ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr. x/2018 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 308 C. proc. civ. să se constate că înscrisul reprezentat de contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data de 12.01.2004, încheiat între C. în calitate de cedentă și pârâta din prezenta cauză, în calitate de cesionară, este fals și să se dispună desființarea acestuia și a tuturor actelor subsecvente, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului. La data de 17.01.2019, pârâta B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la cererea formulată de reclamantă, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și declinarea soluționării acțiunii către Tribunalul București; excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția litispendenței cu cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 și în subsidiar, respingerea acțiunii ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes a reclamantei, ca urmare a admiterii lipsei calității procesuale active a reclamantei sau în final, ca neîntemeiată. La aceeași data, pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat în contradictoriu cu reclamanta, constatarea nulității/anularea certificatului de moștenitor nr. x/2014 și a CM nr. 53/2016, suplimentar la CM nr. 6/2014 și a formulat și cererea de chemare în garanție a chematului în garanție D., pentru ca în măsura în care va fi obligată pârâta în cererea principală, să fie obligat chematul în garanție, invocându-se prevederile art. 270 din Codul muncii. Prin sentința civilă nr. 1651/22.03.2019 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 1 București și declinată competența în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 2354/24.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, privind pe chematul în garanție D. și s-a dispus formarea unui nou dosar pe rolul aceluiași complet.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 714A din 27 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1651/22.03.2019 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, ca inadmisibil. S-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2354/24.10.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a încheierii de ședință din data de 24.07.2019 pronunțate de Tribunalul București, ca nefondat și a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2608,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A., formulând în esență, următoarele critici: - cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocate în fața instanțelor de fond; - astfel, în mod greșit Curtea de Apel București a considerat că îi revine Tribunalului competența de soluționare a cauzei, încălcând dispozițiile art. 308 C. proc. civ. aplicabile în cauză și pronunțând astfel o hotărâre nelegală; - din coroborarea disp. art. 35 și 36 C. proc. pen. cu privire la competența Judecătoriei și a Tribunalului, rezultă că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private prev. de art. 322 C. pen. și infracțiunea de uz de fals prev. de art. 323 C. pen. sunt de competența Judecătoriei, iar nu a Tribunalului; - în cauzele având ca obiect cererile adresate instanței civile, potrivit art. 308 C. proc. civ. probele se administrează în cursul cercetării judecătorești, indiferent de conținutul dosarului de urmărire penală, iar "cercetarea falsului se va face de către instanța civilă, prin orice mijloace de probă", ceea ce presupune inclusiv administrarea unor probe suplimentar sau diferit de cele administrate în cursul urmăririi penale; - susține că atunci când cauza care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale intervine anterior lămuririi tuturor împrejurărilor privind caracterul fals al înscrisului, instanța competentă să soluționeze cauza este instanța civilă egală în grad cu cea competentă să soluționeze cauza penală în care punerea în mișcare a acțiunii penale a fost împiedicată; - în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod nelegal Curtea de Apel a achiesat la motivele Tribunalului în sensul că prezenta cererea ar avea ca obiect drepturi de proprietate intelectuală și că astfel competența ar aparține Tribunalului București, deși reclamanta a precizat expres că nu înțelege să solicite anularea contractului de cesiune de drepturi de autor, ci desființarea înscrisului ca instrumentum probationes; - cererea reclamantei are ca obiect desființarea unui înscris fals pentru care nu se poate pune în mișcare acțiunea penală, iar temeiul de drept al acestei cereri este reprezentat de disp. art. 308 C. proc. civ., precizare