ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2659/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 11.06.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâtele C. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea acordului de transfer încheiat în februarie 2020 între cele două pârâte privind pe jucătorul E., cu consecința repunerii părților în situația anterioară, iar în subsidiar, dacă va stabili valabilitatea acestui acord de transfer, să dispună, în temeiul art. 4.4. teza a II-a din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015, obligarea pârâtei C. la plata sumei de 100.000 euro plus TVA, reprezentând prețul cotei de 1/4 din drepturile federative ale reclamantei; a mai solicitat instanței să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând echivalentul cotei de 1/4 din ultima sumă oferită pentru achiziționarea integrală a drepturilor federative asupra jucătorului E., precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Conflictul negativ de competență ivit între secțiile civile ale Tribunalului București a fost soluționat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 275/22.12.2020, prin care a stabilit competența materială procesuală de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 1971/13.07.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta C. la plata sumei de 100.000 euro + TVA, la cursul BNR din ziua plății și a respins, în rest, acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.., și pârâta C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1927/12.12.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamantă și a admis apelul promovat de pârâta C., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, obligând apelanta-intimată A. S.A. la plata către C. a sumei de 16.534,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte, cu privire la soluția dată în apel capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2023.

Prin cererea de recurs, subsecvent prezentării etapelor procesuale anterioare, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată încalcă normele de drept material incidente raporturilor juridice izvorâte din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015.

A arătat că, prin această convenție, încheiată între A. S.A., în calitate de cedentă, C., în calitate de cesionară și jucătorul profesionist E., părțile au stabilit ca transferul jucătorului să se efectueze, cu titlu definitiv, începând cu data de 29.06.2015, fiind însă deținut în coproprietate, 60% cesionara și 40% cedenta, precum și dreptul cesionarei de a cumpăra drepturile federative ale jucătorului de la cedentă pentru suma de 100.000 euro plus TVA.

Potrivit recurentei-reclamante, speței de față îi sunt aplicabile prevederile Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal (în continuare R.S.T.J.F.) adoptat de Federația Română de Fotbal, ca norme de drept material în completarea dispozițiilor dreptului comun, iar prin decizia atacată, instanța de apel a eludat prevederile art. 19 alin. (1) din acest regulament și pe cele ale art. 1.270, art. 1.280 și art. 1.281 C. civ.

În opinia acesteia, instanța de apel a reținut eronat faptul că doar componenta economică a drepturilor federative este deținută în coproprietate, deși prin acordul de transfer menționat au fost transferate în patrimoniul cesionarei și celelalte două drepturi federative, dreptul de legitimare - ce poate aparține unui singur club de fotbal și dreptul de a transfera jucătorul - ce poate fi deținut în coproprietate.

A subliniat că regulamentele sportive ale Federației Române de Fotbal nu cuprind definiția noțiunii de "drepturi federative", însă art. 19 alin. (1) din R.S.T.J.F. prevede regula calității de titular exclusiv a unui singur club de fotbal asupra acestor drepturi, iar alin. (14) al aceluiași articol recunoaște deținerea lor în coproprietate.

Așa fiind, a relevat că, prin art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015, a devenit coproprietară cu intimata-pârâtă C. S.A. asupra ambelor componente ale drepturilor federative, iar o interpretare contrară ar conduce la încălcarea forței obligatorii a contractului reglementată de 1.270 C. civ., nesocotire ce rezultă și din modul greșit de interpretare a acestei clauze de către cocontractantă, în cuprinsul cererii sale de apel.

În continuare, a invocat, în temeiul art. 1.281 C. civ., opozabilitatea față de terți a acestei convenții, având în vedere înregistrarea ei în evidențele Ligii Profesioniste de Fotbal, astfel că nu poate fi valorificată susținerea noului cesionar din acordul subsecvent, D. S.A., în sensul că a cunoscut calitatea C. de titular exclusiv al drepturilor federative privind pe jucătorul E., o asemenea afirmație confirmând concluzia că acordul de transfer nr. 63/05.02.2020 a fost încheiat fără acordul A. S.A.

Recurenta-reclamantă a susținut că, validând acest al doilea acord care a avut ca obiect transferul cu titlu gratuit în cotă de 100% a drepturilor federative asupra aceluiași jucător, instanța de apel a statuat, în mod nelegal, că actul de transfer din 2020 nu încalcă cota de 40% pe care o deținerea asupra drepturilor federative conform acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015.

Cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F. și ale art. 1.350 C. civ., titulara căii de atac a subliniat că C. trebuie să răspundă contractual față de împrejurarea că, transferând cu titlu gratuit jucătorul deținut în coproprietate, a nesocotit clauzele acordului inițial de transfer, care erau obligatorii.

Potrivit recurentei-reclamante, semnarea acordului nr. 63/05.02.2020, privind transferul cu titlu gratuit de către C. a tuturor drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal, comportându-se astfel ca un proprietar exclusiv, determină activarea opțiunii acesteia, cesionară în acordul inițial, de a achiziționa cota de 40% din aceste drepturi deținută de A. S.A.

Față de considerentele deciziei recurate privind lipsa dovezii unui prejudiciu în patrimoniul său, recurenta-reclamantă a susținut că, fiind supusă procedurii falimentului, toate operațiunile întreprinse au ca scop maximizarea averii sale, și a invocat o hotărâre a Tribunalului Brașov, prin care s-a statuat că transferul cu titlu gratuit al unui jucător poate reprezenta o măsură de maximizare a averii debitorului numai dacă nu poate fi transferat cu titlu oneros din lipsa ofertelor sau a valorii lui de piață.

În susținerea eludării art. 1.270 C. civ. și a art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F., dar și ca argument al prejudiciului suferit, titulara recursului a afirmat că, la data învestirii instanței cu prezentul litigiu, valoarea de piață a drepturilor federative asupra jucătorului E. era de 800.000 euro, chiar intimata-pârâtă D. S.A. primind o ofertă de 500.000 euro pentru acesta, astfel că prejudiciul înregistrat este cert și C. trebuie să răspundă pentru producerea lui.

Recurenta-reclamantă a mai imputat instanței de apel aplicarea greșită a art. 1.266 și art. 1.267 alin. (3) C. civ., față de modalitatea de interpretarea a clauzei de la art. 4.4. alin. (2) din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 prin prisma prevederilor art. 19 alin. (14) din R.S.T.J.F., întrucât nu a fost respectată voința părților, nici regula potrivit căreia interpretarea contractului trebuie realizată în sensul de a produce efecte, iar nu de a-l lipsi de acestea.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara prezentei căi de atac a invocat ipoteza considerentelor contradictorii ale deciziei recurate, susținând că, pe de o parte, instanța de apel a confirmat calitatea de coproprietar a celor două cluburi de fotbal părți ale acordului din 2015 și opțiunea cesionarei de a achita oricând cocontractantului valoarea cotei deținute asupra drepturilor federative, cu consecința încasării integrale a unei indemnizații de transfer viitoare, iar pe de altă parte, a reținut că înstrăinarea drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal de către C., în mod exclusiv, cu titlu gratuit, prin acordul din 2020, nu încalcă dreptul de coproprietate al reclamantei și nu este de natură să-i producă prejudicii.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar, solicitând respingerea lui ca nefondat. În esență, a arătat că recurenta-reclamantă face confuzie între drepturi federative, care nu pot fi partajate și drepturi economice, care reprezintă drepturi de creanță, iar clauza 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 nu putea viza decât drepturi economice. Referitor la obligația sa de a obține acordul recurentei cedente pentru transferul unui jucător, în temeiul clauzei de la art. 4.4. din acordul de transfer pe care l-au semnat în 2015, a susținut că această condiție, astfel cum este interpretată de partea adversă, ar încălca art. 18 bis din Regulations on the Status and Transfer of Players emis de FIFA și art. 10 pct. 11 din Regulamentul FRF, dar și practica comisiei de disciplină a FIFA. Totodată, a susținut că această clauză nu poate fi interpretată nici în sensul că transferul jucătorului către alt club, cu titlu gratuit, i-ar impune să cumpere cota de 40% deținută de cedentă asupra drepturilor federative, de vreme ce prin acordul de transfer părțile au prevăzut doar o opțiune de cumpărare în favoarea sa.

La termenul de astăzi, în ședință publică, excepția nulității recursului a fost respinsă, în considerarea celor expuse în practicaua deciziei de față.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prezenta cale de atac vizează soluția pronunțată în apel asupra petitului al doilea, petitul subsidiar, al acțiunii reclamantei, prin care a solicitat ca, în situația în care instanța va constata validitatea acordului de transfer nr. 63/05.02.2020, să dea eficiență clauzei 4.4. din primul acord de transfer, nr. 1087/30.06.2015, obligând pe pârâta C. să-i achite suma de 100.000 euro plus TVA, reprezentând echivalentul cotei de 40% din drepturile federative asupra jucătorului E..

