ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de condamnatul A., reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 390 din data de 31.08.2023, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, printre alții, în baza art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) și b) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. și art. 43 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) și alin. (3) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 9 (nouă) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiuni de "trafic de migranți în formă agravată", ce se va executa în detenție.

În temeiul dispozițiilor art. 67 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării următoarelor drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., respectiv drepturile de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice precum și a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 5 (cinci) ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa de mai sus, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., ce se va executa de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.:

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii preventive a controlului judiciar luat față de inculpatul A., măsură pe care a menținut-o, urmând ca verificarea acesteia să fie efectuată în maxim 60 de zile până în momentul rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a instituit măsura sechestrului asiguratoriu și a popririi asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile și asupra tuturor sumelor de bani aparținând inculpatului A., în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, până la concurența sumei de 1.500 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 390 din data de 31.08.2023 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022.

S-a desființat în parte sentința penală apelată, cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului și rejudecând:

S-a redus pedeapsa aplicată inculpatului A. de la 9 (nouă) ani la 4 (patru) ani și 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de migranți în formă agravată prevăzută de art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) și b) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) și (3) din C. pen. și art. 41 alin. (5) din C. pen.

În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. s-a constatat încetarea de drept a măsurii preventive a controlului judiciar a inculpatului A. la pronunțarea deciziei.

S-au menținut în rest celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

În esență, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță i-a respins solicitarea ca judecata cauzei să se facă în procedura simplificată având în vedere că în urma audierii inculpatului A. în fața instanței la data de 22.12.2022, după ce a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată, arătând că recunoaște săvârșirea infracțiunii astfel cum este prezentată în rechizitoriu, a susținut, în esență, că nu a fost prezent în momentul în care migranții au fost urcați în remorca în care au fost descoperiți și că nu a avut nici o contribuție la activitatea infracțională de transportare a migranților în mod ilegal peste graniță; instanța a dat citire declarațiilor date de inculpat în cursul urmăririi penale însă inculpatul și-a reconsiderat poziția și a arătat că adevărata situație de fapt este cea arătată în cursul urmării penale, iar declarația din fața instanței a fost dată ca urmare a faptului că nu-și mai amintește ce s-a întâmplat și stării sale de depresie și tulburare datorată situației în care se află.

În continuare, fiind întrebat dacă a participat efectiv la îmbarcarea migranților, a arătat că a fost acolo și a ajutat la încărcarea bagajelor; fiind întrebat care a fost rolul său în relația dintre inculpatul B. și numitul C., a arătat că "doar a vorbit cu C. pentru că B. nu vorbea engleză" și a negat că ar fi avut de primit bani pentru transportul migranților în mod ilegal peste graniță, ci doar pentru încheierea contractelor de muncă.

În urma audierii în fața instanței de apel inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor și a solicitata ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate, însă Curtea a constatat că declarațiile inculpatului A. sunt oscilante, inițial arătând, cu ocazia audierii în calitate de suspect, că inculpatul B. urma să primească 1000 de euro pentru fiecare migrant, iar el urma să primească doar 100 de euro pentru fiecare migrat întrucât riscul său era minim; în aceeași zi, în declarația de inculpat a arătat că el nu urma să primească suma de 100 de euro. În continuarea atitudinii sale evazive, s-a punctat și aspectul că după ce în cursul audierii în fața instanței a recunoscut că a mințit și că declarațiile date în cursul urmării penale reprezintă adevărul, ulterior a arătat că cei 100 de euro de persoană reprezentau onorariul pentru contracte de muncă pe care trebuia să le încheie cu migranții, deși cu doar câteva minute anterior a arătat că a mințit cu privire la realitatea acelor contracte de muncă.

Analizând întregul material probator, Curtea a constatat că inculpatul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de migranți, procesul-verbal de constatare a infracțiunii coroborându-se cu declarațiile martorilor D., E., F., G. și H., care se coroborează cu declarațiile inculpatului A. din faza de urmărire penală și apel.

