ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 07 octombrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Dragomirești, în dosarul nr. x/2022, în baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen. cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen., s-a revocat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin sentința penală nr. 60 din data de 17.03.2020 pronunțată de Judecătoria Dragomirești, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 866/A din data de 30.07.2020.

În baza art. 43 alin. (1) din C. pen., s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare la pedeapsa rezultantă anterioară de 1 an și o lună închisoare, pedeapsa rezultantă fiind închisoarea de 2 (doi) ani și 1 (una) lună, ce se va executa în regim de detenție.

S-a luat act că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1013/A din data de 12 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Dragomirești.

S-a desființat în parte sentința penală nr. 488 din data de 10 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Dragomirești, în latura penală, sub aspectul sancțiunii penale și rejudecând cauza în aceste limite:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. cu aplicarea art. 61 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5000 RON amendă penală (200 zile amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă la 25 RON) pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen., cu aplicarea art. 5 și art. 41 alin. (1) din C. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 din C. pen., respectiv asupra posibilității de a înlocui amenda cu închisoarea în cazul neexecutării, cu rea-credință, a amenzii.

S-a înlăturat din sentința penală apelată dispozițiile contrare deciziei, respectiv cele privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dispusă prin sentința penală nr. 60 din data de 17.03.2020, pronunțată de Judecătoria Dragomirești împreună cu contopirea aferentă și s-au menținut celelalte dispoziții.

Pentru a decide astfel, Curtea, în ceea ce privește solicitarea de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), d) din C. proc. pen., a constatat că probele administrate în cauză dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta imputată inculpatului există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de acesta, în contextul în care la dosarul cauzei există nu doar înregistrarea care surprinde amenințările proferate de către inculpat, ci și declarațiile martorului C. și ale persoanei vătămate B., din care rezultă că, pentru a fi mai convingător, inculpatul a luat un bolovan, pe care l-a ridicat în mod amenințător către persoana vătămată, sinceritatea acestor declarații fiind confirmată prin teste poligraf.

Or, date fiind aceste aspecte, Curtea a reținut că, în mod pertinent, s-a constatat ca fiind dovedită, dincolo de orice dubiu rezonabil, amenințarea imputată.

Totodată, aspectele pe care își întemeiază inculpatul solicitarea de achitare (referitoare la legitimitatea pătrunderii în curte, cu drept sau fără drept sau neîndeplinirea obligației de citare în termenul legal sau într-un termen rezonabil), Curtea a apreciat că nu sunt aspecte care să afecteze tipicitatea faptei.

Cu privire la dreptul de a reține o persoană invocat de inculpat, instanța de control judiciar a subliniat că acest drept legal de a reține orice persoană care a comis infracțiuni este strict și limitativ prevăzut de lege și în niciun caz nu conferă celui ce acționează în exercitarea acestui drept, justificarea de a amenința persoana reținută.

Similar, s-a apreciat că nici conflictele preexistente între cele două părți nu justifică în vreun fel comportamentul ilicit și antisocial al inculpatului.

Totodată, s-a reținut că în mod corect a constatat prima instanță că amenințările proferate de inculpatul D. la adresa martorului B., redate de înregistrarea apelului la 112, cât și postate pe rețeaua de socializare E. au avut un caracter serios, respectiv, potențialul de a produce o stare de temere martorului, care a declarat că a perceput în mod direct (nealterate și nemodificate) amenințările proferate la adresa sa, simțind o stare de temere, de neliniște.

Curtea a subliniat că, în speță, amenințarea, ca modalitate de săvârșire a infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen., prin mijloace de comunicare directă nu implică prezența autorului și a victimei în același loc și în același timp, în contextul în care era asigurată realizarea unei comunicări într-o modalitate directă între cei doi, prin folosirea unor echipamente/aparate (telefon, calculator) și a aplicației E., prin intermediul cărora mesajul inculpatului (amenințarea) a fost perceput/receptat în mod direct.

Postarea realizată de inculpat pe rețeaua de socializare E. la care au avut acces mai multe persoane a ajuns la persoana vătămată, prin urmare, Curtea a constatat că maniera în care inculpatul a folosit rețeaua de socializare E. îndeplinește condiția de mijloc de comunicare directă, în sensul normei de incriminare.