făcută verbal prin apărător în fața Tribunalului în ședința din 24.07.2019; - Curtea de Apel a considerat greșit că procedura prevăzută de art. 308 C. proc. civ. nu poate fi cercetată distinct, ci doar în cadrul unei alte acțiuni în care instanța civilă poate cerceta falsul doar pe cale incidentală, nu pe cale principală, motiv pentru care a apreciat greșit că acțiunea este inadmisibilă și a respins apelul; - mai arată că analiza logică și literară a denumirii marginale dată de legiuitor art. 308 C. proc. civ. - "Cercetarea falsului de către instanța civilă", conduce la concluzia că această normă stabilește că această cercetare a falsului se face ca acțiune de sine stătătoare în cadrul unei cereri în care se urmărește doar desființarea înscrisului fals atunci când tragerea la răspundere penală nu (mai) este posibilă, pe când analiza falsului ca mijloc de probă se face în cadrul unei alte acțiuni, prin procedura rezervată de art. 304 C. proc. civ. - consideră că, atât timp cât procurorul se poate adresa instanței civile cu o cerere de a desființa înscrisul fals, fără să formuleze și o altă cerere în afara acesteia, în egală măsură părții interesate îi este deschisă și admisibilă aceeași cale prin care poate cere instanței civile să desființeze înscrisul falsificat, dispoziția de scoatere din circuitul civil având rolul de a eradica toate consecințele juridice produse de un astfel de înscris; - mai susține că, deși Curtea de Apel consideră că decizia nr. 714 A 121.04.2021 nu contravine Deciziei nr. XV/2005 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, interpretarea acesteia de către instanța de apel este una particulară, contrară motivării, cât și finalității deciziei instanței supreme; - mai mult, prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată de ICCJ în recursul în interesul legii s-au reținut următoarele:"30. Prin urmare, cu titlu preliminar, deși doctrina și jurisprudența admit posibilitatea investirii instanței civile cu o acțiune în stabilirea falsului pe cale principală - motiv pentru care s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâte - totuși, în aplicarea respectivului articol, o condiție de fond ce se impune a fi verificata este aceea ca acțiunea penala sa nu poată fi pusa în mișcare ori sa nu poată continua. Rațiunea acestei condiții este logica, în raport cu rolul instanței civile sub aspectul cercetării infracțiunilor - care nu poate apărea decât ca fiind subsidiar și complementar instanței penale"; - susține că în cauza pendinte acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare, sens în care a depus Ordonanța de clasare întemeiată pe prescripția răspunderii penale, iar această situație nu blochează acțiunea civilă, ci din contră, o deschide pentru oricine are interes, inclusiv pentru stat, pentru partea vizată direct de înscrisul fals sau pentru orice parte ar clama un interes personal; - în continuare, reiterează argumentele cu privire la admisibilitatea cererii pendinte aduse în fața Curții de Apel, argumente care ar fi fost ignorate sau înlăturate greșit de către instanță, considerând acțiunea pendinte ca fiind inadmisibilă; - Curtea de Apel este în confuzie cu privire la diferența dintre desființarea înscrisului și anularea acestuia, considerându-le sau tratându-le ca unul și același lucru; în acest sens recurenta arată că, în timp ce desființarea înscrisului se referă la un instrument al probațiunii și are ca efect extragerea și retragerea din circuitul civil a înscrisului falsificat, anularea actului are ca efect lipsirea acestuia de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, inadmisibilitatea parțială a căii de atac și nulitatea recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., împotriva deciziei nr. 714A din 27 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 308 C. proc. civ., să se constate că înscrisul reprezentat de contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data de 12.01.2004, încheiat între C. în calitate de cedentă și pârâta din prezenta cauză, în calitate de cesionară, este fals și să se dispună desființarea acestuia și a tuturor actelor subsecvente, cu cheltuieli de judecată. Instanțele de fond au considerat inadmisibil demersul judiciar promovat de reclamantă, reținând că nu se poate cere constatarea falsului în temeiul art. 308 C. proc. civ. pe cale principală, ca unic obiect al acțiunii civile. S-a mai reținut că între părțile litigante a mai existat un dosar, nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în cadrul căruia reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75/12.01.2004, motivând