ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 iunie 2025

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor din dosar, constată:

Prin sentința penală nr. 191 din data de 22 aprilie 2024 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în baza art. 205 alin. (1) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. (faptă din data de 25.08.2022).

În baza art. 96 alin. (4) din C. pen. s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 400 din 11.12.2019 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 185/25.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În baza art. 96 alin. (5) și art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (1) din C. pen. s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin prezenta sentință la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată în dosarul nr. x/2019, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 ani și 6 luni închisoare, în detenție.

În baza art. 404 alin. (4) C. proc. pen. și art. 72 alin. (2) din C. pen. s-a dedus din pedeapsa cu închisoarea aplicată inculpatului perioada reținerii, a arestării preventive și a arestului la domiciliu perioada 26.08.2022 - 11.11.2022.

Prin decizia penală nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 191 din data de 22 aprilie 2024 de către Judecătoria Târgoviște.

Împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2022, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casație, invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu solicitarea de admitere a recursului în casație, casarea deciziei atacate și achitarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.

În esență, recurentul inculpat A. a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile privitoare la elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 205 C. pen. și urmarea imediată a acesteia, în condițiile în care, conform celor declarate de persoana vătămată în cursul judecății, aceasta doar s-a speriat întrucât nu a recunoscut autoturismul, iar inculpatul a calmat-o, explicându-i de ce nu a venit cu autoturismul său, persoana vătămată nesimțindu-se lipsită de libertate în vreun mod, având tot timpul posibilitatea reală și efectivă de a coborî din mașină sau de a se întoarce la hotel; în opinia sa, deși este adevărat că a tras-o de păr pe persoana vătămată, prin această acțiune nu s-a realizat o lipsire de libertate.

Totodată, a susținut că nu este îndeplinită nici condiția privind forma de vinovăție, lipsirea de libertate, în varianta tip, infracțiunea de lipsire de libertate putându-se realiza doar cu intenție directă sau indirectă.

Prin încheierea din 6 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2022.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanțiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esență, făcând referire la situația de fapt, recurentul inculpat a susținut că, prin acțiunea reținută în sarcina sa, respectiv aceea de a trage de păr persoana vătămată, nu s-a realizat o lipsire de libertate, în condițiile în care, așa cum a declarat, persoana vătămată doar s-a speriat nerecunoscând autoturismul și, în plus, aceasta avea posibilitatea reală de a coborî din mașină sau de a se întoarce la hotel.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanței de fond, confirmată de instanța de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen.

În fapt, instanțele de fond și apel au reținut că, la data de 25.08.2022, ora 20:43, în interiorul B. din mun. Târgoviște, Bd-ul. Libertății nr. 7, jud. Dâmbovița, inculpatul A., prin constrângere fizică, a forțat-o pe numita C., contrar voinței sale, să iasă din hotel, să se deplaseze către autoturismul marca D., model E. de culoare negru cu numărul de înmatriculare x ce era parcat în apropiere și să urce în autoturismul pe locul dreapta față, autoturism cu care s-au deplasat ulterior până la domiciliul inculpatului din comuna Dragomirești, sat Decideni, str. x, jud. Dâmbovița.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de "lipsirea de libertate în mod ilegal", prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 205 alin. (1) C. pen., "lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea de la unu la 7 ani".

Se observă că norma legală nu prevede o limită minimă de timp pentru a fi întrunit elementul material al infracțiunii, astfel că infracțiunea există și dacă victimei i-a fost îngrădită libertatea pentru o scurtă perioadă. Lipsirea de libertate (ca urmare imediată a infracțiunii) trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv împiedicată de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că probele administrate dovedesc fără niciun dubiu existența elementului material, respectiv lipsirea (privarea) de libertate a persoanei vătămate C.. În acest sens, s-a reținut fapta inculpatului A. de a o deplasa pe victimă împotriva voinței sale, acesta acționând direct asupra persoanei, prin tragerea de păr și conducerea ei forțată dintr-un loc în altul, respectiv din holul hotelului până în autoturismul parcat în apropiere, în care a fost introdusă pe locul față dreapta, inculpatul blocând portierele, și din care victima nu a putut coborî înainte de a se pune în mișcare.