Mai mult, împrejurarea că amenințările au fost proferate de inculpat în contextul în care martorul s-a deplasat la locuința acestuia pentru a-i comunica o citație, fiind însoțit de agentul C., în opinia Curții, confirmă că fapta este în legătură cu atribuțiile de serviciu ale martorului, fiind lipsit de relevanță aspectul că inculpatul reproșează neîndeplinirea cu exactitate/bună credință și diligență a atribuțiilor de serviciu concrete ale martorului/șefului de post.

Raportat la tipicitatea subiectivă a infracțiunii de ultraj prin amenințare, Curtea a arătat că nu interesează dacă inculpatul chiar a luat în calcul, în mod real distrugerea mașinii acestuia, ori a plănuit în concret cum să aducă la îndeplinire amenințarea, relevantă fiind doar modalitatea în care a proferat amenințarea, urmărind, sau cel puțin acceptând, că aceasta va ajunge la cunoștința persoanei nominalizate, cu consecința de a-i pune în pericol libertatea psihică și de a aduce atingere autorității statului al cărui exponent este martorul funcționar public și în legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia.

Curtea a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului este deosebit de severă (1 an închisoare, cu executare efectivă), în condițiile în care inculpatul este o persoană bine integrată în societate (astfel cum rezultă din caracterizările scrise depuse la dosarul Curții de preotul paroh, de polițistul F. sau G.), gravitatea faptei este medie (o serie de amenințări nu și acte de violență sau distrugeri concrete), iar inculpatul are trei copii în întreținere, care se află la școală și care au până în 14 ani, fiind tată singur (văduv) și administrând prin muncă grea și cinstită o fermă dispusă pe o suprafață foarte mare de teren.

În atare condiții, procedând la o nouă analiză a proporționalității pedepsei penale aplicate inculpatului apelant inclusiv prin raportare la ansamblul probator, având în vedere și intervalul de timp scurs de la data săvârșirii fapte (02.10.2020), de natură a mai atenua impactul asupra opiniei publice, respectiv, conduita procesuală a apelantului, reflectată în ultimul cuvânt acordat în cadrul ședinței de judecată din data de 30 aprilie 2025, în sensul că regretă foarte mult că s-a ajuns în această situație, că în amenințarea proferată a exprimat o părere personală și o situație ipotetică, nu ceva care să fie dus la îndeplinire, Curtea a considerat că aplicarea unei amenzi penale inculpatului apelant este adecvată atingerii scopului preventiv și educativ al sancțiunilor penale.

Împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a formulat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv că ar fi fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A., prin apărător ales, a arătat că faptele reținute în sarcina recurentului de instanța de apel nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv ultraj, în sarcina sa fiind reținute două fapte de amenințare, respectiv "să vină poliția repede aici că eu îi sparg mașina" și "îți spun pentru ultima dată dacă mai îmi intri în curte îți sparg și mașina și te sparg și pe tine", însă aceste fapte nu ar fi de natură să provoace victimei o stare de temere și nu sunt apte să lezeze obiectul juridic protejat de norma de incriminare. Recurentul a susținut că consecințele cu care se amenință trebuie să fie iminente sau să se producă în viitorul apropiat, însă, în speță, aceste consecințe cu care se amenință nu au vocația să se producă în viitorul apropiat și ele mai sunt condiționate și de acțiunea persoanei vătămate, astfel că amenințarea inculpatului nu poate leza libertatea psihică protejată de lege.

Recurentul a arătat că, din probele administrate în cauză, ar rezulta că s-a referit la intrarea fără drept a agentului în curtea sa, fără a avea intenția de a restricționa o eventuală pătrundere în curte care să se realizeze cu un drept, iar practica organelor de poliție ar fi în sensul ca o eventuală adversitate între agenții de poliție și o anumită persoană se consemnează într-un raport care este luat în considerare atunci când se desemnează un polițist pentru o anumită activitate, ceea ce s-a și întâmplat în perioada în care recurentul a depus plângere penală împotriva persoanei vătămate.

Recurentul a făcut trimitere la declarația de persoană vătămată din data de 07.10.2020, care ar releva faptul că aceasta era conștientă de starea de tensiune dintre părți, precum și la declarația martorului H. din data de 19.07.2022, care ar demonstra că ulterior conflictului persoana vătămată nu a mai interacționat cu recurentul și citații ulterioare i-au fost înmânate de alți agenți de poliție. S-a susținut în acest fel că argumentul că acele consecințe cu care s-a amenințat sunt iminente și se vor produce într-un viitor apropiat pentru că persoana vătămată este polițist și poate fi nevoit să intervină nu sunt susținute de realitate, ori amenințarea cu un rău ce nu se produce în viitorul apropiat și este condiționat de o faptă ulterioară a victimei, nu ar avea vocația de a produce temere și de a afecta libertatea psihică a polițiștilor, cea ce ar duce la concluzia că fapta recurentului nu este prevăzută de legea penală întrucât nu este aptă să genereze o temere.

