ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 70/F din 26 mai 2023, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen. (faptă din 26.11.2020, victimă B.).

A fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) și e) din C. pen. (faptă din 26.11.2020, persoană vătămată C.).

În baza art. 38 alin. (2), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele mai sus stabilite, aplicând pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă (1/3 din 1 an închisoare = 4 luni închisoare), astfel că pedeapsa rezultantă a fost de 2 ani și 10 luni închisoare.

În baza dispozițiilor art. 91, art. 92 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată inculpatului A., pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Conform art. 93 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune Iași, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 zile la Primăria com. Valea Seacă, jud. Iași sau la Școala Gimnazială Valea Seacă, jud. Iași.

Conform art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului A. că, în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligațiilor sus-menționate ori în cazul comiterii de noi infracțiuni, se va revoca suspendarea și se va dispune executarea pedepsei, potrivit art. 96 din C. pen.

În baza art. 19, art. 25, art. 397 din C. proc. pen. și art. 1357 C. civ., s-a admis în parte acțiunile civile formulate în cauză de părțile civile C., D., E., F. și a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. la plata sumelor de: 49.292 RON daune materiale și 80.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, către partea civilă C.; 22.934,29 RON daune materiale și 40.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, către partea civilă D.; 40.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, către partea civilă E.; 30.000 euro daune morale, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, către partea civilă F.;

În baza art. 19, art. 25, art. 397 din C. proc. pen., art. 1357 C. civ., art. 1371 alin. (1) C. civ., art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea 132/2017, s-au admis acțiunile civile formulate de partea civilă Spitalul Județean de Urgență "Sf. Pantelimon" Focșani și de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență Militar Central "Dr. Carol Davila" București și a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A. la plata sumelor de: 14.449,83 RON, plus dobânda legală de la data de 10.12.2020 până la achitarea integrală a debitului, precum și 402,53 RON, plus dobânda legală de la data de 26.11.2020 până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Județean de Urgență "Sf. Pantelimon" Focșani, reprezentând cheltuieli spitalizare pentru partea civilă C. și pentru victima B.; 12.807,1 RON, către partea civilă Spitalul Universitar Militar de Urgență Central "Dr. Carol Davila" București, reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru partea civilă C..

În baza art. 276 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și art. 11 din Legea nr. 132/2017, a fost obligată partea responsabilă civilmente G. S.A., la plata cheltuielilor judiciare către părțile civile, respectiv: suma de 6.363,6 RON către partea civilă C. și suma de 9.271,85 RON către părțile civile D., E., F..

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.603 RON este aferentă fazei de urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, inculpatul A. și părțile civile F., E., D. și C..

Prin decizia penală nr. 350/A din 18.12.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-au dispus următoarele:

I. S-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, inculpatul A., părțile civile F., D., E. și C. împotriva sentinței penale nr. 70/F din data de 26 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

S-a desființat, în parte, sentința penală apelată, numai în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate părților civile, omisiunea aplicării pedepsei complementare, desemnarea Serviciului de Probațiune Iași ca organ de supraveghere și, rejudecând:

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani și 10 luni închisoare, pedeapsa complementară a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. i) din C. pen., respectiv dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a conduce autovehicule pe o perioadă de 2 ani. În baza art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa rezultantă de 2 ani și 10 luni închisoare, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. i) din C. pen., pedeapsă care se va executa potrivit art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Administrația Domeniului Public, București sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului Sector 6 București, pe o perioadă de 60 de zile.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin deciziei.

II. S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de partea responsabilă civilmente G. S.A. împotriva aceleași sentințe penale.

