ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4390/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub numărul x/2023 reclamantul A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x/07.06.2023 întocmit de pârâtă 1.

Prin sentința nr. 68 din 25.01.2024, Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub același număr de dosar. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 200 din 3 iunie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 200 din 3 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat apel, calificat de instanță ca fiind recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii contestației administrative și, pe cale de consecință, anularea Raportului de evaluare nr. x/07.06.2023 întocmit de pârâtă.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanței să evalueze oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, conform art. 519 C. proc. civ., având în vedere noutatea problemei de drept deduse judecății. La data 24.02.2025, recurentul-reclamant a depus în scris motivele cererii de sesizare, solicitând ca instanța supremă să răspundă la întrebarea "angajatul cu contract individual de muncă al unei întreprinderi publice, angajat care îndeplinește o funcție în a cărei titulatură apare cuvântul "director" (cu excepția directorului financiar/economic) este director al întreprinderii publice în sensul art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011?" Consideră acesta că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate specifice mecanismului de unificare reglementat de art. 519 C. proc. civ., problema de drept fiind una veritabilă, în condițiile în care, înainte de a se stabili incompatibilitatea dintre exercitarea unor funcții publice și calitatea de angajat cu contract de muncă al unei regii autonome care are în titulatura funcției cuvântul "director" este necesar a se a se determina regimul juridic al funcției de director al regiei autonome. Cât privește cererea de recurs, a susținut acesta, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât nu există incompatibilitate între funcția de consilier local al Orașului Sulina și cea de Director General Adjunct al R.A. Administrația Zonei Libere Sulina (RA AZL Sulina), fiind reluate apărările în sensul că Administrația Zonei Libere Sulina este regie autonomă de interes județean căreia i se aplică O.U.G. nr. 109/2011 - privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice. Iar, O.U.G. nr. 109/2011 definește clar la art. 2 alin. (1), pct. 5 ce înseamnă noțiunea de director al unei întreprinderi publice: "director - persoana căreia i-au fost delegate atribuții de conducere a societății, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare; directorul financiar/economic este asimilat directorului". Or, coroborând aceste prevederi legale cu acelea ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, rezultă, în opinia sa, că director al unei întreprinderi publice este doar persoana căreia i-au fost delegate de către consiliul de administrație atribuții de conducere sau (prin asimilare legală) directorul economic/financiar, orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul întreprinderii publice neavând calitatea de director în sensul acordat de O.U.G. nr. 109/2011. Cum postul său în cadrul regiei amintite este numai formal unul de director, în realitate fiind ocupat în temeiul unui contract de muncă, iar nu a unuia de management, fără a fi incidente, așadar, dispozițiile art. 143 din Legea societăților comerciale, înseamnă, în accepțiunea recurentului, că nu poate fi reținută starea de incompatibilitate de la art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, prin care a solicitat recalificarea cererii de apel drept recurs, a invocat excepția tardivității recursului și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În apărare, a arătat, în esență, că, așa cum corect a reținut instanța de fond și contrar celor susținute de recurent, încălcarea regimului juridic al incompatibilităților reglementat prin dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, nu survine ca urmare a atribuțiilor pe care le deține recurentul, ci ca urmare a deținerii și exercitării concomitente a funcției de consilier local și a calității de director general sau director în cadrul unor regiile autonome și societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, de interes județean ori înființate sau aflate sub autoritatea consiliului județean. Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, în care a menționat că, dintr-o eroare, a indicat greșit calea de atac formulată ca fiind "apel", în loc de "recurs". Acesta a arătat că motivele invocate în susținerea recursului se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 și art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011. De asemenea, a solicitat respingerea excepțiilor privind tardivitatea și nulitatea recursului pentru lipsa motivării, invocate de intimata-pârâtă. La data de 14.03.2025, intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitând respingerea cererii, ca inadmisibilă. La data de 08.10.2025, intimata-pârâtă a depus concluzii scrise. În faza procesuală a recursului, la solicitarea instanței, recurentul-reclamant a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse fișe ale postului ocupat de acesta în cadrul Regiei Autonome Administrația Zonei Libere Sulina și contractul de management al directorului aceleiași regii.

