ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 977/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18.05.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a hotărârii Adunării Generale a Asociaților a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 și, pe cale de consecință, anularea tuturor actelor subsecvente acesteia; a mai solicitat anularea contractului de cesiune încheiat între A. și D., ambii în calitate de cedenți, și C., în calitate de cesionar, și a actului constitutiv din 28.11.2011, ca acte subsecvente hotărârii A.G.A. enunțate anterior, și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

La 06.07.2016, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii Adunării Generale a Asociaților a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 și, pe cale de consecință, anularea tuturor actelor subsecvente acesteia și radierea mențiunilor efectuate în Registrul Comerțului, anularea contractului de cesiune încheiat în baza sus-menționatei hotărâri, între cedenții A. și D. și cesionarul C., și a actului constitutiv din 28.11.2011, precum și repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 6536/19.10.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei și a anulat acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 628/30.03.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a anulat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 335/13.02.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a hotărârii Adunării Generale a Asociaților a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de părți sociale încheiat în baza hotărârii A.G.A. enunțate, în privința cesiunii părților sociale dintre A. și C., nulitatea absolută a actului constitutiv al pârâtei B. S.R.L. actualizat la 28.11.2011 și a repus părțile în situația anterioară adoptării hotărârii anterior arătate.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin încheierea din 10.01.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă, apreciind că argumentele reprezintă aspecte de fond.

Prin decizia civilă nr. 836/24.05.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva încheierii din 10.01.2022 și a deciziei civile, a declarat recurs reclamanta, iar pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva deciziei.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, a arătat că decizia din apel este supusă recursului, în baza art. 460 alin. (3) C. proc. civ., și că instanța de apel în mod greșit a reținut în dispozitiv faptul că ar fi "definitivă".

În motivare, a relevat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, respectiv a regulilor tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, prevăzute de art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., și a dreptului la apărare.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel nu putea invoca și reține direct în motivare existența unei simulații, în contextul în care nu fusese invocată de părți și nici pusă în discuția părților.

În continuare, a susținut că în etapa apelului au fost invocate două chestiuni esențiale asupra cărora instanța trebuia să se pronunțe, respectiv dacă legea care guvernează procura din 17.11.2011 este cea română sau cea a companiilor internaționale din Seychelles și dacă actele atacate sunt nule, în raport cu efectele procurii aflate în discuție.

Potrivit recurentei, reținând existența unei simulații, instanța de apel a înlăturat efectele procurii din 17.11.2011, pe care le-a apreciat "irelevante", în condițiile în care ele erau esențiale, iar părțile au avansat teze proprii cu privire la modalitatea în care ar trebui stabilite.

A mai arătat că, niciunul dintre autorii căii de atac a apelului nu au invocat, nici măcar tangențial, existența unei simulații, a unui raport juridic public și a altuia secret. Totodată, dincolo de depășirea cadrului procesual obiectiv, instanța de apel a administrat, la momentul deliberării, o serie de probe care nu fuseseră invocate prin cererea de apel și erau, de altfel, inadmisibile.

În acest context, recurenta a afirmat că instanța și-a admis singură propriile "solicitări în probațiune" din deliberare, fără a le încuviința, în prealabil, în mod corespunzător și le-a conferit efecte decisive în raționamentul său. Elocvent în acest sens este reținerea pretinsei "mărturisiri extrajudiciare" a unui terț, dl. E., cuprinsă în declarația acestuia dată în fața organului de urmărire penală. Or, nici prima instanță și nici părțile nu au calificat vreodată o mărturisire extrajudiciară. Mai mult, respectiva declarație nici nu poate constitui o mărturisire, în sensul art. 348 și urm. C. proc. civ., deoarece nu emană de la o parte.

Conchizând, a arătat că au fost încălcate principiile contradictorialității, a dreptului la apărare și a imparțialității instanței, ca element a principiului dreptului la un proces echitabil.

