ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 124 din data de 09.02.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022, s-a luat act că, văzând art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), precum și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragr. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin încheierea de ședință din data de 01.02.2023, s-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), formulată de reprezentantul Ministerului Public în dosarul nr. x/2022 al Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpatul A..

Văzând Decizia CCR nr. 358/26.05.2022, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022, precum și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 67/25.10.2022, publicată în M. Of. nr. 1141/28.11.2022, ambele în referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. privind "întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" s-a constatat că, la data de 22.07.2021, a intervenit prescripția răspunderii penale, iar inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal conform art. 18 din C. proc. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen., cu aplicarea art. 153 - art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a încetat procesul penal privind pe inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. (în perioada 27.06.2013 - 23.07.2013).

S-a constatat că, în cauză, inculpatul a fost cercetat în stare de libertate și că nu au fost luate măsuri asigurătorii.

S-a constatat că, în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Giurgiu, s-a dispus confiscarea specială a sumei de 50.000 euro de la inculpatul B. (primită de la martorul-denunțător C. - în speță, cumpărător de influență), autorul infracțiunii de trafic de influență, astfel că nu se impune confiscarea acestei sume de bani și de la inculpat.

Prin decizia penală nr. 1754/A din data de 02.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 124/09.02.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2022.

Împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02.11.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a declarat recurs în casație la data de 08.12.2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În motivarea cererii de recurs în casație, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casație fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen. la care face referire art. 440 din C. proc. pen., iar apoi admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 1754/A din data de 02.11.2023 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2022 și rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București, ca urmare a greșitei încetări a procesului penal față de inculpatul A. apreciindu-se că soluția de încetare a procesului penal sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., este nelegală, Curtea de Apel București efectuând o greșită interpretare și aplicare a legii.

Parchetul a susținut că în mod eronat, în urma evaluării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, a Deciziei HP a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 și a constatării incidenței lor în cauza pendinte, au fost avute în vedere doar termenele generale de prescripție a răspunderii penale, fără a se observa actele de procedură întrerupătoare de prescripție, valabil efectuate în cauză.

Astfel, s-a arătat că data săvârșirii de inculpatul A. a infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență este 23 iulie 2013, data remiterii de către autorul infracțiunii de influență, C., a sumei de 50.000 euro, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de condamnare a autorului infracțiunii de trafic de influență, B., remitere la care inculpatul A. a ajutat.

În opinia parchetului, potrivit C. pen. din 1968, termenul general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. b) din C. pen. din 1968 (pentru infracțiunea de cumpărare de influență pedepsită potrivit art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani) în cauză s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) la data de 20.09.2021, iar termenul special de prescripție a răspunderii penale pentru aceeași infracțiune, de 12 ani conform art. 122 alin. (2) din C. pen. din 1968, s-ar împlini la data de 20.09.2025.

S-a menționat că potrivit noului C. pen., termenul general de prescripție a răspunderii penale (pentru infracțiunea de cumpărare de influență pedepsită potrivit art. 292 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de 8 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-ar fi împlinit (în lipsa actelor întreruptive de prescripție) la data de 20.09.2021, iar termenul special de prescripție a răspunderii penale pentru aceeași infracțiune, de 16 ani, prevăzut de art. 154 alin. (2) din C. pen., s-ar împlini la data de 20.09.2029.

Din acest punct de vedere, parchetul a concluzionat că, potrivit ambelor reglementări, pentru infracțiunea de cumpărare de influență, reținută în sarcina inculpatului A., în calitate de complice, termenul general de prescripție a răspunderii penale, în lipsa actelor întreruptive de prescripție, s-ar fi împlinit, însă termenul special de prescripție a răspunderii penale nu s-a împlinit în cauză, instanțele reținând ca fiind mai favorabilă inculpatului reglementarea din noul C. pen., respectiv cea din perioada 25.06.2018-29.05.2022, fără a mai lua în considerare posibilele acte întreruptive de prescripție.