Cu privire la solicitarea inculpatului A. ca judecarea cauzei să se facă în procedură simplificată, Curtea a constatat că în prezent cauza se află în apel, iar solicitarea inculpatului ca judecarea cauzei să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală se putea face până la începerea cercetării judecătorești, termen depășit în acest caz.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei, Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod corect încadrarea dată prin rechizitoriu, respectiv circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) din C. pen., din materialul probator administrat reieșind că pe lângă inculpații A. și B. la săvârșirea faptei a participat și persoana neidentificată, cunoscută sub numele de C.. Curtea a subliniat că pentru reținerea circumstanței agravante este necesară participarea concomitentă a trei sau mai multe persoane în calitate de autori sau coautori la săvârșirea aceleași infracțiuni, fiind suficient ca numai unul dintre participanți să fie tras la răspundere și ca făptuitorii să acționeze împreună în aceleași condiții de loc și de timp, întrucât numai în acest caz fapta prezintă o periculozitate sporită, pentru că aceștia se ajută reciproc, iar cooperarea la săvârșirea faptei le mărește forța de acțiune și le creează condiții de natură să îngreuneze descoperirea faptei și identificarea lor. Din actele dosarului a reieșit că cei doi inculpați - A., B. - și numitul C. au acționat în același timp în vederea realizării traficului de migranți.

Cu privire la reținerea infracțiunii de trafic de migranți în forma agravantă, s-a arătat că în mod corect prima instanță a reținut această încadrare juridică a faptei, migranții fiind transportați în țările vest europene în vederea obținerii unui folos material bănesc, aspect rezultat din declarațiile migranților care au arătat că urmau să plătească suma de 3000 de euro la sosirea în Italia, din declarațiile inculpatului A. care a arătat că a auzit de suma de 1000 de euro în cursul discuțiilor numitului C. cu alte persoane, precum și din recunoașterea inculpatului A. privind plata de 100 euro pentru fiecare migrant. Totodată, Curtea a reținut că infracțiunea de trafic de migranți nu este condiționată de primirea efectivă a unor sume de bani fiind de ajuns ca inculpații să săvârșească infracțiunea în scopul obținerii unui folos material, iar faptul că, cu ocazia percheziției corporale a migranților, asupra lor nu s-a găsit nicio sumă de bani nu denotă că inculpații nu urmau să fie plătiți după ce aceștia ajungeau în Italia.

Referitor la motivul de apel invocat de inculpatul A. în sensul înlăturării recidivei postexecutorii, Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 50/11.02.2015 pronunțată în dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă la 10.03.2015, prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 313 alin. (1) din C. pen., art. 310 alin. (1) din C. pen., art. 316 din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 50/11.02.2015, respectiv de la data de 10.03.2015 și s-a împlinit la data de 09.03.2019.

Potrivit fișei de cazier judiciar, s-a reținut că inculpatul A. a comis, pe teritoriul Franței, infracțiuni legate de traficul ilicit de droguri și infracțiuni la regimul vamal, aplicându-i-se o amendă vamală de 50.415 euro și o pedeapsă de 2 ani închisoare prin sentința penală din 03 august 2018, dosar nr. x al Tribunalului Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble în dosar nr. x, infracțiunile fiind săvârșite în data de 11.07.2018.

Având în vedere data săvârșirii faptelor sesizate, 11.07.2018, Curtea a constatat că acestea au fost săvârșite în cursul termenului de supraveghere prevăzut de sentința penală nr. 50/11.02.2015, dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care a rămas definitivă la 10.03.2015 și potrivit legislației române, respectiv art. 96 alin. (4) din C. pen., s-ar fi impus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei anterioare și aplicarea regulilor privind recidiva postcondamnatorie, respectiv executarea celor două pedepse, însă, în situația concretă a inculpatului nu poate opera instituția revocării, fiind incidente prevederile art. 43 alin. (6) coroborat cu art. 41 alin. (3) din C. pen.