Acest capăt al cererii de chemare în judecată a fost admis de prima instanță, care a reținut valabilitatea celui de-al doilea acord de transfer, dar și faptul că a fost încheiat de cedenta C. cu titlu gratuit, fără acordul reclamantei în calitate de coproprietară a drepturilor federative asupra jucătorului de fotbal, fiind incidentă ipoteza vânzării lucrului altuia, reglementată de art. 1.683 C. civ. În acest context, tribunalul a statuat că, deși nu și-a exprimat expres opțiunea de a achiziționa procentul de 40% deținut de A. S.A., conform art. 4.4. din primul acord de transfer, conduita C. confirmă, în mod tacit și indubitabil, această opțiune, având în vedere că, în ipoteza vânzării bunului altuia, adevăratul proprietar are dreptul la daune-interese.

În calea ordinară de atac, a fost admis apelul promovat de C. și respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, fiind exonerată această pârâtă de la plata sumei de 100.000 euro plus TVA, instanța de apel reținând că acordul de transfer din 2020 nu a nesocotit dispozițiile art. 4.4. din contractul de transfer anterior, astfel că nu se impune acordarea unor despăgubiri contractuale.

Nelegalitatea acestei soluții a fost argumentată de titulara prezentei căi de atac pe temeiul motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând ipoteza considerentelor contradictorii și de pct. 8 al aceleiași norme de drept, conform căruia hotărârea atacată poate fi casată dacă a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la considerente contradictorii ale hotărârii, vizează ipoteza unei contrarietăți între acestea, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers.

În cauza de față, argumentele invocate de recurenta-reclamantă în susținerea motivelor contradictorii din cuprinsul deciziei atacate nu confirmă întrunirea elementelor acestei ipoteze de nelegalitate, deoarece transferul cu titlu gratuit al jucătorului, efectuat în mod exclusiv de intimata-pârâtă C. și deținerea de către aceasta, în coproprietate cu reclamanta, a drepturilor federative asupra lui nu se exclud pur și simplu, iar soluția instanței de apel este rezultatul examinării acestor chestiuni, pe baza probatoriului administrat.

De altfel, aceleași aspecte sunt supuse analizei în prezentul recurs și prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împrejurarea în care Înalta Curte subliniază că, față de limitele impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului nu permite reanalizarea conținutului convențiilor încheiate de părți, reinterpretarea clauzelor lor și a conduitei partenerilor contractuali, pentru a clarifica opiniile divergente asupra acelorași chestiuni supuse dezbaterii, ci verificarea numai a modalității de aplicare a legii la situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului, urmând a fi evaluate pretinsele greșeli de judecată ale instanței de apel, învederate de titulara căii extraordinare de atac cu referire la cazul de casare indicat.

Astfel, autoarea prezentului demers judiciar a susținut încălcarea prevederilor art. 1.270, art. 1.280 și ale art. 1.281 C. civ., precum și ale art. 19 alin. (1) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, întrucât modul de interpretare al clauzei de la art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 este contrar principiilor forței obligatorii și relativității efectelor contractului, iar convenția de transfer din 2020 încheiată între intimatele-pârâte nesocotește principiul opozabilității efectelor contractului anterior.

Analiza considerentelor deciziei atacate nu confirmă argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, întrucât instanța de apel a pornit, în examinarea pretențiilor reclamantei aferente capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, de la conținutul clauzei respective, reținând că părțile nu au prevăzut obligația, ci opțiunea cesionarei de a cumpăra de la cedentă cota de 40% din drepturile federative deținute asupra jucătorului de fotbal, iar transferul ulterior al jucătorului, de către cesionară, cu titlu gratuit, către un alt club de fotbal, nu aduce atingere clauzelor agreate de părți inițial, în anul 2015.

Această statuare a instanței de apel nu apare a fi contrară principiilor forței obligatorii și relativității efectelor contractului, nici opozabilității lui, mai ales în contextul în care s-a stabilit, în mod definitiv, de către instanța de apel că al doilea acord de transfer este valabil, fiind înlăturate punctual toate motivele de nulitate invocate de către reclamantă, chestiunea validității nemaifiind contestată pe calea recursului.