Parchetul a arătat că, într-adevăr, prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestor prevederi are în vedere și acte care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale, dispoziție care a rămas în fondul activ al legislației penale, într-o formă incompletă, iar practica judiciară s-a uniformizat în sensul că întreruperea cursului prescripției se produce în continuare prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripției au fost stabilite de practica judiciară și nu de legiuitor, iar în considerente s-a arătat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022 a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

Parchetul a arătat că, prin Hotărârea pronunțată la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23, Curtea de Justiție a Uniunii Europene - Marea Cameră, a declarat că articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Parchetul a apreciat că aceste dispoziții ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare. Prin aceeași decizie s-a arătat și că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.

Cu privire la această decizia a CJUE, parchetul a considerat că ea este obligatorie atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România, CJUE subliniind constant, în jurisprudența sa, faptul că deține competența exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii și că nicio altă instanță națională, inclusiv Curtea Constituțională a unui stat membru, nu poate, pe baza propriei interpretări a unor dispoziții de drept al Uniunii, inclusiv a art. 267 TFUE, să statueze în mod valabil că CJUE ar fi pronunțat o hotărâre care ar depăși sfera sa de competență și să refuze să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte.

De asemenea, parchetul a susținut aplicabilitatea dreptului Uniunii și a hotărârii CJUE în prezenta cauză în raport de faptele imputate persoanei acuzate, A., respectiv săvârșirea unei infracțiuni de complicitate la cumpărare de influență care, prin conținutul concret al acesteia, contrar celor reținute de instanța de apel, reprezintă o infracțiune de corupție activă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. A considerat că dispoziții din dreptul unional (Convenția PIF și protocoalele sale, în special art. 3 par. (1) și (2) și art. 5 par. (1) din Protocolul 1 la Convenția PIF), fac aplicabilă Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023.

În speță, ținând cont de faptul că inculpatului A. i se impută tocmai faptul că a contribuit, în calitate de complice, la remiterea unei sume de 50.000 euro unui funcționar public pentru ca acesta să intervină la persoane cu putere de decizie din cadrul A.N.A.F. - Direcția Generală Mari Contribuabili, în scopul efectuării unui act contrar îndatoririlor de serviciu, respectiv al exonerării societății D. S.A. de plata obligațiilor fixate în sarcina acesteia prin raportul de inspecție fiscală nr. x/27.06.2013 și decizia de impunere nr. x/27.06.2013 (acte prin care s-au stabilit în sarcina contribuabilului obligații de plată constând în 74.525,273 RON TVA suplimentar, 13.204.270 RON dobânzi/majorări de întârziere și 11.178.791 RON penalități de întârziere), activitatea infracțională fiind comisă într-un mod care era susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, având în vedere că prin fapta de corupție activă se urmărea sustragerea de la plata obligațiilor fiscale stabilite de organele competente, printre care și o taxă pe valoarea adăugată (TVA), în cuantum de 74.525.273 RON, pe baza căreia este structurat bugetul Uniunii Europene și de a cărei corectă și completă colectare depinde integritatea acestui buget.

Parchetul a precizat că, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, așa cum trebuia înțeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunțării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă/interpretativă, cu consecința că, în principal, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare, iar în cadrul recursului în casație trebuie să se aplice dreptul intern prevăzut de art. 155 alin. (1) din C. pen., prin raportare la prevederile unionale incidente, astfel cum ele trebuiau să fie interpretate și aplicate de la data intrării lor în vigoare. Raportat tot la jurisprudența CJUE, s-a menționat și că, din perspectiva instanței europene, nu are nicio relevanță dacă prevederile de drept UE incidente, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenție, au fost sau nu invocate anterior în cauza principală.

A arătat parchetul că Hotărârea CJUE din 24 iulie 2023 se aplică tuturor cauzelor pendinte (în funcție de obiectul acestora), având în vedere că nu se face vreo diferențiere expresă în cuprinsul ei sub aspectul stadiului procesual al cauzei principale (nefiind aplicabilă doar cauzelor având ca obiect contestații în anulare, chiar dacă a fost pronunțată într-un astfel de litigiu principal, aflat în această cale de atac extraordinară), iar referirea la cauzele definitiv soluționate se face doar cu titlu inclusiv, chiar practica judiciară recentă a Înaltei Curți fiind în același sens, că se aplică cauzelor pendinte.

