ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., prin lichidator judiciar C. - Filiala București, a solicitat instanței să dispună constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 (invocând nerespectarea condițiilor de validitate referitoare la cauza convenției) și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 451 și următoarele C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, C. proc. civ. (adoptat prin Legea nr. 134/2010), Regulamentul de organizare a activității fotbalistice F.R.F. din 2008 și 2009.

Ulterior, la 27 octombrie 2021, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare, prin intermediul căreia a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 (în conformitate cu prevederile art. 1247 C. civ. și următoarele coroborat cu art. 1011 și următoarele C. civ.), precum și constatarea faptului că respectivul contract este un Contract de donație, susținând că bunurile mobile care fac obiectul acestui contract nu au fost evaluate și că nu au fost respectate condițiile de formă potrivit Regulamentului ROAF 2008 (cesiunea putea fi făcută doar prin înscris autentic), iar Regulamentul din 2009 (de la data intrării în vigoare a Contractului) interzicea cesiunea locului în competiția Liga 1-a.

Prin sentința civilă nr. 199/2022 din 10 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat apel, solicitând desființarea în integralitate a sentinței apelate, rejudecarea pe fond a cauzei, cu consecința admiterii acțiunii, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. x/26.03.2009, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1041/A din 21 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 199/10.02.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 1041/A din 21 iunie 2022 pronunțate în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond instanței ierarhic inferioare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Cu titlu preliminar, recurenta a învederat faptul că instanțele de fond au comis erori în săvârșirea actului de justiție, erori care se reflectă în decizia Curții de Apel București, constând în încălcarea normelor de drept material aplicabile în speță, prezentarea unor considerente insuficiente și contradictorii care nu satisfac rigorile unei judecați echitabile.

În continuare, a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de cesiune nr. x/26.03.2009 încheiat cu intimata B., motivată de nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru formarea valabilă a unui act juridic civil.

A mai arătat că legea care guvernează fondul și forma respectivului contract este C. civ. din 1864, cu modificările și completările survenite până în data de 18.06.2002, în general, alături de Regulamentul de Organizare a Activității Fotbalistice pentru anul 2008 (ROAF 2008) adoptat de Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, în particular, precizând că și-a întemeiat susținerile pe normele substanțiale imperative prescrise de aceste două acte normative aflate în vigoare la momentul intervenirii înțelegerii.

De asemenea, a mai arătat că obiectul Contractului îl reprezintă, în principal, cesiunea de către A. a drepturilor de a participa la competițiile sportive de natură fotbalistică, către B., care a aprobat acest transfer, operațiunea juridică, privită în sine, fiind realizată într-un context prilejuit de ROAF 2008.

În continuare, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că instanțele de fond au reținut faptul că acordul de voințe a avut loc în data de 26.03.2009, raportul juridic privind cesionarea drepturilor născându-se în această dată, dar afectat de un termen suspensiv, care a amânat exercițiul acestor drepturi până în data de 01.07.2009.

În ceea ce privește categoria din care face parte Contractul încheiat, a arătat că părțile contractante au hotărât să-l califice potrivit art. 4 din ROAF 2008, normă care reglementa transferul drepturilor de a participa la competiții sportive, iar, în conformitate cu formele prescrise de lege, voința părților a fost în sensul încheierii unui Contract de Cesiune având ca obiect drepturile acordate de către Federația Română de Fotbal membrilor afiliați acestei organizații (cluburi sportive de fotbal), drepturi corespunzătoare participării la competiții profesioniste.

În continuare, recurenta a evidențiat faptul că actul normativ în cauză, ROAF 2008, reprezintă un act administrativ cu caracter infralegal care se completează cu legea fundamentală în materie civilă, anume C. civ. de la 1864, în vigoare la acea perioadă.