Ca atare, analizând motivele de recurs în casație, în esență, recurentul inculpat susținând, pe de o parte, că starea de fapt probată nu a produs urmarea imediată, întrucât persoana vătămată doar s-a speriat necunoscând autoturismul, fără a se simți lipsită de libertate, iar, pe de altă parte, desi a tras-o de păr, nu acționat cu vinovăția cerută de lege, Înalta Curte constată că nu sunt reliefate, în cauză, aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, acțiunile inculpatului A., de interes pentru realizarea elementului material al infracțiunii deduse judecății, constau în scoaterea persoanei vătămate cu forța din interiorul hotelului în care se afla și conducerea ei până în autoturismul parcat în apropiere, împotriva voinței sale, precum și introducerea acesteia pe locul din dreapta șoferului, concomitent cu blocarea portierelor de către inculpat, astfel încât victima nu a putut coborî înainte ca autoturismul să fie pus în mișcare.

Chiar dacă, initial, persoana vătămată îl însoțește benevol pe concubinul său de la acel moment (care, între timp, i-a devenit soț) înspre ieșirea din hotel, este esential, însă, că la scurt timp aceasta se răzgândește și fuge înapoi în interiorul clădirii la vederea autoturismului pe care nu-l cunoștea, voința sa fiind înfrântă imediat de către inculpat, care a apelat la forța fizică pentru a schimba direcția victimei către mașina pe care o conducea, ca și când aceasta ar fi fost un obiect de care poate dispune după bunul plac, culminând cu urcarea acesteia pe locul din față-dreapta.

Practic, înfrângerea libertății de mișcare a persoanei vătămate C. a debutat cu schimbarea direcției de deplasare a acesteia de către inculpat, care a acționat cu forță asupra victimei, trâgând-o de păr în timp ce se îndrepta cu ea spre autoturismul parcat lângă hotel, introducând-o în autoturism contrar voinței acesteia de a se întoarce în hotel; or, constrângerea exercitată de inculpat nu poate fi anulată prin posibilitatea pe care ar fi avut-o, ulterior, persoana vătămată de a părăsi autoturismul după bunul plac, așa cum susține inculpatul.

În acest context, instanța de recurs în casație subliniază că, deși în aprecierea elementului material ca element constitutiv al infracțiunii, un element important îl reprezintă durata privării de libertate, această durată, însă, nefiind stabilită cu caracter absolut în norma de incriminare, nu are un caracter absolut, ci se apreciază în raport cu situația concretă, dacă intervalul de timp în care s-a menținut starea de lipsire de libertate a fost suficient pentru a reprezenta într-adevăr o îngrădire efectivă a libertății de mișcare a victimei. Doctrina juridică a stabilit că există lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de redusă, dacă în intervalul de timp respectiv victima a fost împiedicată să realizeze o anumită acțiune.

Prin urmare, contrar susținerilor în apărare, Înalta Curte reține că fapta inculpatului, așa cum a fost reținută în mod definitiv de instanța de apel, intră în sfera celor incriminate de art. 205 alin. (1) C. pen., perioada de timp cât persoana vătămată C. a fost lipsită de libertate fiind suficientă pentru a produce imposibilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinței sale.

Totodată, instanța de recurs în casație observă că aceleași susțineri ale inculpatului, au fost invocate și în calea de atac a apelului, instanța de apel constatând că nu se pune problema achitării, fapta inculpatului A., circumscriindu-se ipotezei incriminate de art. 205 alin. (1) C. pen.

Criticând decizia instanței de apel, susținerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor și înlăturarea raționamentului care a condus la soluția de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac. Însă, reevaluarea situației de fapt reținută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanța de apel și concordanța cu probele administrate, precum și interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A. constând în aceea că, la data de 25.08.2022, ora 20:43, în interiorul B. din mun. Târgoviște, Bd-ul. Libertății nr. 7, jud. Dâmbovița, prin constrângere fizică, a forțat-o pe C., contrar voinței sale, să iasă din hotel, să se deplaseze către autoturismul marca D., model E. de culoare negru cu numărul de înmatriculare x, parcat în apropiere, și să urce în autoturismul pe locul dreapta față, autoturism cu care s-au deplasat ulterior până la domiciliul inculpatului din comuna Dragomirești, sat Decideni, str. x, jud. Dâmbovița", întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de "lipsirea de libertate în mod ilegal", prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din 9 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2025.