S-a constatat că nu sunt dispuse măsuri asiguratorii în cauză, iar măsura custodierii autovehiculelor, ce au constituit mijloc material de probă, încetează la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva deciziei penale nr. 350/A din 18.12.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a formulat recurs în casație inculpatul A., la data de 20.01.2025.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casație, inculpatul a arătat, în esență, că instanțele inferioare de judecată au constatat că acțiunile sale constau în conducerea vehiculului implicat în accident cu încălcarea dispozițiilor: art. 41, art. 47, art. 35 alin. (1), toate din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

A apreciat că, în mod eronat, i se impută de către cele două instanțe nerespectarea unor dispoziții legale generale din Ordonanța nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, fără analiza în concret a acestor obligații prin raportare la conduita om-mediu, rațional, supus acelorași condiții ca și inculpatul. Astfel, a considerat că imputarea nerespectării unor obligații cu caracter general transformă răspunderea penală dintr-una personală într-una obiectivă, care nu depinde de maniera în care ar fi procedat în situația de referință sau orice altă persoană aflată în aceeași situație.

A arătat că raportarea condamnării la nerespectarea dispozițiilor legale cuprinse în norme generale, fără sancțiune și lipsite de potențialul de a genera o legătură de cauzalitate cu urmările imediate nu permite angajarea răspunderii penale. În acest sens, a comparat efectul nerespectării unei norme generale (pe care oricum nu o consideră incidentă în cauză), lipsite de potențialul de a produce urmări, cu nerespectarea unei norme care antrenează o legătură de cauzalitate indispensabilă pentru urmarea imediată, cum ar fi neacordarea priorității de trecere prevăzută de art. 100 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, inculpatul a apreciat că fost condamnat în mod greșit, pentru săvârșirea unor fapte al căror element material s-a bazat pe încălcarea unor prevederi cu caracter general pentru exercițiul unei activități, care nu pot atrage sancțiuni ori interdicții. Or, aplicarea unor sancțiuni în baza unor astfel de norme ar face practic ca orice subiect de drept să fie culpabil indiferent de modalitatea în care ar acționat, implicit tras la răspundere penală independent de acțiunile sale dacă elementul material al unei infracțiuni ar face obiectul unei obligații generală din norma specială.

Prevederile invocate din Ordonanța nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice nu oferă elemente concrete de apreciere a unei conduite culpabile prin sintagmele: nerespectarea unui spațiu suficient, comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației sau respectarea semnalizării rutiere și a regulilor de circulație. Așadar, rezultă că aprecierea și interpretarea acestora se va face doar de către organele judiciare într-un mod convenabil acestora, în vederea justificării caracterului penal al faptei, respectiv printr-o interpretare subiectivă și, în consecință, discreționară.

Prin urmare, datorită lipsei de claritate, precizie și previzibilitate, prevederile art. 41, 47, și 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 luate ut singuli (și nu împreună cu alte norme speciale sancționatorii) pentru a justifica conținutul infracțional de la art. 192 alin. (2) C. pen. sau al art. 196 alin. (3) din C. pen. creează premisa normativă necesară pentru organele judiciare să transforme răspunderea penală în una arbitrară și obiectivă în cazul în care aceste prevederi sunt reținute în conținutul elementului material de la art. 192 alin. (2) C. pen. sau al art. 196 alin. (3) din C. pen.

Astfel, orice subiect de drept cercetat pentru o infracțiune de ucidere din culpă ca urmare a nerespectării prevederilor anterior menționate, indiferent de apărarea pe care o va face, indiferent de comportamentul său în trafic sau modalitatea în care va acționa în situații limită de genul ca cele reținute în sarcina inculpatului, nu va putea înlătura răspunderea penală, odată ce procurorul sau instanța îi va reține ca fiind încălcate prevederile art. 41, art. 47, și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Cu alte cuvinte, nerespectarea conduitei preventive ar pune în culpă orice participant la trafic independent de circumstanțele reale ale faptei - ipoteză viabilă numai sub imperiul Decretului nr. 328/1966 și care a devenit lipsită de eficiență odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2002.

În altă ordine de idei, pornind de la aceeași analiză supra, raportată și la tipicitatea subiectivă prevăzută de dispozițiile art. 192 alin. (2) și art. 196 alin. (2-3) C. pen., respectiv trăsăturile formei culpei descrise la art. 16 alin. (4) C. pen., inculpatul a apreciat că, nici din acest punct de vedere nu există în hotărârea recurată o transpunere a descrierii situației de fapt și a formei de vinovăție reținute cu modelul abstract prevăzut de norma de incriminare.