Astfel, s-a constatat că în prezenta cauză infracțiunea săvârșită pe teritoriul Franței a fost descoperită de autoritățile judiciare franceze în cursul termenului de încercare al infracțiunii ce formează primul termen al recidivei, dar recunoașterea hotărârii s-a efectuat de autoritățile române, prin sentința primei instanțe, după considerarea ca executată a pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 50/11.02.2015, dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care s-a produs la momentul expirării termenului de supraveghere, respectiv 09.03.2019, astfel că nu pot fi aplicate dispozițiile alin. (1) - (5) ale art. 43 din C. pen.

Această situație reglementată de art. 43 alin. (6) din C. pen. s-a menționat că este de strictă interpretare fiind aplicabilă exclusiv situațiilor în care se impune a se constata starea de recidivă între infracțiuni judecate definitiv anterior momentului în care se face constatarea, astfel că nu este aplicabilă stării de recidivă existente între condamnarea din Franța și infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul în prezentul dosar.

Curtea a constatat că prin sentința penală din 03 august 2018, dosar nr. x a Tribunalului Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble în dosar nr. x inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare fiind îndeplinite condițiile legale pentru a reprezenta primul termen al recidivei, fiind o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an, aplicată pentru infracțiuni intenționate și recunoscută în România potrivit legislației naționale.

Făcând trimitere la art. 147 alin. (2) și art. 135 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, art. 41 alin. (3) din C. pen., Decizia RIL nr. 13/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție paragrafului 75 și paragraful 77, Curtea a reținut că odată ce instanța română recunoaște hotărârea străină, toate efectele ei se produc și în dreptul intern, având aceleași efecte ca și orice sentință aplicată de autoritățile române; prin urmare infracțiunile au fost săvârșite în stare de recidivă postexecutorie, susținerile inculpatului A., în sensul că hotărârea a fost recunoscută după ce s-a împlinit termenul de reabilitare, nefiind luate în considerare, având în vedere că indiferent de data recunoașterii hotărârii pronunțate de autoritățile străine acesteia îi sunt atribuite exact aceleași efecte pe care le-ar fi avut dacă era pronunțată de o instanță română.

Ca atare, Curtea a constatat că prima instanță prin sentința apelată a recunoscut, pe cale incidentală, sentința penală din 03 august 2018, dosar nr. x a Tribunalului Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble în dosar nr. x; că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin această hotărâre a fost executată de inculpatul A. începând cu data arestării sale preventive, 14.07.2018; că prin decizia din 19.08.2019 a Camerei de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble, inculpatul a fost liberat condiționat în data de 19.08.2019.

Având în vedere cuantumul de 2 ani al pedepsei, data la care a fost încarcerat, 14.07.2018, data liberării condiționate a inculpatului și lipsa unor alte mențiuni privind săvârșirea unor noi infracțiuni până la expirarea duratei pedepsei, s-a apreciat că împlinirea termenului de executare al pedepsei ar fi 14.07.2021. Întrucât fapta din prezenta cauză a fost săvârșită la data de 23.09.2022, după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată de instanța din Franța, dar înainte de împlinirea termenului de reabilitare, Curtea a constatat că inculpatul A. a săvârșit fapta în stare de recidivă postexecutorie, așa cum corect a efectuat încadrarea juridică procurorul prin rechizitoriu.

Împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs în casație la data de 05.02.2024 recurentul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul A., prin apărător ales, a solicitat admiterea în principiu a recursului în casație, pe fond admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare de Curtea de Apel Timișoara, având în vedere că pedeapsa aplicată este în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin reținerea nelegală a stării de recidivă postexecutorie și prin neaplicarea beneficiului recunoașterii învinuirii.

Recurentul a arătat că sunt îndeplinite toate condițiile pentru admiterea în principiu a cererii sale, iar pe fond a criticat decizia instanței de apel, întrucât nu a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și nu a redus limitele de pedeapsă cu 1/3 conform acestor norme legale, deși inculpatul încă de la primul termen de judecată în fața tribunalului a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată și a solicitat ca judecarea să se facă în procedura recunoașterii învinuirii, iar în fața instanței de apel și-a reafirmat poziția și a solicitat să se dea eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., însă aceasta din urmă a considerat că inculpatul face această solicitare pentru prima dată în apel, aspect reținut în mod eronat și a respins cererea sa prin raportare la momentul procesual la care aceasta a fost formulată.