În acest sens, a arătat că, în lumina dispozițiilor C. civ. de la 1864, art. 1391 și următoarele, contractul de cesiune este definit ca "strămutarea unei creanțe, unui drept, a unei acțiuni", iar din interpretarea sistematică a normelor reglementare și a poziției în care au fost plasate în corpul C. civ., reiese că cesiunea reprezintă o subspecie a vânzării, contract cu titlu oneros prin definiție, care presupune înstrăinarea definitivă a unui drept contra unui preț sub formă de bani, prețul exprimat în bani avându-și cauza în obligația înstrăinătorului de a transfera dreptul ce formează obiectul prestației sale.

A mai arătat că lipsa contraprestației echivalează cu absența cauzei imediate a contractului și cu o obligație care nu are obiect, astfel încât, prețul este privit ca un element esențial al contractului de vânzare, fără de care acesta nu ar fi valid încheiat (art. 1295 C. civ. 1864), inexistența prețului atrăgând întotdeauna nulitatea absolută a contractului.

De asemenea, a mai învederat că un contract de vânzare lovit de nulitate absolută pentru nespecificarea prețului în structura sa internă nu va putea fi considerat valid și nu va putea produce efecte nici ca o veritabilă donație, nefiind suficient caracterul gratuit și unilateral, întrucât intenția de a gratifica nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod neechivoc din atitudinea manifestată de dispunător.

În continuare, recurenta afirmă că a pledat în favoarea acestui raționament juridic atât în primă instanță, cât și pe calea apelului, însă instanțele au respins teza conform căreia operațiunea juridică care formează obiectul contractului este o cesiune.

În acest sens, arată că, în considerentele deciziei recurate (pagina 12), instanța de apel conchide că "raportul juridic materializat în contractul de cesiune nr. x/26.03.2009 nu este o veritabilă cesiune de creanță", motivat de faptul că înstrăinarea s-a produs, de fapt, cu titlu gratuit.

Totodată, a mai învederat că a solicitat instanțelor de fond să constate că actul juridic este nul inclusiv ca donație, întrucât nu satisface anumite cerințe de fond și de formă imperativ cerute de lege, cum ar fi solemnitatea, privită ca o condiție de formă ad validitatem, instituită prin dispozițiile art. 813 C. civ. 1864.

De asemenea, a mai arătat că, din coroborarea acestor exigențe cu dispozițiile cuprinse în ROAF 2008 art. 4 pct. 2 lit. d), rezultă că, pentru a fi valid întocmit, înscrisul care constată operațiunea juridică a cedării drepturilor de participare sportivă se cerea a fi autentificat de notar sau atestat de avocat, or, înscrisul în cauză este unul sub semnătură privată, neautentificat și neatestat de avocat, așa cum a reținut instanța de apel (pagina 10 din decizie).

În continuare, recurenta arată că, deși a ajuns la această concluzie, instanța de apel a omis deliberat să aplice sancțiunea nulității absolute, motivat de faptul că ROAF 2008 nu prevede expres această măsură pentru neîndeplinirea formalităților, iar nulitatea virtuală nici nu ar fi posibilă fiindcă nu se desprinde tacit sancțiunea din maniera în care au fost redactate normele, toate acestea în condițiile în care, se arată că, în drept, cererea a fost întemeiată și pe dispozițiile dreptului comun (C. civ. de la 1864) care cunoaște instituția nulității ca sancțiune aplicabilă ex lege pentru nerespectarea formei și a elementelor esențiale ale oricărei convenții.

De asemenea, a mai arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că discuția nu ar putea purta asupra unei nulități absolute raportat la interesul ocrotit, dat fiind faptul că activitatea fotbalistică la care se referă atât convenția, cât și regulamentul, ar fi doar o "activitate particulară", la a cărei desfășurare ar participa doar anumite structuri sportive afiliate la Federația Română de Fotbal (pagina 11 din decizie).

În acest context, recurenta subliniază că instanța, deși face referire la ROAF 2008, în cuprinsul considerentelor sale face trimitere la un alt act normativ, și anume Regulamentul de Organizare Fotbalistică pentru anul 2018.