Astfel, analizând chiar și cea mai ușoară formă a culpei, cea a neprevederii rezultatului faptei, coroborat cu probele administrate la dosarul cauzei și a prevederilor legale imputate inculpatului, rezultă, în mod clar, că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au ținut seama de faptul că prin însăși circumstanțele reale ale faptelor reținute (ceață, noapte, proximitatea podului, acostamentul care însoțea singura banda de deplasare pe sens) nu permiteau prevederea rezultatul faptelor sale. Mai mult, din analiza acelorași prevederi cu caracter general și lipsite de sancțiune imputate de către instanță, nici în cazul culpei cu prevedere, nu rezultă cum inculpatul ar fi putut socoti că consecințele se vor produce, dar să nu accepte rezultatul lor.

Deopotrivă, analizând prevederile legale invocate din Ordonanța nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în raport de probele administrare la dosarul cauzei și de precizările anterior menționate, inculpatul a arătat că instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut și au argumentat în mod eronat incidența dispozițiilor art. 41, art. 47 și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv dispoziții care ar atrage în acest sens și incidența săvârșirii infracțiunilor în forma prevăzută de dispozițiile art. 192 alin. (2) C. pen. și ale art. 196 alin. (2-3) din C. pen.

În acest sens, inculpatul a făcut referire la următoarele mijloace de probă: Raportul de Inspecție de Siguranță Rutieră Suplimentară de Accident- ISA nr. REISR 931 (nr. 4928/27.04.2021) emis de Autoritatea Rutieră Română; Raportul de Analiză de la Continental Automotive S.R.L. din data de 22.12.2022 și opinia expertului parte H.; Raportul de Expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de către I. din data de 31.05.2021.

Așadar, în opinia inculpatului, aprecierea conduitei în trafic a acestuia ca fiind sau nu preventivă, constând în păstrarea unei distanțe laterale suficientă cât mai aproape de marginea dreaptă a benzii de circulație, nu trebuie analizată după eveniment, ci prin raportare la momentul evenimentului. Într-o astfel de ipoteză ar însemna că odată produs un accident conducătorul auto nu și-a îndeplinit niciodată aceste obligații (și ar fi întotdeauna culpabil, cel puțin parțial). Astfel, conduita preventivă trebuie apreciată prin raportare la condițiile anterioare producerii accidentului, care în speță sunt cu referire la: ceață, noapte, drum neiluminat stradal, autoturism din spate care a comutat lumina de întâlnire cu cea de drum, marcaj axial longitudinal discontinuu, apropierea de un pod. Or, aceste condiții care nu numai ca nu impuneau redresarea spre dreapta, o și împiedicau (exemplificativ: podul care urma, acostamentul alăturat singurei benzi de deplasare pe sens: impuneau încadrarea pe centrul benzii unice). Așadar, analizând în mod obiectiv situația: în zonă nu funcționa vreun unui indicator care să impună restrângerea sensului de circulație spre dreapta, îngustarea carosabilului sau a sensului de mers pe segmentul de drum respectiv, iar inculpatul a condus fără a schimba sensul de deplasare); iar în mod subiectiv: conducerea unui autoturism de către inculpat s-a făcut pe un sector de drum unde depășirea nu era interzisă.

Finalmente, inculpatul a făcut referire și la încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd că "participanții la trafic trebuie sa aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața și integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private".

Analizând această normă în raport de tipicitatea subiectivă a infracțiunilor de ucidere sau de vătămare din culpă, atât practica judiciară, cât și doctrina rețin că posibilitatea de a prevedea constituie esența criteriului subiectiv de evaluare a existenței culpei și se evaluează în concret atât prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt și la condițiile de acțiune cât și cu referire la calitățile și particularitățile inculpatului, iar nu prin raportare la un standard abstract al omului dotat cu cele mai bune calități motrice sau intelectuale.

Față de argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și achitarea acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit și a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casație ce formează obiectul dosarului nr. x/2025, în vederea verificării admisibilității în principiu a acesteia.