Recurenta a mai afirmat că, în raport cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., invocarea în apel a simulației era inadmisibilă și că argumentele anterior prezentate se încadrează și în ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ., de vreme ce instanța de apel a admis apelul în baza unor motive complet străine de natura cauzei. De altfel, considerentele referitoare la existența unei simulații sunt lipsite de orice corespondent în considerentele primei instanțe și în susținerile părților pe parcursul întregului litigiu.

În continuare, recurenta a relevat că, nelegal instanța de apel a reformat soluția primei instanțe, în privința constatării nulității absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/2011, pentru lipsa convocării A., de vreme ce un astfel de motiv de apel nu fusese formulat.

În acest context, a afirmat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum apellatum, prevăzută de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și a autorității de lucru judecat a statuărilor corespunzătoare neapelate ale hotărârii de primă instanță.

Subliniind că a invocat lipsa de interes a apelului, deoarece motivele de apel nu erau susceptibile să conducă la reformarea sentinței apelate, recurenta a redat un paragraf consemnat în încheierea din 10.01.2022 și a afirmat că instanța de apel a omis să o analizeze, în condițiile în care a calificat excepția ca fiind o apărare de fond.

Totodată, a reiterat faptul că efectul devolutiv a apelului nu a operat și cu privire la cauza de nulitate a hotărârii A.G.A. nr. 1/2011, rezultată din lipsa convocării reclamantei, soluția primei instanțe nefiind atacată sub acest aspect, astfel că instanța de apel era limitată la ceea ce s-a apelat. Mai mult, curtea de apel a invocat motive străine pentru a reforma un temei de nulitate admis de prima instanță.

A mai afirmat că, instanța de apel a completat cererea de apel printr-o generalizare neavută în vedere de apelanți, iar în lipsa unor critici exprese în apel, aceasta nu putea ab initio să analizeze și să califice motivele acțiunii ca fiind de nulitate relativă, iar nu absolută. Mai mult, chiar și în contextul în care instanța de apel considera că se află în fața unor motive de nulitate relativă, câtă vreme excepția prescripției nu putea fi admisă, ea era ținută să le analizeze. Or, procedând în acest sens, prin decizia recurată s-a încălcat și art. 5 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la convocarea adunării generale a acționarilor, întrucât instanța de apel a apreciat eronat că lipsa convocării la adunarea generală a acționarilor reprezintă un caz de nulitate relativă.

Potrivit recurentei, lipsa convocării sale la adunarea generală a acționarilor din 24.11.2011 constituie un caz de nulitate absolută a hotărârii A.G.A. nr. 1/2011, nicidecum un caz de nulitate relativă, cum greșit a apreciat instanța de apel, astfel încât convocarea nu poate fi acoperită, și nici "suplinită" prin simplul fapt al prezenței asociaților B. S.R.L., reprezentând întreg capitalul social, în lipsa unui act expres de renunțare la dreptul său de a fi convocată.

Evocând aplicarea greșită a art. 195 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 și interpretarea eronată a art. 121 din aceiași lege, recurenta a arătat că, simpla prezență la adunare a asociaților reprezentând întregul capital social, nu este suficientă pentru înlăturarea necesității îndeplinirii legale a formalităților de convocare, ci ea trebuie dublată de actul de renunțare a fiecărui asociat la dreptul său legal de a fi fost convocat la respectiva adunare.

A mai relevat că, instanța de apel a reținut în mod nelegal existența unei simulații, în urma administrării unor probe inadmisibile pentru dovedirea pretinsului act secret, cu referire la mandatul secret al dl. C. de a adopta hotărârea A.G.A. nr. 1/2011 și încheia contractul de cesiune părți sociale.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel nu a analizat cerințele legale pentru existența unei astfel de operațiuni, respectiv existența celor două acte juridice (unul real, dar secret și unul fictiv, dar public), a acordului simulatoriu, respectiv actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul public. De altfel, proba simulației presupune dovedirea actelor juridice componente ale acesteia, respectiv actul public, actul secret și acordul simulatoriu.

Or, potrivit recurentei, instanța de apel a reținut existența unui presupus mandat secret al dlui. C. acordat de A. de a vota Hotărârea A.G.A. nr. 1/2011 și de a încheia contractul de cesiune pe baza unei "mărturisiri extrajudiciare" a unui terț și a unor pretinse prezumții judiciare; însă, acest raționament este nelegal.