Contrar acestor expuneri, recurenta învederează că, deși este practicată într-un cadru restrâns de un număr determinat de cluburi, activitatea nu este una particulară, ci reprezintă un serviciu de utilitate publică.

În acest sens, învederează că, raportat la dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și a sportului, Federația Română de Fotbal, asemenea tuturor federațiilor sportive naționale, este o structură sportivă de interes național, constituită prin asocierea cluburilor sportive pe ramura sa specifică de sport, în speță, fotbal. Totodată, subliniază că, potrivit alin. (2), federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, iar, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Prin urmare, solicită a se observa că ROAF 2008, act administrativ unilateral cu caracter normativ, a cărui autoritate publică emitentă este Federația Română de Fotbal, cuprinde dispoziții juridice care urmăresc ocrotirea unor interese publice.

În continuare, recurenta arată că normele juridice care reglementează forma și constituția internă a oricărei categorii de convenții slujesc în mod neîndoielnic scopului ocrotirii interesului general, un exemplu în acest sens fiind, în opinia recurentei, materia donației, în care solemnitatea este o garanție suplimentară pentru protecția voinței dispunătorului și pentru ocrotirea succesorilor persoanei având vocație la masa de drepturi partajabile în urma încetării personalității juridice, aceste rațiuni determinând legiuitorul să prevadă astfel de formalități în cazul actelor de liberalitate între vii.

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că sancțiunea nulității absolute implicite se impune a fi constatată, în ciuda faptului că nu este expres prevăzută de dispozițiile juridice incidente în speță.

În continuare, arată că un alt aspect care fundamentează casarea soluțiilor pronunțate de către instanțele de fond este dat de refuzul de a califica operațiunea juridică în discuție ca fiind un contract de donație.

Astfel, recurenta învederează că, însușindu-și argumentele primei instanțe și respingându-i susținerile, instanța de apel a statuat că transmisiunea drepturilor nu ar fi definitivă (pagina 6 din decizie).

Admițând faptul că irevocabilitatea liberalităților este de esența oricărui act de liberalitate între vii, recurenta subliniază că eroarea pe care o comit instanțele de fond în demersul calificării actului juridic în speță privește imprecisa determinare a cauzelor care afectează principiul irevocabilității.

În acest sens, arată că irevocabilitatea liberalității trebuie privită întotdeauna în relație cu acele acte de voință contrare ale dispunătorului, care iau forma unor condiții sau clauze contractuale, ce îi permit să obțină restituirea drepturilor care constituie obiect al transferului interpatrimonial. Or, potrivit afirmațiilor recurentei, instanțele de judecată au omis să precizeze care este acea clauză a cărei existență exclude acest element esențial al donației.

De altfel, potrivit susținerilor recurentei, principiul irevocabilității nu este unul absolut, comportând unele excepții recunoscute și de legea civilă fundamentală (art. 829 - ingratitudine, naștere de copii etc).

Totodată, referindu-se la condiția admisibilității revocării, recurenta arată că aceasta este proprie numai acelor împrejurări ulterioare, străine de voința donatorului, însă, nimic nu împiedică părțile unui contract să stabilească alte cauze de revocare convențională decât cele instituite de lege. În acest sens, susține că, în concordanță cu exigențele legii civile privind irevocabilitatea donației și în acord cu ROAF 2008, cocontractanții au stabilit la art. 3.2 din Contract că:

"Cesionarul se obligă ca, în caz de încetare a activității sportive, să cesioneze Cedentului, tot cu titlu gratuit, dreptul de joc în competițiile interne și internaționale."

Recurenta arată că această eroare de judecată a stat la baza concluziei greșite a instanțelor de fond, în sensul că acest contract nu are natura unei donații, concluzie pe care o critică prin prisma faptului că încălcarea principiului irevocabilității are drept consecință nulitatea absolută a donației, iar nu recalificarea sa.