Prin încheierea din 27 mai 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021. S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație la Completul nr. 2, în compunere de 3 judecători, s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, cu citarea recurentului inculpat, a părților civile și a părții responsabile civilmente și încunoștințarea apărătorului ales al inculpatului, iar în ipoteza în care nu confirmă prezența la termenul de judecată acordat, se emite adresă la Baroul București pentru asigurarea asistenței juridice obligatorii pentru inculpat

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 și art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul cererii este menționat numele și prenumele recurentului, semnătura apărătorului acestuia, iar decizia penală nr. 350/A din 18.12.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație și că recursul în casație a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudență, s-a constatat că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu doar în parte în conținutul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. S-a reținut în acest sens că, potrivit art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cererea de recurs în casație se formulează în scris și va cuprinde indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte a constatat că din modul în care recurentul inculpat a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate rezultă că se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondențe depline între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului inculpat nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, recursul în casație fiind admisibil în principiu numai sub acest aspect.

S-a reținut că analiza conținutului mijloacelor de probă administrate în cauză pe care instanțele inferioare și-au fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori a eventualelor contradicții între ceea ce rezultă din probe, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, ori modul de administrare a probatoriului excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.. Acest din urmă temei legal permite verificarea hotărârii exclusiv în drept, din perspectiva concordanței între starea de fapt reținută de instanțe și conținutul normei de incriminare valorificate la încadrarea juridică, nicidecum reaprecierea elementelor de fapt reținute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

Așadar, criticile aduse de recurentul inculpat A. care vizează modul de administrare și de interpretare a probelor de către instanțele inferioare, s-a constatat că nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 din C. proc. pen.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Din această perspectivă, s-a subliniat că, pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curți nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat inculpatul și la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută și derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situației factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021 numai în limitele arătate anterior și s-a trimis cauza Completului nr. 2, în compunere de 3 judecători.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2021 este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

În recurs în casație nu se poate modifica situația de fapt, instanța de recurs în casație își fundamentează soluția pe baza faptelor anterior constatate cu caracter definitiv de instanța de apel. Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu se poate realiza o nouă analiză a mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Înalta Curte constată că inculpatul A. a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală cu privire la infracțiunea de ucidere din culpă prev de art. 192 alin. (1) și (2) din C. pen. și infracțiunea de vătămare corporală din culpă prev de art. 196 alin. (1) și (2) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) și e) din C. pen., pentru care a fost condamnat definitiv.

Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, prin decizia penală recurată, în acord cu instanța de fond, prin care s-a reținut că în seara zilei de 26.11.2020, inculpatul A., în timp ce se deplasa cu autoturismul marca J., cu numărul de înmatriculare x, pe DN2-E85, km 199+400 în afara localității Tișița, urmare a nerespectării din culpă a regulilor de circulație rutieră, inculpatul A. a pătruns pe contrasens și a izbit frontal autoturismul marca K. cu numărul de înmatriculare x, condus de victima B., provocând moartea acesteia și vătămarea corporală a persoanei vătămate C., care a suferit leziuni ce i-au pus în primejdie viața, vindecabile în 100-110 zile de îngrijiri medicale.

Contrar susținerii apărării în sensul că a încălcat doar reguli cu caracter general, Înalta Curte constată că regulile de circulație rutieră a căror încălcare a generat producerea accidentului rutier au fost următoarele: prevederile art. 41 din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora vehiculele trebuie conduse pe partea dreaptă a drumului public, în sensul de circulație (...) cu respectarea semnalizării rutiere și a regulilor de circulație; prevederile art. 47 din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanță laterală suficientă și să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulație respective; prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G nr. 195/2002, conform cărora participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că vinovăția în producerea accidentului aparține în exclusivitate inculpatului, victimei neputându-i-se imputa nerespectarea unei reguli de circulație referitoare la deplasarea pe sectorul de drum respectiv, în condițiile în care se deplasa pe sensul său de mers, cu o viteză ce nu depășea limita legală și nu a făcut vreo manevră nepermisă.