Recurenta a mai afirmat că, nu se putea reține existența unei mărturisiri extrajudiciare a dlui. E., deoarece acesta nu este parte în prezentul dosar, iar o astfel de probă nu a fost pusă în dezbatere, cu atât mai mult cu cât părțile și nici prima instanță nu s-au referit vreodată la existența și efectele vreunei mărturisiri.

În acest context, a afirmat că este inadmisibilă o astfel de probă, iar regulile de probațiune aplicabile pentru dovedirea pretinsei simulații ar fi trebuit să fie cele de drept comun aplicabile actelor juridice, inclusiv în ceea ce privește admisibilitatea lor. În plus, nu există vreun argument juridic pentru care instanța să dea prevalență unei declarații extrajudiciare, omițând administrarea probei cu interogatoriul părților.

Totodată, în raport cu argumentele expuse anterior, recurenta a subliniat că decizia recurată este nemotivată, în raport cu exigențele de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Un alt set de critici invocate se referă la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la cauza ilicită și imorală.

Astfel, potrivit recurentei, cauza ilicită și imorală a actelor atacate reprezintă indubitabil un caz de nulitate absolută, după cum rezultă din dispozițiile art. 1.283 alin. (2) C. civ., fiind inexplicabil de ce instanța de apel a hotărât pe cont propriu să se raporteze la un alt motiv de nulitate decât cel invocat, respectiv la un caz particular de conflict de interese, care atrage nulitatea relativă, instituit prin art. 1.304 alin. (1) C. civ.

Evocând art. 1.236 alin. (2) și (3) și art. 1.237 C. civ., a arătat că instanța de apel a refuzat să le aplice, înlăturând în mod nelegal, orice efect al normelor juridice imperative privind necesitatea existenței unui mandat expres. Mai mult, pretinsul mandat secret pe care l-a invocat instanța de apel nu este unul expres, astfel încât cauza ilicită și imorală a actelor atacate nu poate fi înlăturată pe baza efectelor acestuia.

Totodată, potrivit recurentei, contractul cu sine însuși, la fel ca orice act juridic, este lovit de nulitate absolută în măsura în care este viciat de o cauză ilicită și imorală, în raport cu dispozițiile art. 1.283 alin. (2) C. civ., ce pot fi valorificate de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, conform art. 1.247 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a reiterat faptul că prin adoptarea actelor juridice atacate, pârâtul C. a urmărit să își însușească fraudulos părțile sociale ale A. și să devină asociat unic în cadrul B. S.R.L., cu excluderea recurentei din structura asociaților societății.

A mai relevat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 1.665 alin. (1) C. civ., subliniind că nu a invocat neexecutarea obligației de plată a prețului, ca temei al nulității relative a contractului de cesiune.

În acest sens, a afirmat că în mod eronat curtea de apel a restrâns domeniul de aplicare a fictivității prețului la unica ipoteză în care acesta nu este prevăzut formal în contractul de vânzare.

În opinia recurentei, în cauză, a fost făcută dovada clară că, în ciuda prevederii formale a prețului în contractul de cesiune, acesta a fost stipulat fără intenția de a fi plătit, convenția fiind încheiată de dl. C. cu sine însuși; toate aceste considerente sunt pe deplin confirmate și prin hotărârea din 25.08.2021 a Curții Supreme din Seychelles, pronunțată în dosarul nr. [2021] SCSC 550 MC 101/2019.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 24.10.2022, intimatul-pârât C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 491 C. proc. civ., pârâtul C. a formulat recurs incident împotriva considerentelor, solicitând consemnarea faptului că legea aplicabilă procurii din 17.11.2011 este cea din statul respectiv.

În motivare, a arătat că, deși a reținut că validitatea deciziei nr. 1/24.11.2011 nu face obiectul judecății, instanța de apel a invalidat, implicit, efectele pe care le-ar putea produce pentru simplul motiv că este subsecventă procurii din 17.11.2011. Or, în aceste condiții, considerentele instanței de apel privind efectele hotărârii A.G.A. nr. 1/24.11.2011 sunt supraabundente, astfel că se impune înlăturarea lor.