Totodată, învederează că prima instanță de fond a respins pretențiile sale cu argumentul că respectivul contract nu poate fi integrat într-o anumită categorie, însă, în opinia recurentei, acest considerent nu este de natură a conduce la respingerea de plano a susținerilor sale, având în vedere că lipsa calificării nu este un impediment pentru constatarea ineficacității contractului pentru nerespectarea cerințelor legale amintite. Mai mult, recurenta subliniază că, și în ipoteza unui contract nenumit, având conținut suficient de asemănător cu al unui contract reglementat, va fi aplicabil regimul juridic al celui din urmă.

În continuare, evocând anumite considerente ale instanței de apel:

"contractul este o înstrăinare cu titlu gratuit a unui drept al reclamantei", "dreptul transmis intimatei este un drept patrimonial (care conferă titularului acestuia o serie de alte drepturi care finalmente sunt producătoare de venituri)", recurenta arată că, raportat la art. 801 din C. civ. 1864, operațiunea juridică constatată prin Contract se grefează pe descrierea oferită de aceste dispoziții juridice, iar dacă denumirea este înșelătoare pentru calificarea actului juridic, atunci similitudinea conținutului său cu un astfel de contract atrage aplicabilitatea regulilor privind regimul donației, ale cărei elemente esențiale cuprind: existența unui transfer între vii a unui drept patrimonial, caracterul gratuit al transferului, irevocabilitate, caracterul solemn, intenția de a gratifica.

Referindu-se la elementele esențiale ale donației, recurenta arată că, dacă în privința nerespectării solemnității operațiunii nu sunt necesare explicații suplimentare celor anterior expuse, atrage atenția asupra lipsei în concret a scopului donației în sens de motiv determinant al încheierii actului juridic.

În acest sens, susține că intenția de a gratifica implică un grad sporit de seriozitate tocmai în considerarea naturii sale de act de caritate neostentativ și irevocabil. De aceea, în opinia recurentei, existența voinței liberale pe care o manifestă donatorul atunci când își micșorează patrimoniul nu poate fi privită abstract, din considerente obiective, ținând seama numai de caracterul gratuit al cesiunii, ci trebuie să rezulte neechivoc și din elemente subiective, care au impulsionat voința internă a dispunătorului în a procura un avantaj altei persoane, fără contraprestație. Or, aceste elemente morale nu sunt prezente în mod efectiv.

Mai mult decât atât, recurenta arată că asocierea care a existat între cele două cluburi sportive (A. și B.) nu este suficientă pentru a demonstra o legătură morală neîndoielnică, astfel cum, deopotrivă, nici o legătură de rudenie nu ar fi, în cazul persoanelor fizice.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că lipsa intenției de a gratifica atrage lipsa cauzei în materia liberalităților și, în consecință, sancțiunea nulității absolute.

Sub aspectul încălcării normelor de drept material, recurenta arată că nu a fost realizată o aplicare efectivă a dispozițiilor legale incidente, iar motivarea instanțelor, potrivit căreia contractul nu poate fi calificat într-o anumită categorie, nu reprezintă o piedică reală în constatarea nulității absolute.

Totodată, învederează că instanțele aveau obligația, în virtutea rolului activ, să facă aplicarea din oficiu a dispozițiilor juridice privind instituirea nulității absolute pentru toate argumentele arătate.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că motivele de casare se grupează pe două paliere: art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că motivarea hotărârii de apel este superficială, nu prezintă coerență în explicațiile cauzale furnizate în urma examinării fiecărui argument dedus judecății și, în cele din urmă, este contradictorie; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că normele încălcate privesc instituția nulității absolute privită în relație cu dispozițiile art. 948, 966 (cauza convenției), art. 1295 (condițiile vânzării), art. 800, 801, 813 (condițiile donației); normele de la art. 829 (revocarea donațiilor), art. 1171 C. civ. 1864 cu trimitere la ROAF 2008 art. 4 pct. 2 lit. d) au fost interpretate greșit.