Referitor la criticile vizând cuprinsul drepturilor federative și considerentele curții de apel potrivit cărora numai componenta economică a acestora este susceptibilă de a fi deținută în coproprietate, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestei concluzii, întrucât art. 4 alin. (3) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal stabilește că un jucător poate fi legitimat la un singur club în același timp, ceea ce înseamnă că va participa la competiții numai în echipa lui și doar acel club are dreptul de a-l transfera, în condițiile regulamentului menționat. Totodată, din cuprinsul art. 19 alin. (1) din R.S.T.J.F., potrivit căruia "transferul jucătorilor de fotbal constă în trecerea lor de la clubul la care sunt legitimați la un alt club, cu acordul lor și al celor două cluburi", rezultă că actul de transfer se încheie între cele două cluburi, cedent și cesionar, și jucător, de unde rezultă că dreptul de transfer aparține numai clubului la care jucătorul de fotbal este legitimat.

Transpunând în speță aceste prevederi și examinându-le corelat cu dispozițiile art. 19 alin. (14) din același regulament, potrivit cărora "în situația jucătorului aflat în coproprietate și transferat de la clubul cesionar cu titlu gratuit, clauzele prevăzute în acordul inițial de transfer sunt obligatorii", instanța supremă reține că intimata-pârâtă C., în calitate de club la care jucătorul de fotbal era legitimat ca urmare a acordului de transfer nr. 1087/30.06.2015, avea dreptul exclusiv de transfer asupra lui, iar "dreptul de coproprietate" stabilit de părțile acestei convenții vizează numai componenta economică, respectiv eventuala indemnizație obținută dintr-un transfer viitor, pe care cedenta și cesionara ar fi împărțit-o conform cotelor stabilite.

În acest context, instanța supremă apreciază necesar a clarifica câteva aspecte și a sublinia totodată că aceste drepturi economice, legate de mobilitatea unor jucători aflați sub contract, ce se află în strânsă legătură cu drepturile federative deținute de un club ca urmare a încheierii valabile a unui contract de muncă cu jucătorul, sunt drepturi de creanță a căror realizare depinde de eventualitatea ivirii oportunității unui transfer al jucătorului la un club care dorește de îndată legitimarea lui, pe perioada în care el se află încă sub contract.

Altminteri, ajungerea la termen a unui contract încheiat de un club cu un anumit jucător face ca drepturile și obligațiile părților să înceteze, jucătorul devenind "liber de contract" și având facultatea de a încheia ulterior un alt contract de muncă cu orice alt club care este interesat de serviciile sale. Într-o astfel de ipoteză, clubul la care a fost anterior legitimat jucătorul, a cărui contract a încetat prin ajungere la termen, nu este îndreptățit a obține niciun folos patrimonial de la noul club la care se legitimează jucătorul din ipostaza de jucător liber, chiar dacă, pe perioada derulării contractului cu jucătorul respectiv, clubul anterior a contribuit și el la formarea acestuia ca sportiv și, posibil, la ameliorarea valorii sportive a acestuia, din perspectiva performanțelor sportive pe care le poate oferi într-o competiție.

Prin urmare, în absența posibilității de transfer la un alt club a jucătorului aflat sub contract cu un anumit club sportiv, nu s-ar discuta despre astfel de drepturi economice adiacente celor federative, ce decurg din mobilitatea jucătorului.

Pentru legitimarea și folosirea în competiția sportivă a unui jucător aflat sub contract cu un alt club, este necesar în prealabil transferul acelui judecător care se poate realiza numai cu acordul clubului la care jucătorul este legitimat și cu care se află sub contract, urmat de legitimarea jucătorului la noul său club. Însă, de regulă, clubul la care este legitimat jucătorul aflat sub contract condiționează acordul său de transfer de plata unei sume de bani/a unei indemnizații, cunoscută în limbajul sportiv ca indemnizație de transfer. Ea nu reprezintă însă prețul care se plătește pentru achiziționarea jucătorului în cauză, așa cum frecvent se utilizează în limbajul curent non-juridic, deoarece jucătorul este o ființă umană/subiect de drept iar nu un bun susceptibil de apropriere, ci constituie indemnizația plătită clubului cu care jucătorul se află sub contract pentru ca acesta să fie de acord a înceta anticipat relațiile sale contractuale cu jucătorul (anterior expirării contractului), și a fi de acord cu transferul său imediat la clubul care dorește legitimarea sa. Așa se explică și inserarea în contractele dintre jucători și cluburi a unor clauze de reziliere conținând indemnizația pe care trebuie să o plătească jucătorul (suportată de regulă de clubul interesat de serviciile sale) pentru a înceta anticipat relațiile contractuale cu clubul la care este legitimat în vederea transferului său la un alt club.