Cu privire la analizarea riscului sistemic de impunitate, parchetul a precizat că instanțele naționale nu sunt ținute să facă o verificare suplimentară a existenței unui astfel de risc pentru a reține aplicabilitatea în prezenta cauză a hotărârii preliminare menționate, făcând trimitere la aprecierea generalizată a riscului sistemic de impunitate consacrat cu alte ocazii, prin Hotărârea Euro Box Promotion și alții (cauza C-357/19), considerat astfel prin hotărârea instanței interne (Decizia nr. 41/2022 a Înaltei Curți).

Prin aplicarea Hotărârii CJUE din 24 iulie 2023, parchetul a apreciat că nu se încalcă dreptul fundamental al acuzatului sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile care ar prevedea un standard mai favorabil decât cel unional, chiar analiza CJUE, efectuată în cuprinsul considerentelor de la pct. 123-124, excluzând o atare încălcare a drepturilor fundamentale. De asemenea, a apreciat că nici caracterul de drept material al întreruperii prescripției răspunderii penale, stabilit prin Decizia nr. 67/2022, nu face inaplicabilă Hotărârea CJUE în discuție, deoarece, pe de o parte, trimiterea preliminară a instanței naționale a privit ipoteza din perspectiva generalizată a practicii judiciare care lua în considerare, cu efect retroactiv, în baza principiului mitior lex, caracterul de drept material al dispoziției legale de întrerupere a prescripției, declarate ca fiind neconstituționale pentru nerespectarea principiului legalității sub aspectul previzibilității normei de drept material, iar, pe de altă parte, hotărârea preliminară a instanței europene a ales să separe principiul mitior lex de principiul legalității, înlăturând doar aplicarea retroactivă a normei în forma neprevizibilă, fără contestarea naturii juridice de drept material a prevederii legale privind întreruperea prescripției sau a fundamentului rațional privind imprevizibilitatea aceleiași norme legale privită sub aspectul principiului legalității pentru perioada dintre cele două decizii ale instanței constituționale.

Din hotărârea CJUE (în special din pct. 91, 95,96, 99,109,129,137), ar rezulta, în opinia parchetului, că jurisprudența rezultată din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct, respectiv articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF și se impune a fi respectat principiul supremației dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de CJUE în jurisprudența sa (și în special prin hotărârea recent pronunțată) și a se constata faptul că actele de procedură, efectuate conform legii în vigoare la data efectuării lor, anterior Deciziei nr. 297/2018, au fost, sunt și rămân valabile din perspectiva întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, cu consecința că în perioada 01.02.2014-24.06.2018, cursul termenului de prescripție a răspunderii penale s-a întrerupt în mod valabil prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. (astfel cum acesta era configurat până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României - Partea I - nr. 518 din 25 iunie 2018).

Astfel, parchetul a concluzionat că în prezenta cauză, contrar celor reținute de instanța de apel, toate actele de procedură efectuate de organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, în perioada 26.03.2014 (data începerii urmăririi penale in rem) - 25.06.2018 (data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018) au întrerupt prescripția răspunderii penale, menționând următoarele acte: ordonanța nr. 420/P/2014 din data de 26.03.2014 de începere a urmăririi penale cu privire la faptă, procesul-verbal nr. x/P/2014 din data de 16.06.2014 de consemnare a depunerii de martora E. a denunțului olograf în limba română împotriva inculpatului A., autentificat în Liban, precum și a unei înregistrări audio-video a denunțului respectiv, ordonanța nr. 420/P/2014 din data de 23.09.2014 de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspecții B. și A., ordonanța nr. 420/P/2014 din data de 10.10.2014 de punere în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A..

În raport de acestea, parchetul a apreciat că ultimul act de procedură valabil întocmit în cauză anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, care a avut ca efect potrivit art. 155 alin. (1) din C. pen. întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, a fost ordonanța nr. 420/P/2014 din data de 10.10.2014 de punere în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A., acest act fiind totodată și unul dintre cele care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului/inculpatului, chiar dacă această ordonanță nu a fost comunicată inculpatului, acesta sustrăgându-se de la urmărirea penala, fiind cercetat în lipsă.

