ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 438/2024

Ședința publică din data de 05 iunie 2024

Deliberând asupra recursului formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea din data de 23 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. formulată de recurentul A.. A fost obligat recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, la data de 05 februarie 2024, recurentul A. a formulat cerere de recurs în casație întemeiată pe cazurile de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 și pct. 8 din C. proc. pen., cauza având termen în procedura admisibilității în principiu, filtru, la data de 23 aprilie 2024. În esență, a criticat legalitatea hotărârii în sensul că, în mod greșit, s-a pronunțat instanța de apel cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a pro­cesului penal, situație ce trebuie analizată/remediată de către Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în casație, precum și că raportat la probele administrate și starea de fapt reținută de către instanța de apel pe baza acestora, se impune casarea hotărârii atacate, cu consecința achitării inculpatului A., dat fiind faptul că acesta a fost condamnat pentru săvârșirea unei fapte care nu este prevăzută de legea penală.

La data de 19 aprilie 2024, petentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen. prin raportare la art. 1 alin. (1) și (5), art. 15 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1)-(3), art. 53, art. 129 din Constituția României și art. 13 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor.

În cauză, s-a constituit dosar asociat nr. x/2019, fiind stabilit termen de judecată la data de 23 aprilie 2024.

În esență, petentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, respectiv: dosarul în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, în calea extraordinară de atac a recursului; dispozițiile criticate sub aspectul constituționalității sunt prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. în forma în vigoare, excepția a fost invocată de către A., care a avut calitatea de inculpat în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 989/Ap/21.12.2023, care face obiectul criticilor din calea de atac a recursului cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, autorul excepției fiind recurentul din prezenta cauză.

Oferind o interpretare diferită deciziilor evocate anterior și realizând o aplicare extinsă a hotărârii din 24 iulie 2023 pronunțate în cauza C-107/23 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, suspendând condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de 4 ani, conform dispozițiilor art. 81, art. 82 C. pen. 1968. S-a arătat că una dintre criticile formulate pe calea căii extraordinare de atac a recursului formulat de A. vizează nelegalitatea hotărârii definitive prin prisma faptul că instanța de apel, în mod eronat, nu a constatat incidența unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv intervenția prescripției răspunderii penale.

S-a mai susținut că raportat la aspectele invocate în recurs, dispozițiile a căror neconstituționalitate a invocat-o au o strânsă legătură cu soluționarea acestei căi de atac, întrucât în forma în vigoare la momentul actual, analiza instanței supreme se limitează prin lege la situația în care instanța a avut o conduită activă eronată, respectiv a dispus în mod greșit încetarea procesului, nepermițând examinarea legalității conduitei pasive a judecătorului care trebuia să constate intervenția unei cauze de împiedicare a acțiunii penale.

S-a susținut că întrucât, la acest moment, cadrul legislativ permite promovarea căii de atac extraordinare a recursului, doar în contextul în care în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal, se creează o veritabilă discriminare și o veritabilă îngrădire a liberului acces la justiție.

În acest context, având în vedere natura juridică a recursului în casație, s-a apreciat că, greșita pronunțare a instanței de apel cu privire la lipsa incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, trebuie să fie analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, a menționat că textul de lege a cărei neconstituționalitate a înțeles să o sesizeze, permite la momentul actual, ca doar procurorul să promoveze cale de atac a recursului în casație întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fapt ce constituie o lipsă de egalitate de tratament.

În continuare, s-a precizat și faptul că legiuitorul a prevăzut pentru situația grațierii, care reprezintă o cauză de încetare a procesului, posibilitatea formulării recursului în casație, în acest sens fiind dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 11 din C. proc. pen.

În concluzie, s-a apreciat neconstituțională omisiunea legiuitorului cu privire la nemenționarea printre cazurile prevăzute de lege a situației în care lipsa incidenței prescripției răspunderii penale constatată de către instanța de apel prin decizie, nu poate fi supusă controlului de legalitate a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a solicitat să se constate că excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, să se dispună sesizarea Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

Deliberând asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată în cauză, Înalta Curte a reținut următoarele:

