ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3810/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimatele Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea" și Asocierea B., a formulat plângere împotriva deciziei Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, solicitând: - admiterea plângerii formulate; - modificarea în parte a Deciziei nr. 2719/C2/2982/17.11.2023 a Consiliului National de Soluționare a Contestațiilor, sub aspectul soluției pronunțate pe fondul contestației formulate (exclusiv cu privire la actele emise de Autoritatea contractanta in evaluarea ofertelor depuse de A. si Asocierea B.); - pe fond, făcând inclusiv aplicarea art. 34 alin. (4) din Legea nr. 101/2016, admiterea contestației înregistrate pe rolul Consiliului National de Soluționare a Contestațiilor sub nr. x/23.10.2023 și prin urmare: a. anularea adresei de comunicare a rezultatului procedurii nr. 1126/10.10.2023, a Raportului intermediar întocmit de autoritatea contractantă la finalizarea evaluării propunerilor tehnice depuse în cadrul Procedurii de atribuire, a tuturor proceselor-verbale de evaluare ce au stat la baza acestui rezultat intermediar, precum si a tuturor actelor subsecvente prin care pe de o parte oferta depusa de A. S.A. a fost respinsă ca inacceptabilă si neconformă, iar pe de altă parte oferta Asocierii B. S.R.L. - B. S.R.L. [denumită in continuare "Asocierea B."] a fost considerată admisibilă; b. constatarea refuzului nejustificat al autorității contractante de comunicare a Raportului intermediar al procedurii si a proceselor-verbale de evaluare ce au stat ia baza acestuia si, in consecință, anularea acestora si actelor subsecvente; c. obligarea autoritarii contractante la evaluarea/reevaluarea ofertelor conform prevederilor legale incidente si considerentelor hotărârii ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, inclusiv, dacă este cazul, cu consecința anularii procedurii conform art. 89 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 100/2016; - suspendarea procedurii de atribuire sau, după caz, a executării contractului de concesiune până la soluționarea definitiva a prezentei plângeri; - cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată. Prin decizia nr. 2719/C2/2982/17.11.2023, Consiliul de Soluționare a Contestațiilor a respins excepțiile invocate de Asociația de Dezvoltare Intercomunitara "Dobrogea"; a respins, ca nefondată, contestația depusă de A. S.A., în contradictoriu cu Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea"; a admis cererea de intervenție depusă de Asocierea B.. La termenul de judecată din data de 14.12.2023, apărătorul petentei A. S.A. a formulat oral cerere de recuzare motivat de faptul că, în opinia sa, este clar că există o problemă asupra căreia doamnele judecător C. și D. s-au pronunțat, precizând că cererea de recuzare este formulată în baza alin. (1) și alin. (13) din art. 42 din C. proc. civ., prin raportare la hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2023. Prin decizia nr. 34 din 6 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta A. S.A., în contradictoriu cu intimata Asociația de Dezvoltare Intercomunitară "Dobrogea" și intervenienta B. S.R.L. (lider al Asocierii B. S.R.L. – B. SRL); a fost obligată petenta la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 24760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea recurată Prin încheierea din data de18 decembrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător C. și D., membre ale completului de judecată C4 FAP, desemnat prin sistem de repartizare aleatorie pentru soluționarea dosarului nr. x/2023, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din data de 18 decembrie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, sub un prim aspect, față de cele rezultate din actele dosarului, prezentate în mod succint, recurenta a susținut că rezultă că în discuție în cadrul motivului de plângere era tocmai analiza limitelor în care a fost tranșată o anumită chestiune litigioasă printr-o hotărâre judecătorească anterioară, interpretabilă potrivit opiniilor divergente ale părților din cauză. Astfel, în opinia sa, nu suntem în ipoteza în care o autoritate/putere a lucrului judecat să fi fost acceptată de către toate părțile din litigiu raportat la chestiunea litigioasă cu privire la care s-a reținut puterea de lucru judecat (petenta a susținut că puterea lucrului judecat vizează un subiect, în timp ce celelalte părți și Consiliul (prin Decizie) au apreciat că