ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 22 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 596/02.04.2024 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în baza art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere (faptă din data de 17.01.2021).

În temeiul art. 88 alin. (3) din C. pen., a revocat beneficiul amânării aplicării pedepsei dispusă prin sentința penală nr. 1691/10.11.2020 pronunțată de către Judecătoria Ploiești în dosarul cu nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 25.11.2020 și condamnă inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare stabilită prin sentința penală nr. 1691/10.11.2020.

În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1) C. pen., a contopit pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată în prezenta cauză pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, cu pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare stabilită inculpatului prin sentința penală nr. 1691/10.11.2020 pronunțată de către Judecătoria Ploiești în dosarul cu nr. x/2020, definitivă prin neapelare la data de 25.11.2020, a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare pe care a sporit-o cu 4 luni închisoare, reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa principală de 1 an și 10 luni închisoare, pedeapsă ce se execută în regim de detenție.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.. raportat la art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată reținerea din data de 17.01.2021.

Prin decizia penală nr. 49 din 15 ianuarie 2025 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., s-a respins apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 596/02.04.2024 pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondat.

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., s-a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești împotriva sentinței penale nr. 596/02.04.2024 pronunțată de Judecătoria Ploiești, s-a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând, în baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului în cauză reținerea din data de 17-18.01.2021.

Decizia penală nr. 49 din 15 ianuarie 2025 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 16 ianuarie 2025 și condamnatului A. la adresa de domiciliu, la data de 20 ianuarie 2025.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat cerere de recurs în casație condamnatul A. la data de 12 martie 2025, conform ștampilei plicului . În motivarea recursului în casație nu a fost indicat temeiul de drept, condamnatul a susținut că nu este vinovat pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, întrucât nu a condus autovehiculul și a solicitat casarea deciziei recurate fiind nelegală, invocând art. 6 CEDO și principiul ne bis in idem.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la data de 18 martie 2025.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 01 aprilie 2025. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererii de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen.., la data de 22 aprilie 2025.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, în conformitate cu art. 440 C. proc. pen.., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunțate de curțile de apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel, pentru cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalității, pe de o parte și respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație și a stabilit anumite condiții pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă și la cazurile de casare.

În conformitate cu art. 440 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen..:

(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438 C. proc. pen.., instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

(4) În cazul în care instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării recursului în casație.

Din examinarea dispozițiilor legale anterior enunțate rezultă că recursul în casație este supus unei verificări prealabile judecării în fond a acestuia, privind admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă procesuală, se examinează condițiile de admitere în principiu a recursului în casație, care rezultă din art. 434, art. 435, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen.. Astfel, se verifică dacă hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casație, dacă cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de lege și de o persoană care are calitate procesuală activă, dacă cererea este motivată sau are conținutul prevăzut de lege, dacă sunt invocate și motivate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.. și dacă procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casație.

Înalta Curte reține că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanța deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.

Prioritar, se constată că decizia penală nr. 49 din 15 ianuarie 2025 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie nu a fost comunicată condamnatului la locul de detenție, astfel că cererea de recurs în casație îndeplinește condiția prevăzută de art. 435 C. proc. pen.., fiind formulată în termen legal.

În continuare, se reține că în motivarea recursului în casație nu a fost indicat temeiul de drept, condamnatul a susținut că nu este vinovat pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, întrucât nu a condus autovehiculul și a solicitat casarea deciziei recurate fiind nelegală, invocând art. 6 CEDO și principiul ne bis in idem.

Înalta Curte constată că nici în cererea inițială și nici până la termenul acordat în cauză pentru pronunțarea asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, condamnatul nu a indicat un caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen.. pe care să se sprijine motivele invocate de acesta.

O cerere de recurs în casație nu poate învesti instanța în absența indicării cazului de recurs în casație și a motivelor pe care acesta se bazează. Înalta Curte amintește că din cuprinsul cererii trebuie să rezulte voința de a recura și limitele acestei voințe prin indicarea cazurilor de casare, întrucât numai în aceste limite poate opera controlul instanței de casație, aceasta neavând posibilitatea legală de a lua în considerare, din oficiu, unele cazuri de casare. Atât conținutul, cât și motivarea cererii reprezintă condiții de admisibilitate ale recursului în casație, întrucât lipsa mențiunii privitoare la cazul de casare invocat face să lipsească și motivarea incidenței vreunui asemenea caz în speță.

Totuși, trecând peste acest aspect de admisibilitate, Înalta Curte constată că motivele invocate în cererea de recurs în casație, și anume susținerile că nu este vinovat pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, întrucât nu a condus autovehiculul, invocând art. 6 CEDO și principiul ne bis in idem, nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.., acestea vizând chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel, pe baza materialului probator administrat, aspecte ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen.., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 49 din 15 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 49 din 15 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 aprilie 2025.