Aspecte procesuale Prin încheierea de ședință din 26.02.2025, Înalta Curte a calificat calea de atac formulată ca fiind recurs, a luat act de renunțarea intimatei-pârâte la susținerea excepției privind tardivitatea cererii de recurs și a respins excepția nulității recursului pentru lipsa motivării, în temeiul considerentelor reținute în cuprinsul încheierii.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudențială, următoarele condiții de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică. Se reține, astfel, că sunt îndeplinite primele două condiții de admisibilitate referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată învestit să judece cauza în ultimă instanță și că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept enunțate ori că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Cât privește condiția existenței unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se constată, însă, că aceasta nu este îndeplinită. Sub acest aspect, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formată în aplicarea art. 519 C. proc. civ., s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existența unei chestiunii de drept, este necesar ca problema de drept antamată "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016 și Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023). În acest context, se cuvine subliniat că nu orice chestiune de drept poate fi supusă dezlegării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex, de vreme ce prin acest mecanism instanța supremă realizează nemijlocit funcția de asigurare a unei jurisprudențe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariția practicii neunitare, în contextul în care instanțele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenței neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză. Nu este posibil, însă, ca, în cadrul acestui mecanism, instanța supremă să se substituie funcției jurisdicționale a instanței de trimitere, învestită cu soluționarea, în concret, a raportului juridic dedus judecății, Or, chestiunea supusă dezlegării în cauza de față nu se circumscrie exigențelor care să permită declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, mai sus enunțate, în condițiile în care, pe de o parte, interpretarea textului art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, pe care o propune petentul, nu este de natură a contribui la rezolvarea pe fond a problemei de drept supuse judecății, deoarece partea adversă susține că starea de incompatibilitate intervine independent de interpretarea acestui text. După cum, pentru soluționarea cauzei s-a apreciat de către complet că se impune analizarea factuală a situației reclamantului, prin verificarea în concret a atribuțiilor acestuia, stare de fapt ce excede condițiilor sesizării. Reținându-se, așadar, că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunțată în condițiile art. 519 C. proc. civ., atât timp cât nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor legale ce au fundamentat starea de incompatibilitate a reclamantului, ci analizarea lor la cazul concret dedus judecății, în funcție de particularitățile speței rezultate din analiza materialului probator administrat, se va respinge cererea ca inadmisibilă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului II.1. Analizând sentința prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele argumente: Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Astfel, prin raportul de evaluare contestat în cauză, pârâta Agenția Națională de Integritate a reținut că recurentul-reclamant a încălcat dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, constând în aceea că a exercitat simultan, începând cu data de 07.11.2017, funcțiile de consilier local în cadrul Consiliului Local al orașului Sulina și funcția de director general adjunct al RA Administrația Zonei Libere Sulina, încasând în perioada evaluată venituri salariale de la ambele entități. Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, sunt neîntemeiate. Potrivit prevederilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției: "(1) Funcția de consilier local sau consilier județean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții sau calități: (…) d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes județean ori înființate sau aflate sub autoritatea consiliului județean sau la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes național care își au sediul sau care dețin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepția reprezentanților în adunarea generală a acționarilor la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administrație ale unităților și instituțiilor de învățământ de stat sau confesionale și ale spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale sau a altor reprezentanți ai instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deține