puterea de lucru judecat vizează un alt subiect, ci în aceea în care tocmai acesta este subiectul în discuție - dacă există sau nu putere de lucru judecat cu privire la o anumită chestiune litigioasă. Așadar, premisa avută în vedere în soluționarea cererii de recuzare este străină de susținerile părții, grefate pe un principiu al disponibilității (încălcat), în divergență tocmai pe acest subiect cu celelalte părți. Sub un al doilea aspect, dată fiind chiar cererea de abținere formulată de cei doi membri ai completului de judecată, antepronunțarea cu privire la incidența puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunțată anterior era una absolut evidentă, acesta fiind chiar motivul pentru care a fost formulată cererea de abținere. Or, ipoteza relevă fără dubiu îndeplinirea condițiilor aferente ipotezei reglementate de art. 42 pct. 13, fiind în situația existenței unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați. Sub un al treilea aspect, din perspectiva criteriilor de verificare a imparțialității, câtă vreme în considerarea prevederilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ. ["judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecata pricinii"], raportate la cele ale art. 42 pct. 13 C. proc. civ., cei doi membri ai completului au formulat ei înșiși cereri abțineri, știind astfel că în privința lor există un motiv de incompatibilitate, respectiv cel potrivit căruia soluția pronunțată în dosarul anterior, cu privire la care în discuție era dacă există sau nu putere de lucru judecat, reprezintă un element care naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea lor, din perspectiva garanțiilor pe care partea trebuie să le aibă pentru a-i fi asigurat dreptul de la un proces echitabil, acestea nu puteau fi considerate a fi îndeplinite, partea însăși nefiind în situația în care să nu fi putut avea "îndoieli întemeiate" cu privire la imparțialitatea celor doi magistrați, fiind astfel pe deplin îndeplinite condițiile impuse de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., încălcat prin încheierea recurată. De altfel, potrivit jurisprudenței CEDO, "chiar și aparențele pot prezenta o oarecare importanță sau, altfel spus, "nu trebuie doar să se facă dreptate, ci să se și vadă că se face dreptate", punctul de interes fiind încrederea pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației și din acest motiv, fiind reținut inclusiv în practica CEDO că orice judecător față de care există un motiv întemeiat pentru temerea că acesta nu este imparțial trebuie să se abțină. În concluzie, față de aceste considerente, recurenta a apreciat că în cauză erau îndeplinite condițiile de admitere a cererii de recuzare formulate, motiv pentru care încheierea recurată este nelegală, impunându-se admiterea recursului formulat, cu consecințele aferente asupra deciziei civile pronunțate în cauză.

Apărările formulate în recurs 4.1 Intimata E. a formulat întâmpinare, prin care a invocate excepția nulității recursului, întrucât, în opinia sa, motivele nu se încadrează la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este legală, nefiind susceptibilă de criticile formulate. 4.2 Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 12 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata E., constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-reclamantă privesc nerespectarea normele de drept procesual ce reglementează cazurile de incompatibilitate relativă a judecătorilor, care sunt edictate în vederea respectării garanțiilor procesuale ale unei bune administrări a justiției, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2. Analiza motivului de casare invocat Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susținerea că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză. Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Art. 175 C. proc. civ. fixează regulile și condițiile pe care trebuie să le respecte părțile sau instanța pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiții, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulității unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Verificând încheierea atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, reține instanța de control judiciar că nu a fost încălcată nicio normă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității. Astfel, recurenta-reclamantă a invocat incidența în speță a cazurilor de incompatibilitate prevăzute de dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., potrivit cu