că acest act nu a fost în realitate niciodată semnat sau agreat de autoarea sa, C. și este deci, nul absolut pentru lipsa consimțământului. Instanțele din acel dosar au reținut că solicitarea de constatare a caracterului fals al contactului de cesiune nr. x și lipsirea acestuia de efecte pe calea acțiunii în anulare constituie chiar obiectul judecății principale, însă nu s-a ajuns la judecata fondului cererii principale, ca urmare a efectului admiterii unor excepții procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ. În litigiul pendinte reclamanta s-a opus calificării acțiunii pendinte ca fiind o acțiune în constatarea nulității actului juridic, astfel că, atât timp cât în temeiul art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității, partea a ales să solicite constatarea falsului printr-o acțiune de sine stătătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 308 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod just s-a procedat la analiza admisibilității formulării unei astfel de cereri pe cale distinctă. Astfel, art. 308 din C. proc. civ. nu trebuie privit izolat, ci obligatoriu în contextul Subsecțiunii IX-a din C. proc. civ. din care face parte și care este și intitulat "Verificarea înscrisurilor", respectiv în contextul art. 301-307, care vizează numai falsuri materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice. În procedura falsului prevăzută de art. 308 din C. proc. civ. nu trebuie a fi făcută confuzie între noțiunea de "fals" în sensul obișnuit, din dicționar, al termenului și "procedura înscrierii în fals" prevăzută de C. proc. civ. și nici între infracțiunile de "fals" în toate formele reglementate de C. pen. (care includ și fals în înscrisuri, fals material, fals în declarații, fals privind identitate și uz de fals) și "procedura înscrierii în fals" prevăzută de C. proc. civ., chiar și Înalta Curte de Casație și Justiție arătând în jurisprudența sa, că procedura înscrierii în fals se referă la înscrisuri ca mijloace materiale de probă, nu la înscrisuri ca negotium, conținut sau fond al lor. Prin dispozițiile art. 308 din C. proc. civ., s-a stabilit și o primă condiție, aceea ca acțiunea penală să nu poată fi pusă în mișcare sau să nu poată continua, această condiție neputând fi realizată de instanța civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanța penală, instanța civilă doar constatând, verificând îndeplinirea ei în cadrul procesului civil pe care îl judecă. Raportat totodată, la topografia indicată anterior a textului de lege analizat, de care se prevalează recurenta, rezultă indubitabil caracterul acestuia de normă procesuală și nicidecum de normă de drept material, substantial, astfel cum eronat a invocat recurenta. De asemenea, trebuie avut în vedere că Deciziile de recurs în interesul legii nr. XV din 21 noiembrie 2005 și nr. 2 din 4 aprilie 2011 - care au tranșat asupra posibilității promovării de către procuror a acțiunii în desființarea înscrisului falsificat, în fața instanței civile, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată (pct. 2 al Deciziei nr. XV din 21 noiembrie 2005, care menționează că aceeași acțiune aparține părților în celelalte cazuri, nedezlegând o problemă de practică neunitară a recursului în interesul legii, ci doar reamintind calea de drept comun aflată la dispoziția părților) -, cât și noile dispoziții ale art. 549 1 din C. proc. pen. - care au reglementat asupra aceleiași căi procesuale pentru situațiile în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, pe care însă au deferit-o în competența judecătorului de cameră preliminară, așadar a unei instanțe penale - sunt incidente ipotezei în care titularul acțiunii/sesizării adresate instanței este procurorul, ipoteză neregăsită însă în speța de față. Instanța de fond a fost învestită în temeiul art. 308 C. proc. civ. cu o acțiune în desființarea înscrisului falsificat, pe cale principală, la inițiativa unei părți afectate de existența înscrisului pretins fals, iar nu la cea a procurorului, ca urmare a clasării cauzei penale sau a renunțării la urmărirea penală. Pe de altă parte, se observă că Decizia nr. XV/2005 și Decizia nr. 2/2011 pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii doar atestă, cu caracter general, posibilitatea desființării unui înscris fals de către instanța civilă, fără însă, să facă distincție sau să dezlege dacă acest lucru se poate realiza pe cale principală sau pe cale incidental, deși ele atestă cu titlu general, în cadrul considerentelor, posibilitatea inclusiv