Nimic nu împiedică cele două cluburi să convină asupra unui transfer aparent "gratuit" însă cu împărțirea eventualelor posibile beneficii viitoare, în sensul în care clubul cedent își exprimă acordul la transfer, fără plata unei indemnizații de transfer din partea clubului cesionar, dar cu împărțirea eventualelor beneficii viitoare ce ar putea rezulta dintr-un transfer ulterior al jucătorului de la clubul cesionar la un alt club.

Toate aceste beneficii patrimoniale viitoare și eventuale sunt condiționate însă de creșterea în valoare și în performanțe a jucătorului dar și de ivirea interesului unui alt club de a-l transfera cu plata unei indemnizații de transfer. Prin urmare, inexistența interesului unui alt club pentru un transfer cu plata unei indemnizații de transfer face ca toate aceste drepturi economice preconizate de părțile inițiale să nu se materializeze în concret, existând chiar posibilitatea ivirii ipotezei în care contractul de joc al jucătorului la clubul cesionar să înceteze prin ajungerea la termen, astfel încât clauza privind modul de împărțire a eventualelor beneficii dintr-un viitor transfer să devină caducă.

În acest registru trebuie privită și ipoteza din speța dedusă judecății, "coproprietatea 60% - 40%" a celor două cluburi asupra jucătorului reprezentând din punct de vedere juridic, dincolo de termenii utilizați în contract sau în actele de procedură de către părțile litigante, modalitatea în care părțile au înțeles să defalce și să împartă între ele eventualele drepturi economice ce s-ar obține dintr-un viitor transfer al jucătorului, dacă acel transfer ar implica plata unei indemnizații de transfer. Mai mult, transferul ulterior al aceluiași jucător E., de la pârâta C. la D. S.A. a intervenit în aceleași condiții, fiind un transfer "gratuit" dar cu obligația noului cesionar de a achita pârâtei-cedente AFC Botoșani 30% din eventuala indemnizație încasată în ipoteza unui transfer viitor, sumă care, dacă ar fi existat și dacă s-ar fi plătit, trebuia împărțită între recurenta A. S.A. - 40% și AFC Botoșani - 60%. Toate aceste drepturi patrimoniale depindeau însă de existența unor acorduri de transfer viitoare care să implice plata concretă a unor indemnizații de transfer, aspect de fapt care nu a fost susținut de către niciuna dintre părțile litigante și nici un a fost reținut de către instanțele de fond din probațiunea administrată.

Date fiind aceste considerente preliminare, nu se poate reține nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 19 alin. (4) din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal. Conform acestui text din regulament "în situația jucătorului deținut în coproprietate și transferat de la clubul cesionar cu titlu gratuit, clauzele prevăzute în acordul inițial de transfer sunt obligatorii".

Sub rezerva înțelegerii sintagmei "jucător aflat în coproprietate" în acord cu considerentele expuse supra, instanța supremă subliniază că incidența acestui text din regulament intervine numai în acele ipoteze în care transferul ulterior al jucătorului s-a realizat fără nicio contraprestație, prezentă sau viitoare/eventuală.

O asemenea concluzie decurge din corelarea dispozițiilor art. 19 alin. (14) cu art. 19 alin. (12) și 13 din același Regulament FRF, conform cărora:

"alin. (12) - Prin încheierea acordului de transfer cele două cluburi și jucătorul reglementează toate drepturile și obligațiile materiale și financiare ale lor și ale jucătorilor transferați. Orice obligații contractuale ale clubului cedent față de jucătorul transferat cu titlu definitiv ori ale jucătorului transferat față de clubul cedent, încetează la data transferului, cu excepția obligațiilor prevăzute în acordul de transfer și în actele adiționale încheiate la aceste acorduri și înregistrate la forul organizator

Alin. (13) - În cazul transferurilor cu titlu gratuit după efectuarea transferurilor, cluburile nu au dreptul să încheie noi contracte, acorduri (acte adiționale, anexe) în care să prevadă clauze cu caracter financiar privind transferurile efectuate. Nerespectarea acestei obligații atrage nulitatea acestor acte și sancționarea cluburilor în cauză conform prevederilor regulamentare."

Prin urmare, de vreme ce în cadrul transferului convenit între pârâtele intimate AFC Botoșani și D. S.A. cele două cluburi au reglementat și eventualele lor obligații financiare în ipoteza unui eventual viitor transfer al jucătorului, nu se poate conchide că acest transfer a fost unul esențialmente gratuit în sensul art. 19 alin. (13) și 14 din Regulament. Dimpotrivă, părțile (intimatele) au stabilit întinderea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aferente transferului chiar dacă existența acestora a fost condiționată de intervenirea unui eveniment viitor și nesigur, respectiv un transfer al aceluiași jucător care s-ar realiza și încasarea unei indemnizații de transfer.