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

S-a considerat că analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

În plus, s-a apreciat necesar ca autorul excepției să arate atât dispozițiile legale considerate neconstituționale și prevederile constituționale încălcate, cât și motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoașterea acestora neputându-se efectua controlul de constituționalitate.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte a constatat că excepția a fost ridicată de o parte din proces, recurentul inculpat A., în fața unei instanțe judecătorești învestite cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din data de 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Înalta Curte a reținut că deși cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către recurentul inculpat A. îndeplinește cerințele de admisibilitate privind calitatea autorului excepției de a fi parte într-un proces în curs de soluționare, aflarea în vigoare a dispoziției legale criticate și inexistența unei decizii prin care Curtea Constituțională să fi sancționat anterior acest text de lege, cererea de sesizare a Curții Constituționale, apare ca fiind inadmisibilă, argumentele prezentate neconstituind veritabile critici de neconstituționalitate intrinseci textului de lege în forma în vigoare, apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, s-a remarcat faptul că deși autorul excepției susține că textul de lege criticat contravine art. 1 alin. (1) și alin. (5), art. 15 alin. (1) și alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3), art. 53, art. 129 din Constituția României și art. 13 și art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în realitate, prin invocarea excepției de față, recurentul A. tinde, practic, la obținerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecință completarea conținutului art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., prin introducerea unui nou caz de recurs în casație, respectiv situația în care instanța nu a dispus încetarea procesului penal și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale. Or, s-a apreciat că aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

De altfel, reglementarea privind cazurile în care se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casație reprezintă o opțiune de politică legislativă ce revine în competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, s-a reținut că autorul excepției A. nu invocă un pretins tratament juridic diferențiat aplicabil titularilor acestei căi extraordinare de atac cu privire la același caz de casare, ci tinde la introducerea unui nou caz de recurs în casație fundamentat pe interesul său procesual particular în raport de soluția de condamnare pronunțată în calea ordinară de atac a apelului.

Or, finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Cât privește referirea/comparația pe care autorul excepției o face, invocând prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., care constituie unul din cazurile prevăzute de legiuitor pentru promovarea contestației în anulare, aceasta nu poate fi primită ca argument în susținerea excepției de neconstituționalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, coroborat cu jurisprudența constantă a instanței de contencios constituțional.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă.

Împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs recurentul inculpat A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, sub nr. x/2019/a4.1.

Prin motivele de recurs formulate în scris și susținute cu ocazia dezbaterilor, recurentul inculpat A., prin apărător ales a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a încheierii atacate cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

S-a arătat că, la acest moment, cadrul legislativ permite promovarea căii de atac extraordinare a recursului doar în contextul în care în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal, ceea ce creează o veritabilă discriminare și o veritabilă îngrădire a liberului acces la justiție. În plus, s-a subliniat faptul că textul de lege a cărei neconstituționalitate a sesizat-o, permite la momentul actual, ca doar procurorul să promoveze calea de atac a recursului în casație întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., fapt ce constituie o lipsă de egalitate de tratament.

În concret, nu a fost criticată opțiunea de politică legislativă ce revine în competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional.

Așa fiind, au fost reiterate dispozițiile încălcate:

Art. 1 alin. (1) și (5):

"(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.

(5) în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"

Art. 15 alin. (1) și (2):

"(1) Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile";

Art. 16 alin. (1); "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări";

Art. 21 alin. (1) - (3):

"(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept

(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil";

Art. 53:

"(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății".

Art. 129:

"Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

În plus, față de dispozițiile constituționale invocate, maniera de reglementare vine în contradicție cu reglementările convenționale, încălcând art. 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor, care prevăd:

Art. 13:

"Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Art. 14:

"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Așadar, s-a considerat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale.

În acest context, s-a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a încheierii atacate cu consecința admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A. prin prisma cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Însă, sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru sesizarea instanței de contencios constituțional trebuie îndeplinite mai multe cerințe, și anume:

a) excepția să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial sau de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

b) excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

c) excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Verificând, prin prisma acestor dispoziții legale, solicitarea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se constată că aceasta întrunește cumulativ condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia.

Astfel, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de o parte în proces, respectiv de recurentul inculpat A., în fața unei instanțe judecătorești învestite, conform art. 440 din C. proc. pen., cu examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, pe care acesta a formulat-o împotriva deciziei penale nr. 989/Ap din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Excepția de neconstituționalitate vizează un text de lege aflat în vigoare, și anume, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în conformitate cu care:

"(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...)

Aceste prevederi legale nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, cerința legală fiind consecința caracterului general obligatoriu și a efectului erga omnes al deciziilor Curții Constituționale (respectiv, a considerentelor care susțin soluția).

Referitor la condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, privind legătura excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că și aceasta este întrunită, având în vedere stadiul procesual în care a fost invocată excepția, respectiv etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulate împotriva unei decizii a instanței de apel care s-a pronunțat asupra acțiunii penale exercitate în procesul penal, definitoriu fiind pentru această etapă procesuală premergătoare judecării pe fond a recursului în casație că, potrivit art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., presupune verificarea din punct de vedere formal a corespondenței între cazurile de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora, astfel încât calea extraordinară de atac ajunge să fie judecată exclusiv în limitele în care s-a constatat, în procedura de filtru, aparenta concordanță între cazurile de casare (expres și limitativ prevăzute de lege) și motivarea acestora.

Întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepției, iar stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale l-ar putea produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.

În fine, excepția invocată îndeplinește și condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 întrucât, deși textul invocat a făcut anterior obiectul controlului de constituționalitate (cu titlu de exemplu, decizia nr. 417 din 06 iulie 2017, publicată în M. Of. nr. 879 din 08 noiembrie 2017; decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 03 mai 2017), până la data pronunțării prezentei încheieri, Curtea Constituțională nu a statuat asupra neconstituționalității prevederii legale criticate.

Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale, Înalta Curte, va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționale a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..

Totodată, observând că susținerile recurentului inculpat cu privire la temeinicia excepției invocate sunt redate în cuprinsul încheierii atacate, fiind, totodată, dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs depuse la dosar, Înalta Curte nu apreciază necesar a relua prezentarea punctului de vedere al părții, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, să-și expună opinia cu privire la excepția invocată.

Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este aceea că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În raport cu natura juridică a recursului în casație, ce constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce are ca scop verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive și poate fi promovat numai cu privire la anumite probleme de legalitate ce vizează erori de drept, se consideră că, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu vin în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și alin. (5), art. 15 alin. (1) și alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3), art. 53, art. 129 din Constituția României și art. 13 și art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Înalta Curte constată că formalismul aparent excesiv ce caracterizează calea de atac a recursului în casație reprezintă expresia garanțiilor necesare pentru asigurarea principiului securității raporturilor juridice, menit să împiedice repunerea în discuție a unor chestiuni judecate în mod definitiv.

Pe calea recursului în casație nu se poate analiza orice nelegalitate a hotărârii definitive a instanței de apel prin care s-a soluționat fondul cauzei, ci doar motive expres și limitativ prevăzute de lege. În acest context, se arată că nici Constituția României și nici Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu instituie un drept fundamental la exercitarea unor căi extraordinare de atac în materie penală. Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție prevede dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, respectiv judecata în fond și în apel.

Evaluând susținerile recurentului, Înalta Curte notează, prioritar, că, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. este neîntemeiată.

Astfel, sunt avute în vedere și cele reținute prin decizia Curții Constituționale nr. 417 din 06 iulie 2017 (publicată în M. Of. nr. 879 din 08 noiembrie 2017) "Curtea a constatat că nu poate fi primită critica autorului excepției în sensul că dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. ar încălca prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, întrucât ar crea discriminare între procuror și partea civilă, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, pe motiv că acesta din urmă nu poate formula recurs în casație în situația în care, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal. Referitor la limitarea sferei motivelor de recurs în casație, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că, "așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac." (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, și Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragraful 25) - paragraf 22. "Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 718 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 9 decembrie 2015, paragraful 15, și Decizia nr. 18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, paragraful 17). Or, în situația în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal, nu numai procurorul și partea civilă pot invoca motivul de casare prevăzut de textul de lege criticat - vizând o soluție de condamnare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei -, ci și inculpatul poate formula recurs în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în scopul obținerii, însă, a unei soluții de achitare. Prin urmare, tratamentul juridic diferențiat aplicabil procurorului și părții civile, pe de o parte, și inculpatului, pe de altă parte, cu privire la cazurile prevăzute de lege pentru declararea recursului în casație, respectiv a contestației în anulare, este justificat de interesele procesuale diferite ale acestor participanți în cauza penală și nu conduce la o discriminare" - paragraf 24.

Anterior, Curtea a reținut aceeași concluzie, prin decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 03 mai 2017.

Așadar, se reține că nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate fiind aplicabile și în prezenta cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că textele legale invocate, a căror constituționalitate a fost anterior verificată, considerente în raport cu care nu au fost furnizate elemente noi, apte a reconsidera soluția pronunțată, îndeplinesc exigențele de claritate și predictibilitate, fiind posibilă interpretarea și aplicarea lor în limitele rațiunii ce a stat la baza edictării și valorificarea eventualelor interese procesuale doar în condițiile permise de lege.

Pe de altă parte, prin excepția de neconstituționalitate invocată, în realitate, se tinde la o modificare a dispozițiilor legale, or, instanța de control constituțional nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi prevederi legale celor deja instituite, prin crearea, abrogarea sau modificarea unei norme juridice.

Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019.

Va desființa încheierea recurată și, rejudecând:

Va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționale a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 23 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019.

Desființează încheierea recurată și, rejudecând:

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționale a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de inculpatul A..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 iunie 2024.