a părților interesate, nu doar a procurorului, de a sesiza instanța civilă în acest scop. În ceea ce privește Decizia nr. 31/2019 a ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, invocată de asemenea de reclamantă, se constată că prin aceasta s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "în interpretarea art. 308 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549 1 din C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010, competența de a cerceta falsul aparține instanței civile sau instanței penale?". Prin urmare, față de soluția de respingere ca inadmisibilă a sesizării, statuările din această decizie nu sunt obligatorii pentru instanța de judecată. Oricum, statuările sale (și avem aici în vedere inclusiv paragraful 123) vizează posibilitatea formulării pe cale principală a unei acțiuni de desființare a înscrisului fals, fără însă să permită acest lucru și în temeiul art. 308 C. proc. civ., nereieșind de nicăieri din cuprinsul acestei decizii a instanței supreme, recunoașterea unei astfel de posibilități. În mod eronat apreciază recurenta că instanța de apel ar fi realizat o confuzie asupra obiectului cererii de chemare în judecată prezente, cu efectul juridic greșit al stabilirii unei competențe incorecte. Dimpotrivă, grefându-se pe alegerea căii procesuale a recurentei, în respectul art. 9 C. proc. civ., instanța de apel, ca de altfel și cea de fond au statuat asupra inadmisibilității mijlocului procedural ales de reclamanta recurentă, din perspectiva faptului că temeiul procesual reprezentat de art. 308 C. proc. civ. vizează exclusiv posibilitatea cercetării falsului pe cale incidentală. Împrejurarea subzistenței, dacă acțiuni de genul celei prezente ar fi respinse ca inadmisibile, a unui înscris fals în cadrul circuitului civil nu este de natură prin ea însăși să deschidă calea unor proceduri nepermise din punct de vedere legal pentru corectarea unei astfel de situații. Dezideratul îndepărtării din cicuitul civil a astfel de înscrisuri poate fi realizat doar prin utilizarea mijloacelor procedural puse la îndemână de legiuitor, întrucât altfel s-ar ajunge la încălcarea pevederilor art. 7 C. proc. civ. relative principiului legalității. Din perspectiva elementelor expuse și conjugate, rezultă că în nici un caz nu se poate aprecia - astfel cum procedează recurenta - că în mod greșit legiuitorul a așezat acest text de lege reprezentat de art. 308 C. proc. civ., în câmpul procesual al dispozițiilor referitoare la probe, norma juridică în discuție fiind perfect plasată în raport de scopul evidențiat anterior afectat ei de către legiuitorul român. În egală măsură, Înalta Curte remarcă și faptul că criticile recurentei relative la distincția netă care ar exista între prevederile art. 304 C. proc. civ. și cele ale art. 308 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, întrucât folosind metodele de interpretare sistematică, logică și teleologică ale normelor juridice, rezultă cu claritate faptul că prevederile art. 304 - art. 308 C. proc. civ. formează împreună un tot, un ansamblu unitar juridic, integrat, de înlăturare din ansamblul probatoriu al unui dosar civil, a înscrisurilor false, procedură concretă care debutează prin denunțarea înscrisului ca fiind fals (art. 304 C. proc. civ.) și se finalizează prin constatarea existenței sau nu a acestui caracter ilicit, succesiv cercetării fie în cadrul unui dosar penal, de către instanța penală (art. 307), fie, atunci când potrivit legii, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, de către instanța civilă (art. 308 C. proc. civ.). Contrar aserțiunii recurentei, pentru situația când înscrisul doveditor ar fi dispărut sau distrus, legiuitorul a pus la îndemână remedii procesuale pentru restabilirea legalității, respectiv acțiunea în constatarea nulității înscrisului privit ca negotium juris, deci în raport așadar de efectele generate de el în circuitul civil, înscrisul constatator nemaiexistând. Trimiterile recurentei la opinia exprimată de Institutul Național al Magistraturii sau în cadrul întâlnirilor magistraților pentru identificarea de soluții față de probleme de drept controversate, nu sunt de natură să infirme cele anterior expuse, atât timp cât pe de o parte, ele privesc din nou pe procuror ca titular al sesizării, iar pe de altă parte, recunoașterea posibilității și a părților de a sesiza instanța pentru desființarea înscrisurilor false, nu este realizată în afara normelor juridice procesuale, ci evident, cu luarea în considerare și respectarea lor. Exprimarea în cadrul doctrinei juridice