care: "Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: 1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5) nu îl face pe judecător incompatibil. (…) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa." Înalta Curte amintește că articolul 42 alin. (1) C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate relativă. În aceste cazuri, strict determinate de lege, una dintre părți poate cere îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite cauze. Astfel, în ceea ce privește cazul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din modul în care este redactat textul de lege, rezultă cu claritate că judecătorul incompatibil poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare și pronunțare, nu însă și atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca aceea din speță sau când și-a exprimat punctul de vedere cu privire la o problemă de drept înrudită cu cea din speță. De asemenea, nu poate fi recuzat, pentru motivul privind antepronunțarea, nici judecătorul chemat să se pronunțe din nou în aceeași pricină în acele ipoteze în care nu ar exista incompatibilitate absolută. Ipoteza vizată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se confundă cu vreunul dintre cele trei cazuri de incompatibilitate absolută, deoarece acestea din urmă presupun că judecătorul și-a exprimat părerea într-un act oficial (încheiere interlocutorie, hotărâre judecătorească, depoziție de martor, raport de expertiză, hotărâre arbitrală, acte de procedură îndeplinite ca avocat, procuror sau mediator etc.) și în calitatea (oficială) prevăzută de lege, pe care a avut-o în acea pricină, câtă vreme, în cazul motivului de incompatibilitate relativă invocat de recurentă, este vorba de părerea personală a judecătorului în legătură cu pricina pe care o soluționează, părere exprimată în timp ce litigiul este pendinte, fie în ședința de judecată, fie în afara acesteia. Legiuitorul a definit cu precizie situațiile obiective care generează incompatibilitatea judecătorului pe motivul pronunțării anterioare a acestuia asupra unor chestiuni de fapt și de drept, condiția esențială pentru atragerea stării de incompatibilitate fiind aceea ca dezlegarea dată să se refere la cauza pendinte. În concret, pronunțarea anterioară asupra unei chestiuni cu privire la o plângere formulată împotriva unei decizii CNSC nu echivalează cu situația în care judecătorul a anticipat nepermis soluția din prezenta cauză, cu încălcarea principiilor contradictorialității, al dreptului la apărare, al aflării adevărului. Chiar dacă unele critici ar fi reiterate într-o nouă etapă a procedurii de achiziție publică, dar după o nouă evaluare efectuată de către autoritatea contractantă, nu se poate aprecia că este vorba despre o antepronunțare, atâta timp cât ceea ce formează obiectul analizei instanței în noua plângere este tocmai reevaluarea, iar nu tot evaluarea inițială. Situația este una inerentă procedurii de achiziție publică, decurgând din specificul acesteia și din dinamica mecanismului de atribuire, ce poate include etape repetitive, alternative de evaluare din partea autorității contractante, urmate de control jurisdicțional ce se finalizează fiecare cu o soluție distinctă. Contrar celor susținute de recurentă, nu există nicio interpretare eronată în modul în care instanța de fond a argumentat soluția pronunțată, reținând pe de o parte că este vorba despre cauze diferite, iar pe de altă parte că reținerea sau nu a puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești este o chestiune care excedează analizei fondului raportului juridic litigios, fiind chiar argumentul pentru care repunerea în discuție a aspectelor tranșate nu mai este posibilă. Într-adevăr, faptul că ulterior, prin decizia pronunțată pe fondul cauzei, instanța a reținut puterea de lucru judecat a unora dintre aspectele dezlegate în etapele anterioare ale procedurii de achiziție finalizate cu hotărâri definitive nu contrazice cele reținute prin încheierea atacată în sensul că soluționarea de către același complet în etape diferite ale procedurii de atribuire a unor contestații/plângeri diferite nu conduce în sine la situația de incompatibilitate reglementată de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind vorba de proceduri judiciare distincte, care vizează etape distincte ale unei proceduri de achiziție publică, nefiind îndeplinită cerința exprimării soluției în cauza pe care a fost desemnat să o judece. În acest sens, Înalta Curte amintește că un aspect dezlegat în