A mai afirmat că, instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 2.580 și 2.581 C. civ., reținând că legea aplicabilă procurii este cea română, în condițiile în care societatea A. are sediul social în Seychelles, astfel că sunt aplicabile normele legale din Seychelles.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 17.11.2022, recurenta A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului incident ca nefondat, iar la 21.11.2022 a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Analizând recursul principal, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Autoarea căii de atac a declarat recurs împotriva încheierii din 10.01.2022 și a deciziei civile nr. 836/24.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, într-o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Așadar, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În cauză s-a dedus judecății o cerere vizând constatarea nulității absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011 și, pe cale de consecință, anularea actelor subsecvente și radierea mențiunilor efectuate în Registrul Comerțului, cu referire la contractul de cesiune încheiat în baza hotărârii evocate, între cedenții A. și D. și cesionarul C., și la actul constitutiv din 28.11.2011, și repunerea părților în situația anterioară, în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea contractului de cesiune părți sociale și a actului constitutiv din 28.11.2011, Înalta Curte subliniază, în dezacord cu afirmațiile recurentei, că acesta se află în subordonarea primului capăt de cerere, fiind acte subsecvente hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, prin care s-a hotărât vânzarea către pârâtul C. a celor 9.000 de părți sociale deținute de A. în cadrul societății B. S.R.L., în baza procurii din 17.11.2011.

Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei-reclamante referitoare la admisibilitatea recursului, în sensul că între cele două capete de cerere nu există o relație de dependență, dat fiind motivele de nulitate proprii și de sine stătătoare invocate în legătură cu solicitarea de anulare a contractului de cesiune părți sociale; aceasta, deoarece ele nu pot schimba natura accesorie a celui de-al doilea capăt de cerere, iar pe de altă parte ele sunt indisolubil legate de capătul de cerere principal.

Așa fiind, cererea de anulare a contractului de cesiune părți sociale este una accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 460 alin. (2) C. proc. civ., "dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Prin urmare, admisibilitatea căii de atac urmează a se determina prin raportare la cererea principală, prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii A.G.A. a B. S.R.L. nr. 1/24.11.2011, cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.

Prevederile Legii nr. 31/1990 a societăților recunosc, în regulă generală, numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești.

Această concluzie se desprinde din analiza de ansamblu a legii menționate mai sus, care stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea unor acțiuni născute cu ocazia înmatriculării ori în perioada funcționării societății sau în soluționarea unor acțiuni prin care se urmărește aplicarea unor sancțiuni [e.g.: art. 60 alin. (1), art. 132 alin. (9), art. 223 alin. (31) și art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990] sunt supuse numai apelului.

În aceste condiții, instanța supremă reține că filosofia Legii societăților este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

În acest context, trebuie subliniat că potrivit art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 hotărârile pronunțate în litigiile vizând anularea/constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale a acționarilor sunt supuse numai apelului.

De aceea, Înalta Curte constată, în considerarea tuturor argumentelor expuse, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Totodată, având în vedere că încheierea din 10.01.2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă este una premergătoare și că face corp comun cu decizia dată în apel, Înalta Curte notează că nici aceasta nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

De aceea, recursul exercitat împotriva încheierii 10.01.2022 și a deciziei pronunțate în apel apare ca fiind inadmisibil.

În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâtul C., art. 491 C. proc. civ. face trimitere la prevederile din materia apelului, respectiv art. 472-474 din același cod.

Totodată, art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., statuează:

"Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Cum recursul principal declarat de reclamantă a fost respins ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâtul C. împotriva aceleiași decizii, va fi respins ca rămas fără efect.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., dând eficiență dispozițiilor sus-menționate, va respinge ca inadmisibil recursul principal și constată ca rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 10.01.2022 și a deciziei civile nr. 836/24.05.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și D..

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-pârât C. împotriva aceleiași decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2023.