În concluzie, recurenta arată că, în aceste împrejurări, Contractul în cauză nu îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege, nici ca act cu titlu oneros (vânzare), nici ca act cu titlu gratuit (donație), sens în care reiterează solicitarea de admiterea a recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, instanței ierarhic inferioare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile formulate au ca premisă opinia recurentei, contrară celei ale instanțelor de fond, în privința calificării contractului de cesiune nr. x/26.03.2009, din care derivă prezentul litigiu, raportat la care a invocat diverse cauze de nulitate absolută.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentei care a susținut că respectivul contract de cesiune este nul atât în situația în care ar fi fost calificat drept contract de vânzare, cât și în situația în care ar fi fost asimilat unui contract de donație, examinarea Înaltei Curți relevă caracterul nefondat al criticilor recurentei sub aspectul naturii și a pretinselor cauze de nulitate a contractului încheiat de părți, reținând că ambele instanțe de fond au dat obligațiilor asumate de părți efectele prevăzute de înțelegerea acestora, și nu pe cele pretinse de recurentă, care s-a prevalat de dispoziții legale străine contractului încheiat între părți.

În altă ordine de idei, raționamentul propus de recurenta-reclamantă pare a fi plauzibil doar în situația în care părțile au avut în vedere încheierea unui contract de vânzare sau a unuia de donație (eventual prin folosirea unei terminologii care ar fi dat de înțeles o atare natură a contractului), dar care, în realitate, nu cuprinde anumite elemente sau clauze care ar fi fost de esența/natura respectivelor contracte. Altfel spus, o contradicție între o eventuală titulatură/denumire a respectivului contract și conținutul acestuia.

Or, în realitate, printr-un raționament sui generis, recurenta încearcă să îi atribuie contractului în cauză o natură diferită, speculând fie titulatura folosită "cesiune" (pentru a demonstra că, în realitate, contractul încheiat ar fi unul de vânzare), fie caracterul gratuit al cesiunii (pentru a arăta că este o donație), pentru ca, apoi, să aducă diverse argumente pentru care contractul încheiat ar fi nul atât ca vânzare, cât și ca donație.

Totodată, raționamentul propus este și contradictoriu în maniera în care autoarea prezentului demers judiciar tratează nulitatea contractului încheiat atât din perspectiva unui contract de vânzare, cât și a unuia de donație.

În concret, deși susține că un contract de vânzare este lovit de nulitate absolută pentru nespecificarea prețului în structura sa internă, recurenta afirmă în mod explicit că nu va putea fi considerat valid și nu va putea produce efecte nici ca o veritabilă donație, nefiind suficient, potrivit propriilor afirmații, caracterul gratuit și unilateral, întrucât intenția de a gratifica - animus donandi - nu se prezumă, ci trebuie să rezulte în mod neechivoc din atitudinea manifestată de dispunător.

Cu toate că, din perspectiva unui astfel de argument, era exclusă orice posibilă asociere a respectivului contract cu un contract de donație, recurenta, susține că acesta este nul inclusiv ca donație, întrucât nu satisface anumite cerințe de fond și de formă cerute imperativ de lege.

Totodată, contractul în discuție nu poate fi asimilat unui contract de donație doar pentru simplul fapt că nu există o contraprestație din partea beneficiarului sau că, potrivit art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008, era prevăzută și posibilitatea de încheiere a acestuia în formă autentică (alternativ cu forma atestată de avocat), în condițiile în care, așa cum afirmă de altfel și recurenta, intenția de a gratifica nu reiese în mod neechivoc.

De altfel, ansamblul drepturilor și obligațiilor stabilite prin contractul amintit exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau donației care presupun transmiterea unui drept de proprietate sau a unui drept de creanță.

Potrivit art. 4 din Regulamentul de organizare a activității fotbalistice (R.O.A.F.) adoptat de F.R.F. pe anul 2008, cesiunea dreptului de participare în competiții a echipelor proprii, de la cluburi organizate ca persoane juridice fără scop patrimonial către societăți comerciale sportive pe acțiuni, era permisă în anumite condiții și cu o procedură specifică.

