. 46), cuprinde motivarea în drept, nefiind nevoie de semnătura persoanei împuternicite atât timp cât a fost emisă în condițiile art. 46 alin. (3) Codul de procedură fiscală. Practic, decizia de impunere a fost dată numai pentru suma de 592.857,00 RON, nu și pentru suma de 4.445.631,30 RON, care face obiectul altor decizii de impunere care, la randul lor, sunt contestate. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare. A arătat că recurenții-pârâți nu aduc critici împotriva hotărârii primei instanțe, iar motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În speță, recursul declarat de pârâți a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestor prevederi casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. întrucât, deși recurenții-pârâți au pretins încălcarea, prin hotărârea pronunțată, a dispozițiilor art. 466 alin. (5), art. 256 Codul fiscal, art. 82 Codul de procedură fiscală și art. 2, art. 23 din Legea nr. 7/1996, aceștia nu au demonstrat modul în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, limitându-se la afirmarea unei situații diferite de cea reținută de instanța de fond, fără a prezenta critici concrete cu privire la raționamentul instanței. Astfel, raportat la obiectul contestației formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, respectiv numai în ceea ce privește sumele înscrise la rubrica "alte mențiuni ale organului fiscal" cu privire la suma de 4.445.626,03 RON reprezentând impozit teren, impozit clădiri și majorări de întârziere aferente, calculate până la data de 25.03.2020, instanța de fond a reținut că organul de soluționare a contestației nu a indicat temeiul legal care stă la baza înscrierii în decizia de impunere pentru anul 2020 a unor sume pentru care există emise decizii de impunere pentru anii fiscali anteriori. Totodată, a reținut că organul fiscal în soluționarea contestației administrative nu a făcut nicio referire cu privire la susținerile societății reclamante referitoare la faptul că impozitul pe clădiri în valoare de 16.505,67 RON, a fost achitat integral, conform deciziei de impunere nr. x/02.09.2019, referitoare la nelegalitatea unei eventuale operațiuni de imputație a plății, cu privire la faptul că impozitul pe teren în cuantum de 2.705.371,82 RON nu este datorat, atât pentru faptul că cel stabilit în mod legal a fost achitat, cât și pentru faptul că problema impozitului stabilit pentru anii 2006 - 2012 a fost tranșată definitiv prin hotărâri judecătorești. Or, recurenții-pârâți nu formulează critici cu privire la acest raționament al instanței, ci prezintă aspecte total străine de ceea ce a reținut instanța de fond. Mai exact, prin întreaga argumentație, se invocă o culpă a contribuabilului, susținându-se că acesta nu și-a îndeplinit obligația statuată de art. 466 alin. (5) Codul fiscal în sensul de a depune o declarație fiscală rectificativă privind categoria de folosință a terenului, fiind redate o serie de articole din Legea nr. 7/1996 cu privire la cadastru și cartea funciară. Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și reproducerea, prin cererea de recurs, a unor texte de lege și a unor aspecte nestructurate din punct de vedere juridic, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă și va constata nul recursul formulat de pârâții Orașul Năvodari și Primarul Orașului Năvodari. Totodată, având în vedere cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe aceștia la plata sumei de 6545 RON.