ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2094/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2022 pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Ministerul Justiției, obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 26. 10.2019 și totodată, la plata începând cu aceeași dată, la zi și în continuare până la plata efectivă, a noii indemnizații de încadrare astfel stabilite, a diferenței dintre venitul salarial în raport de care consideră că este îndreptățit și cel efectiv încasat, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective a sumelor cuvenite.

2.1. Prin sentința civilă nr. 667/2023 din 1 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău invocată de pârâtul Ministerul Justiției și a declinat competența de soluționare a cauzei - litigii de muncă, promovată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași și Ministerul Justiției, în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește competența soluționării primului capăt de cerere, aceasta se stabilește în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, întrucât cererea vizează obligarea Ministerului Justiției la recunoașterea și stabilirea drepturilor salariale cuvenite reclamantului cu utilizarea unei alte valori de referință sectorială, pentru considerentul că necesarul bugetării oricăror cheltuieli și repartizarea acestora la nivelul instanțelor îi revine în exclusivitate acestui pârât, în calitate de ordonator principal de credite, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 500/2002.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudență, nu se confundă calitatea de plătitor efectiv al drepturilor salariale cu cea de angajator, iar angajatorul trebuie să țină cont de dispozițiile legale atunci când aplică legea și stabilește salariile personalului. Faptul că plata efectivă se face prin ordonatorul terțiar de credite, nu induce acestuia obligații în modalitatea de calcul și stabilire a drepturilor salariale, în lipsa actului de putere al angajatorului, respectiv al Ministrului Justiției. În consecință, această instituție are calitate procesuală pasivă în primul capăt de cerere, nu doar pentru a vira sumele necesare efectuării plăților către ordonatorii secundar și terțiar, ci și pentru a dispune calculul sumelor cuvenite reclamantului cu titlu de salariu.

În considerentele Deciziei RIL nr. 13/2016 (§ 44) s-a statuat că, în cazul în care reclamantul formulează acțiune pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale, iar prin Decizia nr. 28/21.09.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., stabilind că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (3) ale aceluiași articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță.

Prin urmare, a reținut că cererea reclamantului de recalculare a indemnizației sale de încadrare cuprinde o cerere implicită de obligare a ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiției, de a proceda la o reîncadrarea a drepturilor salariale cuvenite, or, această cerere nu poate fi soluționată decât de instanța de contencios administrativ, în raport cu dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 10 din același act normativ.

În ceea ce privește competența materială, tribunalul a reținut că prin dispozițiile cuprinse în Anexa V Cap. VIII art. 7 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin derogare de la dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul competenței materiale, se stabilește competența curții de apel în soluționarea litigiilor privind drepturile salariale ale personalului din familia ocupațională "Justiție", iar potrivit art. 127 C. proc. civ., care reprezintă, de asemenea, o derogare de la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sub aspectul competenței teritoriale, "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

În consecință, tribunalul a constatat că este competentă să soluționeze primul capăt de cerere, Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că cererea de obligare a pârâților la plata diferențelor de drepturi salariale recalculate are caracter accesoriu, fiind de competența Curții de Apel Bacău potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

2.2. Prin sentința nr. 15/2024 din 15 februarie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă; a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că obiectul cauzei este reprezentat de o cerere formulată de un magistrat, privind recalcularea indemnizației sale de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, pretenție care se circumscrie unui litigiu de muncă, întrucât, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 46/2008, raporturile sociale în care se află magistrații sunt raporturi de muncă sui generis.

Astfel, reținând că există un raport de muncă în baza căruia se nasc și drepturile salariale și celelalte drepturi cuvenite magistraților, legea aplicabilă specifică magistraților se completează cu legea comună în materia dreptului muncii, în ipoteza în care cea dintâi nu conține dispoziții cu privire la competența de soluționare a acestor acțiuni.

De altfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul muncii, acesta se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, însă, numai în măsura în care nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

Curtea de Apel a remarcat, contrar opiniei exprimate de pârâtul Ministerul Justiției în ce privește competența, faptul că litigiul nu se circumscrie nici ipotezei prevăzute de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea cadru nr. 284/2010, întrucât obiectul prezentei cereri nu vizează contestație la un ordin de stabilire a drepturilor salariale ale magistratului reclamant.

Prin urmare, în materie de competență materială în situația acțiunilor promovate de magistrați cu privire la drepturile salariale ale acestora, devin aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (1) raportate la art. 208 din Legea nr. 62/2011 potrivit cărora "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

II. Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bacău, secția I civilă, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul reclamantul A., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași, Tribunalul Iași, Ministerul Justiției, obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, în raport cu o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 26. 10.2019, plata drepturilor astfel cuvenite și a diferenței dintre venitul salarial încasat și cel stabilit conform valorii de referință sectorială de 605,225 RON.

Înalta Curte constată că obiectul cauzei cu privire la care s-a constatat ivit conflictul de competență îl constituie cererea reclamantului de recalculare a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, în raport cu o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și plata diferențelor aferente perioadei pentru care emite aceste pretenții, iar nu o plângere formulată cu privire la un act administrativ de salarizare emis de pârâtul Ministerul Justiției, care a avut calitatea de ordonator principal de credite pentru Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", în perioada dedusă judecății, nefiind criticat conținutul vreunui ordin de salarizare emis de această autoritate publică centrală.

Or, potrivit dispozițiilor art. 7 Capitolul VIII Anexa VI la Legea cadru nr. 284/2010, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că această normă specială de competență se aplică numai în cazul în care se formulează o plângere împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin care s-a soluționat o contestație administrativă cu privire la un act administrativ tipic prin care s-au stabilit drepturi salariale personalului din sistemul Justiție, în cauză, în raport de obiectul acțiunii reținut anterior, aceste prevederi legale nefiind incidente.

De asemenea, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative este un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și din Legea nr. 304/2004 (abrogată și înlocuită cu Legea nr. 303/2022), motiv pentru care Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii.

Dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază că este competentă să soluționeze cauza în primă instanță secția specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Bacău, respectiv secția civilă.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Tribunalul Iași, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Iași, în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.