Important de subliniat este că, potrivit art. 4 pct. 2 din R.O.A.F. 2008, competența de a aproba cesiunea dreptului de participare în competiții aparține Comitetului Executiv al FRF, pe baza depunerii, într-un termen, a unor documente expres indicate, între care și contractul de cesiune încheiat între părți.

Așadar, potrivit normelor speciale de organizare a activității fotbalistice, contractul de cesiune a cărui nulitate o pretinde recurenta nu are natura unui contract numit reglementat de C. civ. (vânzare-cumpărare sau donație), întrucât simpla încheiere a contractului de cesiune prevăzut la art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008 nu produce efectele juridice specifice ale acestor contracte numite, în lipsa aprobării FRF.

Contractul de cesiune încheiat în cauză nu reprezintă decât unul dintre documentele care trebuie depuse pentru ca organul de conducere al FRF să poată dispune aprobarea cesiunii dreptului de participare în competiții. Deși se impunea în cauză, la dosar nu a fost atașat actul juridic adoptat de Comitetul Executiv al FRF în aplicarea art. 4 pct. 2 din R.O.A.F. 2008. Cu toate acestea, nu există niciun dubiu cu privire la natura juridică de act nenumit premergător al contractului de cesiune prevăzut la art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008.

În acest context, în mod corect instanța de apel a reținut că nerespectarea formei autentice sau atestate de avocat a contractului de cesiune nu atrage sancțiunea nulității, deoarece în discuție este o eventuală aprobare a cesiunii de către Comitetul Executiv al FRF cu nerespectarea dispozițiilor din R.O.A.F. 2008, ipoteză care nu a fost supusă controlului judecătoresc în cauză.

De asemenea, având în vedere considerentele anterioare, dar și argumentele relevante expuse în decizia atacată, este corectă și concluzia instanțelor de fond potrivit căreia contractul de cesiune nu reprezintă o donație deghizată.

De asemenea, nu poate fi reținut nici caracterul pretins contradictoriu între considerentele instanței de apel sau între acestea și dispozitiv, așa cum sugerează recurenta.

În concret, deși susține o pretinsă contradicție între considerentul prin care instanța de apel a reținut că respectivul contract de cesiune nu a fost atestat de avocat (așa cum prevede art. 4 pct. 2 lit. d) din R.O.A.F. 2008) și omisiunea instanței de a aplica sancțiunea nulității absolute, se reține că instanța de apel a arătat de ce a apreciat că această împrejurare nu duce la admiterea căii de atac cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Totodată, nu poate fi primită nici teza recurentei potrivit căreia, chiar și în ipoteza unui contract nenumit, dar care prezintă un conținut suficient de asemănător cu al unui contract reglementat, va fi aplicabil regimul juridic al acestuia din urmă.

Înalta Curte reține că, în speță, contractul în discuție are un conținut stabilit de către părți, iar efectele sunt reglementate de R.O.A.F. 2008, fiind un contract nenumit, care materializează acordul părților în vederea cesiunii ce urma a fi supusă aprobării Comitetul Executiv al FRF. Ca urmare, Înalta Curte reține că nu este aplicabil regimul juridic al niciunuia dintre contractele indicate de recurentă (vânzare-cumpărare sau donație).

De altfel, contrar scopului urmărit, prin tot raționamentul expus de recurentă, aceasta confirmă că respectivului contract îi lipsesc anumite elemente care sunt de esența unui contract de donație, cum ar fi intenția de a gratifica. Or, în condițiile în care nici măcar recurenta nu a identificat un astfel de element care este de esența unui contract de donație, ci, dimpotrivă, a atras atenția asupra lipsei în concret a scopului donației în sens de motiv determinant al încheierii actului juridic, este exclus ca respectivului contract (nenumit) să i se aplice regimul juridic al contractului de donație.

Constatând, așadar, că decizia recurată este legală, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1041/A din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.