A doua critică formulată de recurent se referă la reținerea în mod nelegal a stării de recidivă postexecutorie internațională, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă, acesta menționând că pentru a fi în prezența acestei forme a pluralității de infracțiuni ar fi necesară existența a cel puțin două infracțiuni care conform legii române să îndeplinească condițiile pentru a reprezenta termenul 1 și termenul 2 al recidivei. S-a arătat că în speță situația este în sensul că termenul 1 al recidivei postexecutorii internaționale este o infracțiune săvârșită în Franța, la data de 11.07.2018, pentru care i s-a aplicat recurentului o pedeapsă de 2 ani și a cărei executare a început la data de 14.07.2018 și nu poate fi considerată ca executată la data de 14.07.2021, astfel cum a afirmat Curtea de Apel Timișoara, având în vedere că executarea a început la 14.07.2018. Se mai arată că această infracțiune săvârșită în Franța a fost recunoscută în România abia în august 2023 și nu ar fi infracțiune în accepțiunea legii penale române până la momentul recunoașterii, așa cum rezultă din prevederile art. 41 alin. (3) din C. proc. pen.

Recurentul a precizat că infracțiunea care reprezintă al doilea termen al recidivei a fost săvârșită în România la data de 24.09.2022, după executarea/considerarea ca executată a pedepsei închisorii la care a fost condamnat în Franța și din acest motiv în perioada 14.07.2020-31.08.2023 infracțiunea săvârșită în Franța nu exista ca infracțiune potrivit legii penale române și nu putea atrage starea de recidivă postexecutorie internațională, iar în interiorul acestei perioade a fost liberat condiționat din executarea pedepsei din Franța la data de 19.08.2019.

Recurentul a susținut că în această situație există mai multe aspecte nelămurite, respectiv că ar exista posibilitatea ca la data liberării condiționate 19.08.2019 pedeapsa stabilită în Franța să fie considerată ca executată și atunci infracțiunea de trafic de migranți săvârșită la data de 23/24.09.2022 a fost săvârșită după împlinirea termenului de reabilitare pentru infracțiunea săvârșită în Franța, nemaifiind îndeplinite condițiile art. 41 alin. (3) din C. proc. pen.. De asemenea, a considerat că primul termen al recidivei postexecutorii nu poate fi o infracțiune recunoscută și intrată în circuitul penal român ulterior momentului la care s-a împlinit termenul de reabilitare pentru acea infracțiune atât potrivit legislației franceze, cât și celei române. S-a arătat că la data de 14.07.2018 a fost arestat, condamnarea definită la pedeapsa de 2 ani închisoare a fost pronunțată în decembrie 2018, la data de 14.07.2020 se împlinește această pedeapsă pronunțată în Franța, la data de 19.08.2019 a fost liberat condiționat, iar în lipsa acestei liberări ar fi executat pedeapsa în regim de detenție până la data de 14.07.2020, după care ar fi curs termenul de reabilitare de 3 ani care s-a împlinit la data de 14.07.2023, înainte de recunoașterea pe cale incidentală a condamnării din Franța de Tribunalul Arad la data de 31.08.2023, când această condamnare era deja reabilitată.

Prin încheierea din data de 26 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în dosarul nr. x/2022 și a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluționării.

Analizând recursul în casație declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanța de recurs în casație examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casație și care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casație nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanțele de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator, să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată sau să procedeze la o reindividualizare a pedepselor aplicate. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, recurentul A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., se constată că instanța supremă, în cadrul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., analizează doar legalitatea unei pedepse sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale, respectiv aplicarea acesteia în afara limitelor determinate de legiuitor.

Din această perspectivă, se constată că cele două critici formulate de recurent în prezentul demers judiciar (și în raport de care s-a admis în principiu prezenta cale extraordinară de atac) vizează faptul că în cauză a solicitat judecarea cauzei în baza procedurii recunoașterii învinuirii și instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în sensul reducerii pedepsei cu 1/3 și că instanța de apel a reținut în mod nelegal starea de recidivă postexecutorie internațională, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă, astfel că pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost dispusă cu aplicarea greșită a legii, în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Critica referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. nu aduce în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., "Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (1

1

) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.".