Prin urmare, parchetul a arătat că de la această dată (10.10.2014) a început să curgă un nou termen de prescripție de 8 ani, care s-ar împlini la data de 08.12.2022, însă, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 71/2022 (30.05.2022), dar anterior datei de 08.12.2022, au fost efectuate alte acte de întrerupere a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, făcând să înceapă să curgă, de fiecare dată un nou termen de prescripție, dintre acestea menționându-se încheierea de ședință din data de 14.06.2022 (definitivă prin necontestare) a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, prin care s-au respins cererile și excepțiile formulate de inculpat. Suprapunând și considerentele hotărârii CJUE peste aceste concluzii, parchetul a menționat că ideea ce se desprinde este în sensul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuție a întreruperilor termenului de prescripție efectuate anterior datei publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25.06.2018, când se va lua în considerare termenul special de prescripție a răspunderii penale.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

În cauza de față, parchetul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal", caz de casare ce este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Înalta Curte reține că situația de fapt valorificată prin decizia recurată în ceea ce-l privește pe inculpatul A. este că acesta în calitate de director financiar și cenzor al S.C. D. S.A., societate administrată de către denunțătorul C., cu intenție, în vara anului 2013, l-a ajutat pe C. să dea numitului B. suma de 50.000 euro, din suma totală pretinsă de 200.000 euro, în schimbul promisiunii făcute de B. (primar al comunei Izvoarele din județul Giurgiu) că va interveni la persoane cu putere de decizie din cadrul A.N.A.F. - Direcția Generală Mari Contribuabili, în scopul exonerării S.C. D. S.A. de plata obligațiilor fixate în sarcina acesteia prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.06.2013 și Decizia de impunere nr. x/27.06.2013.

În ce privește cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale, atât prima instanță cât și instanța de apel au constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

În concret, curtea de apel a reținut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului este legea penală care nu mai conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, și anume 26 iunie 2018, și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 2022, întrucât în acest interval de timp dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituționalității acestora și a lipsei de intervenție a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecința inexistenței vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, s-a constatat că inculpatului îi este aplicabil termenul general de prescripție a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 8 ani - termen stabilit când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani.

Pentru a aprecia în acest sens, Curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracțiunii ce face obiectul judecății, în forma legii penale mai favorabile, respectiv forma legii noi, acestea fiind cuprinse între 2 și 7 ani închisoare.

Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la data săvârșirii infracțiunilor, în cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

În contextul celor arătate, Înalta Curte constată că termenul general de prescripție a răspunderii penale în prezenta cauză pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., a început să curgă, conform art. 154 alin. (2) din C. pen. de la data epuizării activității infracționale, fapta fiind comisă în perioada 27.06.2013 - 23.07.2013 și, pe cale de consecință, în privința infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență reținută în sarcina inculpatului, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în data de 22.07.2021.

Examinând criticile formulate în recurs în casație se constată că acestea au caracter nefondat. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani și a început să curgă pentru infracțiunea de complicitate la cumpărare de influență la data de 23.07.2013, adică data epuizării infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză la data de 22.07.2021. Așadar, soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme.

Având în vedere statuările instanței de contencios constituțional în considerentele Deciziei nr. 358/2022, precum și natura juridică a normelor care privesc întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale și incidența principiului legii penale mai favorabile, se constată că nu poate fi recunoscut caracterul întreruptiv în favoarea actelor de procedură invocate de procuror în motivele de recurs în casație.

În motivele de recurs în casație parchetul a făcut referire la Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții și la Hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, susținând că acestea și-ar găsi aplicabilitate în speță.

Înalta Curte reține că interpretările date dreptului Uniunii de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele menționate în motivele scrise de recurs în casație nu au incidență în speța dedusă judecății, având în vedere că infracțiunea care face obiectul cauzei este o infracțiune de corupție care nu este îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a deciziilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de recurentă se limitează la domeniul infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect ce rezultă cu evidență atât din cuprinsul tratatelor și a altor documente ale Uniunii, (art. 19 alin. (1) TUE, art. 325 alin. (1) TFUE, art. 2 alin. (1) din Convenția PIF 1995), precum și din cuprinsul hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-107/23.

Curtea de la Luxemburg, în cuprinsul hotărârii din cauza C-107/23, furnizează elemente de interpretare circumscrise respectării dreptului Uniunii în cazul "infracțiunilor de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene", având drept coordonate datele furnizate de către instanța de trimitere din litigiul de bază (paragrafele 1, 79, 97, 98, 99, 116, 121, 124, 125 din Hotărâre).