mod definitiv de o instanță de judecată se impune a fi respectat de orice instanță învestită ulterior cu judecarea unei cauze, oricare ar fi judecătorii ce intră în compunerea sa, aceștia fiind ținuți de dezlegările definitive date în ciclurile procesuale anterioare tranșate prin proceduri definitive, tot ceea ce au aceștia de apreciat sub acest aspect fiind existența sau nu a aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la respectivul aspect. În consecință, nu este vorba despre antepronunțare, în sensul definit de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cele două cauze la care face referire recurenta fiind distincte, având ca obiect decizii diferite ale CNSC și critici diferite, formulate în etape diferite ale procedurii de achiziție. Prin urmare, în mod corect s-a reținut prin încheierea atacată că motivul de recuzare întemeiat pe dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. este nefondat. În ceea ce privește susținerile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., Înalta Curtea reține că acest text reglementează un caz de incompatibilitate a judecătorului în care există elemente, altele decât cele reglementate expres prin art. 42 pct. 1-12 din C. proc. civ., ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Referitor la cele două dimensiuni ale principiului imparțialității, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că: "imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). […] imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., criteriul general pentru excluderea unui judecător de la soluționarea unei cauze este o anumită percepție rezonabilă de subiectivism, care se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, important fiind dacă din perspectiva acestuia temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate. Petenta a susținut că a fost afectată imparțialitatea judecătorilor, în condițiile în care completul față de care a fost formulată cererea de recuzare, a pronunțat decizia civilă nr. 497/8.06.2023 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a respins recursul recurenților-reclamanți Intreprindere Individuală E. și E., ca nefondat. Așa cum s-a arătat mai sus, un aspect dezlegat în mod definitiv de o instanță de judecată se impune a fi respectat de orice instanță învestită ulterior cu judecarea unei cauze, oricare ar fi judecătorii ce intră în compunerea sa, aceștia fiind ținuți de dezlegările definitive date în ciclurile procesuale anterioare tranșate prin proceduri definitive, tot ceea ce au aceștia de apreciat sub acest aspect fiind existența sau nu a aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la respectivul aspect. Cu privire la acest aspect, în mod corect, a reținut prima instanță că simpla apreciere asupra incidenței sau nu în cauză a unei hotărâri judecătorești prin care se dezleagă chestiuni juridice incidente în speță nu este de natură să genereze îndoieli în privința imparțialității judecătorului, întrucât implică un alt tip de evaluare. Antepronunțarea, ca motiv de recuzare, este reglementată și a fost analizată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., text ce este de strictă interpretare, neputând fi extins la alte ipoteze. Așadar, noțiunea de "antepronunțare" nu poate fi extinsă, prin interpretare, prin eliminarea unor condiții expres prevăzute de lege (cum este cea de la pct. 1 – condiția aceleiași cauze), pentru a fi invocate în temeiul motivului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Astfel, elementul obiectiv al existenței unei dezlegări date de complet într-o speță cu aceleași părți implicate într-o procedură de achiziție publică, însă într-o etapă anterioară a procedurii, în raport cu alte documente ale procedurii și cu alte decizii ale CNSC nu este suficient pentru a se reține incompatibilitatea judecătorului, în lipsa oricăror alte elemente, de natură subiectivă sau obiectivă, susceptibile să genereze îndoiala justificată a părților cu privire la obiectivitatea sa. În speță, în afara împrejurării că judecătorul s-a pronunțat în cadrul aceleiași proceduri de achiziție publică, asupra unei evaluări anterioare, care a constituit doar una dintre problemele dezlegate de acesta, nu există nici un alt indiciu de subiectivism sau imparțialitate în atitudinea judecătorului care să răstoarne prezumția de obiectivitate și imparțialitate pe care statutul și normele de organizare judiciara le garantează magistraților. Fiind o excepție de la obligația judecătorului de a soluționa cauzele