În continuare, a arătat recurentul că vorbele rostite au fost adresate agentului de poliție în contextul în care a sunat la 112 pentru a solicita un echipaj de poliție, persoana vătămată înțelegând că scopul vorbelor adresate a fost acela de a se constata acțiunea pe care a catalogat-o drept un abuz și ulterior de a încerca să-și apere dreptul de proprietate și intimitatea domiciliului, însă nu au fost de natură să lezeze libertatea psihică a persoanei vătămate. A apreciat că pentru a evalua posibilitatea ca amenințarea să producă o stare de temere trebuie să se aibă în vedere și unele aspecte ce privesc subiectul pasiv, adică calitatea de polițist a persoanei vătămate.

De asemenea, recurentul a susținut că nu a acționat cu intenția de a provoca persoanei vătămate o stare de temere și, în realitate, s-a aflat în eroare cu privire la caracterul injust al acțiunilor sale, crezând că acționează legal convingând persoana vătămată să rămână în curte pentru ca starea de fapt să fie constatată de un alt echipaj de poliție. A menționat că nu a urmărit să lezeze libertatea psihică a victimei, ci a încercat să prezerve starea de fapt pentru a fi constatată de echipajul solicitat de acesta și să-și apere dreptul de proprietate de acte pe care acesta le considera ilegal, a acționat pentru a-și exprima nemulțumirea în raport cu modul în care organul statului a înțeles să acționeze. A mai precizat că s-a manifestat într-o manieră inadecvată și excesivă, dar care nu este aptă să atragă o sancțiune penală, nefiind nici urmărite și nici realizate temerea și intimidarea libertății psihice, motiv pentru care nu ar fi îndeplinite nici condițiile de tipicitate subiectivă ale infracțiunii de ultraj raportat la infracțiunea de amenințare.

Concluzionând, recurentul a învederat că a fost condamnat pentru o faptă ce nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă, mai exact nu a fost aptă să producă o stare de temere persoanei vătămate și această faptă nu a fost comisă cu intenția de a produce starea de temere, fiind doar exprimarea inadecvată a frustrării generate de modul în care persoana vătămată a acționat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 11.03.2024, când s-a stabilit termen la data de 07.10.2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație, în conformitate cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se notează că potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 din C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. și îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

Cererea de recurs în casație îndeplinește și condițiile prevăzute de art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen., precum și cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menționate numele și prenumele inculpatei, hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori), domiciliul recurentului, precum și semnătura.

Raportat la criteriile de exigență ale condiției supuse analizei și la sfera cazurilor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică și jurisprudență, Înalta Curte, judecătorul de filtru, amintește faptul că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege.

Totodată, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În cauza de față, recurentul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Se observă că recurentul nu invocă critici ce ar putea fi subsumate lipsei condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (4) din C. pen. raportat la art. 206 din C. pen., ci acesta solicită o rejudecare a cauzei, cu consecința achitării sale, prin reaprecierea și cenzurarea probelor.

Recurentul, negând caracterul amenințărilor pe care le-a proliferat la adresa persoanei vătămate de a-i insufla acesteia o temere și de a-i afecta libertatea psihică, solicită a se da o altă interpretare declarațiilor de martori și declarațiilor persoanei vătămate, însă prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, se reține că, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Așadar, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei reținute în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În continuare, se observă că recurentul, subsumat acestui caz de casare a invocat și critici ce țin de latura subiectivă a infracțiunii de ultraj, însă aspectele ce vizează neîntrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă, respectiv forma de vinovăție cu care a fost comisă infracțiunea, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală." Din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta constituie o contravenție/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzută de art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.).

Prin urmare, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casație, fapt ce atrage nerespectarea cerinței prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii.

În procesul penal, atunci când cheltuielile judiciare nu rămân în sarcina statului, trebuie suportate de partea care a generat producerea lor. În speță, în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat intră cele referitoare la comunicarea cererii de recurs în casație către parchet și către celelalte părți din dosar, la consumabilele folosite de instanță (gen hârtie, toner, plicuri, copertă dosar, etc.), precum și cele privind transportul pentru înaintarea dosarului în recurs în casație de la instanța de apel la instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1013/A din data de 12.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 octombrie 2025.