Acest text de lege instituie o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului judiciar de individualizare a pedepsei, a cărei aplicabilitate este condiționată de recunoașterea în totalitate faptele reținute în sarcina inculpatului. Procedura recunoașterii învinuirii presupune ca inculpatul să recunoască în întregime faptele săvârșite, așa cum au fost ele descrise în actul de sesizare a instanței, precum și încadrarea juridică dată de procuror acestor fapte.

În consecință, reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. constituie o chestiune de apreciere a instanței de fond/apel, aceasta fiind singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

De altfel, Înalta Curte constată că prin decizia atacată s-a analizat incidența acestor prevederi legale și s-a stabilit cu titlu definitiv că recurentul putea solicita judecarea cauzei în baza procedurii recunoașterii învinuirii până la începerea cercetării judecătorești, termen care a fost depășit. Tot cu titlu definitiv se observă că s-a concluzionat, în urma audierii inculpatului A. în fața instanței la data de 22.12.2022, după ce a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată, că acesta nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii astfel cum este prezentată în rechizitoriu, susținând, în esență, că nu a fost prezent în momentul în care migranții au fost urcați în remorca în care au fost descoperiți și că nu a avut nicio contribuție la activitatea infracțională de transportare a migranților în mod ilegal peste graniță, negând și că ar fi avut de primit bani pentru transportul migranților în mod ilegal peste graniță.

Raportat la această constatare, Înalta Curte notează că, prin prezentul demers judiciar, recurentul A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de recurs în casație legalitatea pedepsei ce i-a fost aplicată, cu titlu definitiv, în cauză, prin raportare la particularitățile faptice reținute prin decizia recurată, ci tinde la o reevaluare a însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor, în scopul recunoașterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancționator.

Așadar, primul motiv de recurs în casație este nefondat.

Referitor la cel de-al doilea motiv invocat, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentului, că în mod corect s-a reținut starea de recidivă postexecutorie internațională, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă.

Astfel, potrivit art. 41 alin. (1) din C. pen. "Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare."

Recidiva postexecutorie presupune săvârșirea din nou a unei infracțiuni după executarea integrală a pedepsei la care infractorul a fost condamnat definitiv anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.

Recidiva internațională presupune ca primul termen al recidivei să îl reprezinte o condamnare definitivă pronunțată de o instanță străină.

Prin urmare pentru existența unei recidive postexecutorii internaționale se cer a fi îndeplite următoarele condiții:

- primul termen al recidivei să constea într-o condamnare definitivă pronunțată de o instanță străină pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni cu intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție și condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an ori pedeapsa detențiunii pe viață;

- al doilea termen al recidivei să constea în săvârșirea de o persoană majoră (în calitate de autor, coautor, complice sau instigator, în formă tentată sau consumată/epuizată) din nou a unei infracțiuni cu intenție sau praeterintenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare, după executarea integrală a pedepsei la care a fost condamnat definitiv anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 50 din data de 11.02.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă la data de 10.03.2015, prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 313 alin. (1) din C. pen., art. 310 alin. (1) din C. pen., art. 316 din C. pen., cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data de 10.03.2015 și s-a împlinit la data de 09.03.2019.

Totodată, se constată că, pe cale incidentală, a fost recunoscută sentința penală din data de 03 august 2018, pronunțată în dosarul nr. x, de Tribunalul Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble, pronunțată în dosarul nr. x, prin care recurentului i s-a aplicat o amendă vamală de 50.415 euro și o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiuni legate de traficul ilicit de droguri și infracțiuni la regimul vamal, infracțiuni care au fost săvârșite în data de 11.07.2018.

Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care a fost condamnat de instanța din Franța au fost săvârșite în data de 11.07.2018, în cursul termenului de supraveghere de 4 ani stabilit prin sentința penală nr. 50 din data de 11.02.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, care a rămas definitivă la 10.03.2015, astfel că, în situația concretă a inculpatului, în care nu mai putea opera instituția revocării prevăzută de art. 96 alin. (4) din C. pen., devin incidente prevederile art. 43 alin. (6) din C. pen. coroborat cu art. 41 alin. (3) din C. pen., respectiv când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă.