În ceea ce privește Hotărârea pronunțată în Cauza C-107/23 PPU din 24 iulie 2023, din dispozitivul și considerentele acesteia a rezultat în mod clar că a fost dată în interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE și art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, vizând cazuri de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale UE. În considerentele acestei hotărâri, CJUE a menționat în mod expres (paragraf 65) că atâta vreme cât faptele din litigiul principal nu sunt fapte de corupție, este evident că interpretarea Deciziei 2006/928 a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, nu este relevantă pentru răspunsul care trebuie dat la prima și la a doua întrebare preliminară. Ca urmare, hotărârea mai sus menționată nu are aplicabilitate în cauza de față.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea de corupție ce face obiectul cauzei iese de sub incidența Hotărârii CJUE anterior menționată, atât în baza interpretării acesteia, cât și a jurisprudenței anterioare a Curții de Justiție.

Astfel, infracțiunea de complicitate la cumpărare de influență, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru care a fost trimis în judecată recurentul și în raport de care s-a reținut cauza de încetare a procesului penal nu intră, ratione materiae, în sfera celor la care se referă Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-107/23 din 24.07.2023).

Schimbarea domeniului de interpretare și aplicare a sintagmei "infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene" și extinderea lui la infracțiunile de corupție care nu sunt generate de un comportament fraudulos ce prejudiciază sau ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii, așa cum a solicitat recurenta Direcția Națională Anticorupție ar fi în mod vădit lipsită de precizia necesară pentru a evita arbitrariul și, astfel, ar fi incompatibilă cu standardele unui stat de drept.

În motivele scrise de recurs în casație Direcția Națională Anticorupție a făcut referire și la Hotărârea Curții din 21 decembrie 2021 (cauza S.C. Euro Box Promotion S.R.L. C 357/19). Înalta Curte reține că această hotărâre este dată, pe de o parte, în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, în prezent abrogată, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, și pe de altă parte, în interpretarea art. 325 alin. (1) din TFUE și art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Cât privește Decizia 2006/928, interpretarea a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia sunt lovite de nulitate absolută hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate în primă instanță de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA- ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunțate în apel și rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel.

De asemenea, a vizat conformitatea cu dreptul Uniunii, pe de o parte cu articolul 2 și cu articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu Decizia 2006/928 și, pe de altă parte cu principiul supremației dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunță în materie de corupție, de fraudă în domeniul TVA-ului și de răspundere disciplinară a magistraților și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din respectivele decizii, deși consideră că această jurisprudență este contrară dispozițiilor dreptului Uniunii. Ca urmare, hotărârea menționată nu are incidență în cauza de față, fiind avute în vedere alte situații, cu referire la compunerea completelor de judecată, precum și alte decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României decât cele incidente în prezenta cauză.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene în jurisprudența sa subliniază că, cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (paragr. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, paragr. 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, paragr. 136 și 223).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat interpretarea extensivă sau prin analogie a legii penale în defavoarea inculpatului. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" [Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct. 116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52].

Deopotrivă, CEDO sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare în defavoarea acuzatului (in malam partem) atunci când această interpretare rezultă dintr-un riviriment imprevizibil al jurisprudenței (Dragotoniu și Militaru-Pridhorni împotriva României, pct. 39-48). Or, situația juridică pe care ar crea-o schimbarea modalității de evaluare și aplicare a instituției succesiunii de legi penale în timp, s-ar concretiza într-o astfel de schimbare intempestivă în defavoarea acuzaților.

Prin urmare, și din această perspectivă este nefondat recursul în casație formulat de parchet cu referire la critica ce vizează nelegalitatea deciziei recurate motivat de faptul că aceasta este ulterioară Hotărârii C-107/23 a CJUE, apreciindu-se că, la acest moment, în chestiunea supusă analizei, schimbarea intempestivă a jurisprudenței consolidate ar conduce la încălcarea art. 7 din CEDO.

Concluzionând, Înalta Curte reține că, în speță, în mod corect s-a eficiență Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, precum și Deciziei nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și s-a constatat încetarea procesului penal în raport de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la cumpărare de influență, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 292 alin. (1) din C. pen. și la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1754/A din data de 02 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2022.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2024.