în care a fost desemnat să judece, cazurile de incompatibilitate a acestuia trebuie întotdeauna interpretată restrictiv, ținându-se seama de nivelul rezonabil de încredere în sistemul de justiție, corolar al sistemului de obligații profesionale și deontologice, de recrutare și numire a magistraților, de răspunderi și garanții de care este ținut judecătorul, respectiv de care beneficiază atât judecătorul, cât și justițiabilul, potrivit legii. Or, recurenta nu a adus dovezi pentru a contrazice prezumția de imparțialitate a judecătorilor, fiind lipsită de suport susținerea acesteia în sensul că premisa avută în vedere în soluționarea cererii de recuzare este străină de susținerile părții, grefate pe un principiu al disponibilității, care a fost încălcat. Înalta Curte constată că este nefondată și aprecierea recurentei în sensul că, dată fiind chiar cererea de abținere formulată de cei doi membri ai completului de judecată, antepronunțarea cu privire la incidența puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunțată anterior era una absolut evidentă, acesta fiind chiar motivul pentru care a fost formulată cererea de abținere. Astfel, se constată că în motivarea declarație de abținere în discuție s-a arătat că doamnele judecător prin sentința nr. 218/2019 pronunțată în dosarul nr. x/2023 au dezlegat cu titlu definitiv una dintre problemele de drept reluate în plângerea ce formează obiectul dosarului de față, iar temeiul de drept pe care s-a întemeiat declarația de abținere l-a constituit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 48 C. proc. civ. "(1) Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abține"; (...); (4) În cazul în care declarația de abținere se respinge, prin aceeași încheiere instanța se va pronunța și asupra cererii de recuzare", iar conform art. 51 alin. (1) din același cod "Instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține. (...)" Din aceste dispoziții legale rezultă că declarația de abținere este soluționată de un complet de judecată alcătuit potrivit legii, care analizează declarația în raport de motivele arătate și de prevederile legale aplicabile, apreciind motivat asupra incidenței cazului de incompatibilitate invocat, ceea ce s-a întâmplat și în prezenta cauză, declarația de abținere formulată fiind respinsă. În aceste condiții, precum și prin raportare la considerentele anterior expuse cu privire la noțiunea de "antepronunțare" reglementată distinct ca motiv prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și la sfera de incidență a dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., acesta din urmă fiind singurul temei juridic al declarației de abținere, nu se poate reține că această declarație de abținere, prin ea insăși, dovedește în mod absolut evident antepronunțarea cu privire la incidența puterii de lucru judecat derivată din hotărârea pronunțată anterior astfel cum în mod eronat susține recurenta. În fine, nici alegațiile recurentei privind obstrucționarea accesului liber la instanță în ceea ce privește soluționarea cererii de recuzare, în sensul că urmare a conduitei instanței de judecată dreptul reclamantei de a formula cerere de recuzare s-a transformat într-un drept teoretic și iluzoriu nu pot fi primite, având în vedere că recurenta a beneficiat de dreptul de a formula cererea de recuzare, care a fost soluționată printr-o hotărâre în care a fost analizată cererea prin prisma motivelor invocate de aceasta, exercitând și calea de atac a recursului de față, în cadrul căreia soluția de respingere a cererii de recuzare a fost examinată în raport de motivele de nelegalitate invocate de recurentă, fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicție, nemulțumirea sa față de soluția pronunțată neputând echivala cu încălcarea dreptului de acces la instanță astfel cum a fost invocat cu trimitere la dispozițiile legale și la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului. În concluzie, prin raportare atât la prevederile C. proc. civ. referitor la regimul incompatibilităților (art. 41 și urm.), cât și la criteriile proprii de natură să garanteze misiunea judecătorului (independența și imparțialitatea, cea dintâi fiind condiția celei de-a doua) stabilite de Curtea Europeană, în lumina art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține în cauză dovedirea vreunui caz de incompatibilitate. Prin urmare, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă E., prin întâmpinare, și va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,