și a practicii judiciare, și a unui punct de vedere opus celui prezent, nu reprezintă de asemenea, un impediment, atât timp cât nici doctrina juridică și nici practica judiciară nu au caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată, cu atât mai mult cu cât ambele surprind, cuprind și punctul de vedere adoptat în mod argumentat și de instanțele din prezentul litigiu. Este adevărat că desființarea înscrisului falsificat reprezintă o formă de restabilire a situației anterioare, astfel cum pe larg a dezvoltat reclamanta în recursul său, însă modul procedural în care trebuie să se realizeze această desființare trebuie să fie unul prevăzut de legea procesuală, părțile interesate în această privință trebuind să își circumscrie conduita judiciară exigențelor legii. În această direcție, Înalta Curte constată că inclusiv citatul expus de recurentă din articolul procurorului șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție vizează necesitatea promovării în fața instanței civile a unei "acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului", contrar deci, aserțiunilor recurentei care repudiază calea principală procedurală pentru a obține desființarea înscrisului. De asemenea, nu se poate reproșa curții de apel o confuzie între desființarea înscrisului (văzut ca instrumentum probationis) și anularea acestuia (privit ca negotium juris), întrucât din punctul de vedere al efectelor juridice, punct de vedere care interesează în cauză, anularea/constatarea nulității unui act juridic ca urmare a unui fals în realizarea sa determină în mod necesar și desființarea înscrisului său probator. Art. 6 din CEDO nu presupune înfrângerea oricărei discipline procesuale în materia alegerii acțiunii care să permită verificarea fondului dreptului cu caracter civil, atât timp cât aceasta este edictată de legea internă cu suficientă claritate. Respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă nu reprezintă o suprimare a accesului său la justiție, avându-l deschis în lumina celor arătate, iar nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Disciplina procesuală în materia alegerii căii de acces potrivite nu este o sarcină disproporționată și corespunde unui scop legitim urmărit-siguranța, predictibilitatea circuitului civil. În ceea ce privește criticile referitoare la necompetența materială a Tribunalului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, având în vedere că instanțele au fost învestite cu soluționarea unei cereri de desființare a unui înscris pretins fals în temeiul dispozițiilor art. 308 C. proc. civ., respectiv a unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, încheiat în baza Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare, aspect care potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 188 din Legea nr. 8/1996, ca de altfel cu ansambul dispozițiilor acestei legi speciale, determină competența de soluționare a tribunalului și nu a judecătoriei. De altfel, Înalta Curte constată faptul că nicăieri în cadrul deciziilor obligatorii ale instanței supreme anterior menționate, nu se indică faptul că instanța civilă a cărei competență se recunoaște în desființarea înscrisului fals, în ipoteza specială a imposibilității constatării pe cale penală a falsului, trebuie să fie cea corespunzătoare instanței penale care ar fi fost competentă să soluționeze dosarul penal. Din această perspectivă, aprecierea recurentei în acest sens, este lipsită de temei legal, determinarea competenței instanței civile realizându-se pe cale de consecință a lipsei unui temei legal special, în baza normelor procesual civile de drept comun de stabilire a competenței. În plus, Înalta Curte constată în acord cu cele observate și de către instanța de apel, că reprezentând o hotărâre de declinare, sentința civilă nr. 1651/2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București nici nu putea fi apelată sau recurată, date fiind prevederile art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., corect identificate de instanța de apel. Așadar, nici motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este invocat în mod fondat în cauză. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză, nefiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ. și, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din același cod, văzând culpa procesuală a recurentei-reclamante, urmează a o obliga pe aceasta la plata sumei de 4.749,63 RON către intimata S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat aferent acestei căi de atac, conform dovezilor aflate la dosar.