ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3351/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată În ședința publică din data de 12.10.2023, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar o cerere de recuzare a magistraților ce intră în compunerea completului de judecată investit cu soluționarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 66/27.01.2023 a Tribunalului Constanța, înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, motivat de faptul că aceștia "și-au exprimat anterior părerea" asupra problemei de drept supuse analizei în prezenta cauză, apreciind că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora. Cererea de recuzare a fost motivată în drept pe prevederile art. 47 coroborat cu art. 42 alin. (1) punctul 1 și punctul 13 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 17 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022, s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva membrilor completului de judecată - C1R (judecător B., judecător C., judecător D.), ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 17 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării de către o instanță imparțială a recursului. În motivarea recursului arată că prin cererea de recuzare a susținut că judecătorii și-au exprimat anterior părerea asupra problemei de drept din speță, existând elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora. Consideră că cererea de recuzare a fost soluționată în mod greșit, instanța reținând că nu este vorba de un caz de incompatibilitate, deși completul de recurs desemnat a judeca recursul este același cu cel care a soluționat recursul declarat de numiții Intreprindere Individuală E. și E. în dosarul nr. x/2022. Susține că atât în dosarul de față, cât și în dosarul nr. x/2022, s-a pus în discuție aceeași problemă de drept, iar pe de altă parte, au fost analizate aceleași înscrisuri depuse de reclamanții din ambele cauze, respectiv documentația care a stat la baza obținerii subvenției APIA, printre care se includeau Statutul F., cererile de adeziune formulate de reclamanți la nivelul anului 2018, convențiile perfectate cu F. în cursul anului 2018, ce au stat la baza transmiterii către fermieri a dreptului de folosință asupra pășunii deținute de Asociație. Astfel, a fost determinată valoarea juridică a cererilor de aderare la F. prin raportare la statutul acestei asociații, momentul la care persoanele care au formulat și depus cereri de adeziune au dobândit calitatea de membri și, în raport de aceste elemente, dacă semnatarii cererilor de adeziune din anul 2018 (printre care se număra și recurenta-reclamantă) au dobândit, la acel moment, calitatea de membru în cadrul Asociației și dacă erau îndreptățiți a pretinde și obține fondurile puse la dispoziție de APIA pentru terenurile utilizate ca pășune. Precizează că, din această perspectivă, în ambele cauze instanțele au fost învestite cu contestații formulate împotriva deciziilor de soluționare a contestațiilor emise de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin care s-a solicitat anularea proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emise de APIA și a deciziilor de plată, contestații grefate pe aceea că nu se poate reține în sarcina fermierilor o atitudine necorespunzătoare, în contextul în care la momentul depunerii cererilor de plată, îndeplineau condițiile pentru a solicita și a obține fondurile puse la dispoziție de către APIA, de vreme ce aceștia dețineau calitatea de membri în cadrul F. încă de la momentul la care a fost formulată cererea de adeziune. Mai arată că din analiza hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2022, respectiv a deciziei nr. 497/CA/08.06.2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că instanța de recurs a analizat statutul F. și, în special, prevederile articolului 19 din cuprinsul acestuia, respectiv acele dispoziții legale care reglementau modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat, statuând că pentru acceptarea unor noi membri, este necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaților Asociației crescătorilor de animale, nefiind suficientă, pentru această finalitate, depunerea cererii de adeziune. Or, aceeași problemă de fapt și de drept se pune și în cauza pendinte, astfel că judecătorii completului C1 Recurs și-au expus punctul de vedere asupra acelorași înscrisuri prezentate de părți și nu ar putea rămâne imparțiali, fiind tributari punctului de vedere pe care l-au expus anterior în dosarul nr. x/2022. Consideră că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., în condițiile în care în cauză subzistă elemente concrete care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor desemnați. Susține că modalitatea în care a fost soluționată prezenta cauză atestă, fără putință de tăgadă, că temerea sa este justificată întrucât completul a pronunțat anterior, în dosarul nr. x/2022, o hotărâre nefavorabilă, deși la nivelul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal s-a conturat, în mai multe dosare, o practică judiciară contrară celei a completului C1 recurs. Invocă practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea pronunțată în cauza Sacilor-Lormines contra Franței din 6 noiembrie 2006, în care la paragraful 60 s-a reținut, cu titlu de principiu, că imparțialitatea are două dimensiuni, una subiectivă și una obiectivă. Sub un prim aspect, pentru respectarea principiului imparțialității este necesar ca judecătorul să nu fie subiectiv și să nu aibă prejudecăți personale. în ceea ce dimensiunea obiectivă a imparțialității, se reține că judecătorul are obligația de a oferi suficiente garanții care să excludă orice îndoială legitimă; în cadrul dimensiunii obiective trebuie analizat, dacă independent de conduita personală a judecătorului, există anumite împrejurări certe, obiective care sunt apte să îndreptățească un justitiabil să suspecteze existența unei imparțialități în soluționarea cauzei sale. De asemenea, invocă: Hotărârea pronunțată în cauza Delcourt contra Belgiei din data de 7 ianuarie 1970, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat pentru prima dată asupra "teoriei aparențelor"; Hotărârea pronunțată în cauza Borgers contra Belgiei, din 30 octombrie 1991, în care la paragraful 24, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat importanța ce trebuie atribuită aparențelor pentru creșterea încrederii justițiabililor în echitatea justiției; Hotărârea pronunțată în cauza Procoia contra Luxemburgului din 28 septembrie 1995, în care s-a reținut că simpla îndoială, oricât de puțin justificată ar putea fi ea, este suficientă pentru a altera imparțialitatea tribunalului. Consideră că în soluționarea recursului, nu am beneficiat de o judecată a cauzei de o instanță imparțială, obiectivă, ci de o instanță care, anterior, a analizat aceeași speță și aceleași înscrisuri.