În ceea ce privește susținerea apărării relativ la lipsa legăturii de cauzalitate, Înalta Curte reține că instanța de control judiciar a constatat că situația de fapt a fost riguros stabilită de către prima instanță, iar materialul probator are aptitudinea de a dovedi acuzațiile dincolo de orice îndoială rezonabilă, probatoriile administrate în apel nu răstoarnă concluzia primei instanțe în ceea ce privește existența temeiurilor angajării răspunderii penale, nu modifică baza factuală, mecanismul atestat ca generator al urmării produse și culpa unică în sarcina inculpatului. Mecanismul producerii accidentului rutier s-a dovedit a fi intrarea pe contrasens a autoturismului condus de inculpat, în condiții de vizibilitate redusă, pe timp de noapte și lovirea frontală a autoturismului victimelor ce circula regulamentar, astfel că se va reține o unică și singulară culpă în producerea accidentului, în sarcina inculpatului. Cauză a producerii accidentului rutier s-a reținut a fi exclusiv intrarea pe contrasens a autoturismului condus de inculpat, acesta având obligația legală de a evalua condițiile meteo și de a-și adapta conduita în trafic în funcție de acestea, dar și de propriile aptitudini și abilități.

Urmările produse și mecanismul tanatogenerator au fost atestate de raportul de autopsie și expertiza medico-legală privind-o pe victima B..

Expertiza medico-legale a părții civile C. a stabilit următoarele: status după accident rutier cu ruptură-deșirare de jejun și ileon, ruptură deșirare de mezenter jejunal și ileal, depolisări multiple jejunale și ileale, ruptură de mezosigmoid, peritonită stercorală (operat 26.11.2020) și fractură veche bimaleolă dreaptă - operată. Leziunea de la nivelul membrului inferior drept este recuperată parțial. Numărul de zilele de îngrijiri medicale pentru vindecare însumează 100-110, timp ce include și intervenția chirurgicală în vederea extragerii materialului de osteosinteză de la nivelul gleznei drepte și perioada de recuperare funcțională postintervenție. Aprecierea asupra gradului de recuperare al fracturii bimaleolare de gleznă dreaptă se va putea face după epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice de recuperare. Leziunea de la nivelul feței (cicatrice fină) constituie un prejudiciu estetic minor .

Prin urmare, argumentele recurentului inculpat referitoare normele cu caracter general încălcate și lipsa legăturii de cauzalitate cu privire la infracțiunile de vătămare corporală din culpă și ucidere din culpă, sunt nefondate, având în vedere că prin decizia din apel, instanța a evidențiat corespondența între baza factuală și elementele de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de art. 196 alin. (1) și (2) din C. pen. în referire la art. 194 alin. (1) lit. b) și e) din C. pen.

De altfel, Înalta Curte, având în vedere natura juridică a recursului în casație, aceea de cale de atac extraordinară, exclusiv de drept, constată că motivele recurentului inculpat A. referitoare la conduita sa și nerespectarea unor obligații cu caracter general care nu pot atrage sancțiuni cu referire actele materiale în sine, fac trimitere la situația de fapt și la probatoriul administrat, iar nu la elemente de drept.

În realitate, prin criticile formulate prin motivele de recurs în casație, Înalta Curte constată că inculpatul contestă situația de fapt stabilită de către instanța de apel, solicitând practic reevaluarea și reinterpretarea probatoriului, astfel, fondul criticilor formulate pe calea recursului în casație vizând circumstanțele comiterii faptei și probatoriul cauzei, lucru nepermis din perspectiva cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., care se referă la neprevederea faptei în legea penală.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul A. întrunesc toate elementele de tipicitate prevăzute de normele de incriminare, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (1) din C. proc. pen., va obligă recurentul-inculpat la plata sumei 315 RON către partea civilă C. și la plata sumei de 521 RON către partea civilă D. reprezentând cheltuieli de judecată.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 350/A din data de 18 decembrie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei 315 RON către partea civilă C. și la plata sumei de 521 RON către partea civilă D. reprezentând cheltuieli de judecată.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat în cuantum de 200 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 noiembrie 2025.