Pentru a se constata starea de recidivă raportat la o condamnare aplicată în străinătate este necesară recunoașterea respectivei hotărâri potrivit legii române.

Potrivit art. 147 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată "Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare."

În situția de față, Înalta Curte reține că infracțiunea săvârșită pe teritoriul Franței a fost descoperită de autoritățile judiciare franceze în cursul termenului de încercare al infracțiunii ce formează primul termen al recidivei, dar recunoașterea hotărârii de condamnare din Franța s-a efectuat de autoritățile române după considerarea ca executată a pedepsei aplicată prin sentința penală nr. 50 din data de 11.02.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Zalău, fapt care s-a produs la momentul expirării termenului de supraveghere, respectiv la data de 09.03.2019.

Înalta Curte, având în vedere Decizia nr. 13/2023 pronunțată în recurs în interesul legii, constată că, în cazul în care, în cadrul unei proceduri naționale, s-ar constata că persoana vizată a fost condamnată anterior de autoritățile judiciare ale unui alt stat membru pentru comiterea unor infracțiuni, dispozițiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind recunoașterea în vederea producerii de alte efecte juridice vor fi incidente pentru reținerea recidivei internaționale potrivit C. pen. român.

De asemenea, potrivit aceleiași decizii, în cazul reținerii stării de recidivă internațională postexecutorie, instanța va putea aplica sistemul sancționator prevăzut de art. 43 alin. (5) din C. pen. român, întrucât, pe de o parte, pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, iar, pe de altă parte, hotărârea pe care o va pronunța nu va avea drept consecință, direct sau mediat, executarea sancțiunii aplicate prin hotărârea străină.

Înalta Curte observă că hotărârea străină prin care a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate, recunoscută într-o procedură aflată pe rolul unei instanțe în România, are exact aceleași efecte pe care le-ar fi avut dacă era pronunțată de o instanță română, situație care se regăsește în speță cu referire la sentința penală din data de 03 august 2018, pronunțată în dosarul nr. x al Tribunalului Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble în dosarul nr. x/01119.

Procedând la analiza condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală menționată anterior, Înalta Curte reține că aceasta îndeplinește condițiile legale pentru a reprezenta primul termen al recidivei postexecutorii, fiind o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an aplicată pentru infracțiuni intenționate, recunoscută în România potrivit legislației naționale, adică a Legii nr. 302/2004 republicată.

Pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală din data de 03 august 2018, în dosarul nr. x al Tribunalului Corecțional din Vienne, Franța, definitivă prin decizia din data de 10.12.2018, a Camerei a VI-a de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble în dosarul nr. x a fost executată de inculpatul A. începând cu data de 14.07.2018, momentul arestării sale, hotărârea de condamnare dispunând continuarea executării în arest a pedepsei.

Avându-se în vedere cuantumul pedepsei de 2 ani închisoare al, liberarea condiționată a inculpatului la data de 19.08.2019 potrivit deciziei penale din 19.08.2019 Camerei de Apel Corectional a Curții de Apel Grenoble și lipsa unor alte mențiuni privind săvârșirea unor noi infracțiuni până la expirarea duratei pedepsei, Înalta Curte constată că infracțiunea de trafic de migranți în formă agravată pentru care recurentul a fost condamnat definitiv prin decizia penală recurată a fost săvârșită la data de 23.09.2022, după considerarea ca executată a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată de instanța din Franța, termen împlinit la data de 14.07.2020, dar înainte de împlinirea termenului de reabilitare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect în cauză au fost reținute dispozițiile art. 41 alin. (1) din C. pen., cu consecința majorării limitelor de pedeapsă pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de migranți în formă agravată, prevăzută de art. 263 alin. (1), alin. (2) lit. a) și b) din C. pen., pentru care recurentul a fost condamnat prin decizia recurată, în condițiile art. 43 alin. (5) din C. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2022.

Totodată, față de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1190/A din data de 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2024.