participație, în cazul consilierului local, respectiv la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes local înființate sau aflate sub autoritatea consiliului local, precum și la regiile autonome și societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de interes național care își au sediul sau care dețin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepția reprezentanților în adunarea generală a acționarilor la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administrație ale unităților și instituțiilor de învățământ de stat sau confesionale și ale spitalelor publice din rețeaua autorităților administrației publice locale sau a altor reprezentanți ai instituțiilor publice din subordinea unităților administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deține participație, în cazul consilierului județean". Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că, pentru a fi reținută existența stării de incompatibilitate, este suficient ca persoana verificată să dețină, concomitent cu aceea de consilier local sau județean, o funcție de conducere în cadrul unei regii autonome sau a unei societății comerciale dintre cele reglementate de Legea nr. 31/1990. Or, așa cum a reținut în mod temeinic și legal și instanța de fond, după cum rezultă din probatoriul administrat, în speță se regăsesc elementele prevăzute de lege, fiind întrunite toate condițiile reținerii acestei situații de incompatibilitate, respectiv recurentul-reclamant a exercitat simultan începând cu data de 07.11.2017 funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al orașului Sulina și funcția de director general adjunct al RA Administrația Zonei Libere Sulina, încasând în perioada evaluată venituri salariale de la ambele entități. Este adevărat că funcția de director general adjunct nu este indicată expres în norma art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, însă, este reținută funcția de director. Or, dacă legiuitorul ar fi avut intenția ca efectele art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 să privească doar cazurile de director general ar fi prevăzut în mod expres acest aspect, însă intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili incompatibilitatea în raport de funcții de conducere. Voința legiuitorului nu numai că este clară, dar este și fundamentată, întrucât ceea s-a urmărit a fost prevenirea și sancționarea corupției, așa cum rezultă chiar din titlul Legii nr. 161/2003, anume, printre altele, împiedicarea celor ce exercită o funcție sau demnitate publică de a profita de poziție în scopul satisfacerii intereselor personale de natură patrimonială sau care ar putea influența îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin. Prin urmare, apelându-se la interpretarea teleologică, rezultă cu evidență că starea de incompatibilitate vizează o funcție de conducere, iar nu titulatura postului - director general adjunct Recurentul a arătat, inclusiv, că instanța de fond era obligată să verifice, din perspectiva prevederilor art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, dacă a deținut sau nu o funcție de conducere pe perioada în care și-a exercitat mandatul de consilier local, pentru a stabili legal daca se afla sau nu în starea de incompatibilitate. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, "În înțelesul prezentei legi, director al societății pe acțiuni este numai acea persoana căreia i-au fost delegate atribuții de conducere a societății în conformitate cu alin. (1). Orice altă persoană, indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societății este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la directorii societății pe acțiuni". Însă, așa cum corect a observat și instanța de fond, definiția de director al unei societăți pe acțiuni este aplicabilă doar în înțelesul Legii nr. 31/1990, neputând fi extinsă și în ceea ce privește noțiunea de director/director general din cuprinsul art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Textul art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 face trimitere la Legea nr. 31/1990, dar acesta are în vedere doar tipul societăților comerciale reglementate de această lege. Și, în orice caz, în ceea ce privește critica recurentului referitoare la faptul postul său nu implică atribuții de conducere, Înalta Curte constată, din analiza cuprinsului contractului său de muncă și a fișelor de post depuse la dosar în calea de atac că acesta exercită în concret astfel de atribuții, precum: · coordonează si răspunde în mod efectiv de întreaga activitate a sectorului Achiziții publice, Administrativ și tehnic, exploatare flotă administrația portuară Sulina; · asigura si răspunde de buna organizare si desfășurare a activității tehnico-economice a regiei, in conformitate cu dispozițiile legale, coordonând evidenta sub aspect