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură-Centrul Județean Constanța a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. Arată că recurenta nu a făcut dovada lipsei de imparțialitate a judecătorilor cu privire la care a formulat cererea de recuzare, iar faptul că magistrații s-au pronunțat în alte cauze, cu alte părți litigante, nu este de natură să răstoarne prezumția de impațialitate a judecătorilor, chiar dacă este vorba de aceeași problemă de drept. 4.2. Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a încheierii recurate. Susține că în speță, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut în mod corect că nu se identifică cazurile de incompatibilitate invocate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Deși recurenta-reclamantă nu a invocat vreun temei de drept pentru cererea de recurs, Înalta Curte, în raport de motivele de fapt arătate, apreciază că în speță, temeiul juridic este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, dat fiind faptul că normele de drept ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută și/sau relativă a judecătorilor sunt edictate în vederea respectării garanțiilor procesuale ale unei bune administrări a justiției, fără legătură cu normele de drept substanțial, care reprezintă cauza juridică a fiecărei cereri ce justifică demersul judiciar. Verificând încheierea atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, reține instanța de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității. În opinia recurentei, a fost afectată imparțialitatea judecătorilor, în condițiile în care completul față de care a fost formulată cererea de recuzare, a pronunțat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a respins recursul recurenților-reclamanți Intreprindere Individuală E. și E., ca nefondat. Recurenta-reclamantă a invocat incidența în speță a cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., respectiv situațiile în care judecătorul este incompatibil de a judeca când acesta și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnat să o judece, precum și atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Se constată că în speță, criticile aduse de către recurenta-reclamantă modului de soluționare al cererii de recuzare au fost prezentate global pentru ambele cazuri de incompatibilitate, din structurarea motivelor de recurs reieșind că îndoielile cu privire la imparțialitatea judecătorilor vizați de cererea de recuzare rezultă din faptul că aceștia au pronunțat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curții de Apel Constanța, într-o cauză similară cu cea a recurentei-reclamante, aceasta presupunând că aceeași soluție se prefigurează și în cauza pendinte. Analizând argumentul recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că dosarul invocat în susținerea cererii de recuzare a avut alte părți, respectiv reclamanți și o altă cauză, fiind vorba de acte administrative diferite, astfel că nu se poate reține incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., care presupune cu necesitate ca judecătorul recuzat să-și fi exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece, or, în speță, recurenta-reclamantă invocă o soluție pronunțată într-un alt dosar. Cu alte cuvinte, ceea ce contestă recurenta-reclamantă este modalitatea de soluționare a problemei de drept ridicate în cauză, aceasta încercând să evite o posibilă soluție nefavorabilă, însă un asemenea argument nu poate fi circumscris cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. și nu poate constitui temei pentru admiterea cererii de recuzare. În ceea ce privește cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., Înalta Curte costată că nici acesta nu poate fi reținut, în lipsa unor alte elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Și în această ipoteză, argumentele avute în vedere trebuie să se raporteze la cauza de față, și nu la o soluție pronunțată într-un alt litigiu, care s-a purtat între alte părți și în care au fost contestate alte acte administrative. Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor elemente de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, în accepțiunea art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ. Cu alte cuvinte, faptul că un magistrat a dat o anumită soluție într-un dosar și că există posibilitatea ca aceeași soluție să fie dată și în alte dosare, respectiv să dea aceeași dezlegare unei anumite probleme de drept, nu constituie un element care să determine admiterea unei cereri de strămutare, câtă vreme această ipoteză nu se regăsește printre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nici invocarea de către recurenta-reclamantă a jurisprudenței CEDO nu este în măsură să conducă la o altă soluție, câtă vreme aspectele privind imparțialitatea judecătorilor se analizează punctul, în raport cu cauza în care se identifică eventuala situație de incompatibilitate, și nu prin raportare la alte cauze soluționate în mod similar. De altfel, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă din jurisprudența CEDO vizează aspecte cu caracter general referitoare la imparțialitatea judecătorilor, iar pe de altă, nici la nivelul acestei instanțe europene nu se relevă, ca motiv pentru admiterea unei cereri de recuzare, situația în care un magistrat se pronunță în același fel asupra unei probleme de drept similare din dosare diferite, aceasta putând constitui cel mult o problemă de jurisprudență unitară. Totodată, nu se poate reține nici argumentul recurentei-reclamante în sensul că instanța ar fi chemată să analizeze aceleași înscrisuri, câtă vreme actele ce fac obiectul cererilor în anulare din cele două dosare sunt diferite. În realitate, recurenta-reclamantă invocă modalitatea de interpretare a clauzelor Statutului F., ce nu poate constitui un element care să susțină cererea sa de recuzare, întrucât vizează una dintre problemele de drept ridicate în cauză și nu elemente de fapt care să contureze o posibilă situație de incompatibilitate. Înalta Curte reține că în speță, au fost respectate garanțiile de imparțialitate pe care Convenția europeană urmărește să le protejeze, recurenta-reclamantă beneficiind de o instanță constituită cu respectarea normelor de procedură civilă privind imparțialitatea judecătorilor desemnați în cauză, ce nu se află în nicio situație de incompatibilitate absolută sau relativă în soluționarea cauzei cu care aceștia au fost legal învestiți. În consecință, în mod corect instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a reținut că cererea recurentei este nefondată, argumentele invocate de către acesta neputând fi subsumate motivelor de recuzare prevăzute de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., republicat. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 17 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.