tehnic-operativ si statistic; · organizează, analizează, îndruma si răspunde de buna desfășurare a activității pe sectoare; · participa si analizează împreuna cu factorii de răspundere, asupra acțiunilor întreprinse în cadrul regiei, având drept scop creșterea eficientei activității, propunând conducătorului regiei masuri pentru obținerea de venituri suplimentare; · coordonează exploatarea optima a parcului naval al regiei; · coordonează serviciile de paza in perimetrul regiei; · coordonează asigurarea exploatării corecte a utilajelor pe baza prescripțiilor tehnice, utilizarea platformelor, magaziilor si celorlalte utilaje portuare, asigura reparațiile pentru parcul naval; · participa la încheierea contractelor si convențiilor pentru efectuarea de prestații si servicii diverșilor parteneri, pentru încheierea si concesionarea de spatii si terenuri in zona libera; · dispune si controlează activitatea la parcul naval, controlează modul de întreținere a bunurilor regiei; · acordă consultanță și consiliere tehnică directorului general, în vederea luării unor decizii eficiente în ceea ce privește regia etc". A mai arătat recurentul că denumirea funcției sale, director general adjunct, este una formală, întrucât nu se bucură de salariul unui director și nici de celelalte avantaje materiale ale acestora. Înalta Curte va înlătura și această apărare, dat fiind că legiuitorul nu distinge cu privire la modul în care o persoană îndeplinește sau nu funcția sau calitatea care îi atrage starea de incompatibilitate și nici dacă funcția care conduce la incompatibilitatea este sau nu remunerată ori dacă este de natură a aduce sau nu alte avantaje materiale prin exercitarea ei. Starea de incompatibilitate este generată prin simpla deținere simultană a două funcții incompatibile potrivit legii, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor condiții. De asemenea, instanța de control are în vedere faptul că dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției au făcut obiect chiar al controlului de constituționalitate. Or, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 42/2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 457 din 17 mai 2024, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Iar, în cuprinsul acesteia a reținut, printre altele: "(…) Curtea nu poate reține criticile autoarei excepției potrivit cărora este lipsită de sens stabilirea incompatibilității dintre funcția de consilier județean și cea de director general adjunct la o regie autonomă aflată în subordinea unui consiliu local doar pentru că atribuțiile celor două autorități publice - consiliul județean și consiliul local - sunt diferite, iar interesele acestora nu pot interfera. Regimul incompatibilităților pornește de la premisa ideală a exclusivității în exercitarea unei funcții publice eligibile, astfel încât situațiile în care este permisă deținerea concomitentă de către aceeași persoană a două funcții publice/calități diferite sunt expres determinate de lege ca excepții. Rolul fundamental al incompatibilităților nu este acela de a interzice desfășurarea unor diferite activități sau deținerea unor calități, ci de a proteja mandatul dobândit pentru exercitarea respectivei funcții publice eligibile de orice interferență/influență de natură să pună la îndoială imparțialitatea, obiectivitatea, corectitudinea, responsabilitatea și transparența în exercitarea respectivei funcții, la rândul său aceasta servind unui interes public. Singura justificare pentru instituirea acestor excepții constă în calitatea persoanei care exercită funcția publică eligibilă (de consilier local sau consilier județean, în acest caz) de reprezentant al unității administrativ-teritoriale (locale-comunale, orășenești sau județene), deci de reprezentare a intereselor unei anumite comunități, foarte clar delimitate prin raza acesteia de competență teritorială". Stabilirea expresă a incompatibilităților are ca fundament premisa că, fiind în serviciul public, alesul local trebuie să fie nu numai independent, dar și să se abțină de la exercitarea unor funcții sau de la desfășurarea unor activități care, prin natura lor, ar fi în contradicție cu mandatul său reprezentativ sau care l-ar împiedica de la exercitarea acestuia, potrivit exigențelor legale sau regulamentare. Or, prin cumularea mandatului public cu o funcție privată stabilită prin legea specială, alesul local ar putea intra în conflict cu prerogativele și obligațiile ce-i revin în această calitate. Astfel, confuzia de competențe și de calități generată de un asemenea cumul este în dauna funcției publice îndeplinite, a imparțialității, obiectivității și independenței pe care exercițiul lor corect îl presupune. În concluzie, hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. II. 2. Soluția și temeiul de drept Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.