Prin urmare, din această perspectivă, Înalta Curte observă că instanța de apel a subliniat în mod just că încheierea unui transfer "gratuit" al jucătorului deja cedat definitiv de reclamantă, nu constituie o încălcare a obligației de păstrare a cotelor economice ale drepturilor patrimoniale de vreme ce, în acord cu clauzele transferului intervenit ulterior între cele două pârâte (AFC Botoșani și D.) orice indemnizație ce va face obiectul unui viitor transfer va fi partajată între cele două pârâte iar ulterior, partea cuvenită pârâtei AFC Botoșani va fi supusă regulii inserate la art. 4.4 din contractul de transfer intervenit inițial în anul 2015 între reclamantă și pârâta AFC Botoșani.

Referitor la legalitatea dezlegărilor instanței de apel privind efectul pe care transferul cu titlu gratuit al jucătorului de fotbal l-ar fi putut avea asupra opțiunii cesionarei C. de a cumpăra cota de 40% din drepturile federative asupra acestuia deținute de reclamantă, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante ridică o problemă de interpretare a clauzelor contractuale, aceasta criticând decizia atacată pentru aplicarea greșită a regulilor de interpretare impuse de dispozițiile art. 1.266 și ale art. 1.268 alin. (3) C. civ.

Aceste norme de drept reglementează interpretarea contractului după voința concordantă a părților, precum și interpretarea clauzelor îndoielnice în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

În cauză, nu s-a reținut existența unor clauze îndoielnice, care să atragă incidența prevederilor art. 1.268 C. civ., astfel că nu se mai impune examinarea greșitei aplicări a acestei norme de drept.

Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a analizat art. 4.4. din acordul de transfer nr. 1087/30.06.2015 conform cerințelor art. 1.266 C. civ., reținând că dezlegarea primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a intenției părților, astfel că a evaluat clauza disputată prin prisma scopului urmărit la semnarea convenției - anume ca asociația cesionară să primească un procent de 60% din valoarea unei indemnizații de transfer viitoare, aceasta putând decide, în funcție de interesele sale economice, să achite reclamantei valoarea cotei acesteia de 40% din drepturile economice viitoare ce ar putea rezulta din încasarea unei indemnizații de transfer și, în consecință, să încaseze ulterior întreaga indemnizație aferentă viitorului transfer.

Totodată, instanța supremă subliniază că părțile litigiului semnatare ale acordului inițial, în calitate de cluburi profesioniste cu tradiție în fotbal, au cunoscut, la momentul încheierii acelei convenții de transfer, cuprinsul art. 19 alin. (14) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, așadar aveau reprezentarea unui posibil transfer viitor cu titlu gratuit al jucătorului și, în consecință, puteau stabili contractual, în mod expres, ca un astfel de transfer al jucătorului de către cesionara C. să fie condiționat de plata către reclamantă a contravalorii cotei sale de 40% asupra drepturilor federative. În lipsa unei asemenea clauze, nu se poate recunoaște acordului de transfer cu titlu gratuit încheiat în 2020 între intimatele-pârâte efectul pretins de către titulara recursului, de a transforma opțiunea de cumpărare a cesionarei (un drept de opțiune) într-o obligație de cumpărare a drepturilor federative pentru suma de 100.000 euro plus TVA. Aceasta cu atât mai mult cu cât transferul intervenit în anul 2020 între cele două intimate-pârâte a fost realizat în condiții similare, respectiv cu plata unei sume reprezentând 30% din indemnizația încasată în urma unui eventual transfer viitor, sumă care s-ar fi partaj între reclamantă și pârâta AFC Botoșani conform cotelor prestabilite prin acordul de transfer din anul 2015 - de 40% respectiv 60%.

Pornind de la convingerea că intimata-pârâtă C. trebuie să răspundă contractual, recurenta-reclamantă a criticat și considerentele deciziei atacate referitoare la lipsa dovezii prejudiciului cauzat de semnarea acordului de transfer gratuit din 2020, însă susținerile sale, prin care urmărește să convingă instanța de recurs asupra existenței pagubei și caracterului ei cert sunt fără relevanță, întrucât chestiunea prejudiciului nu a avut caracter decizoriu pentru soluția instanței de apel, ci a constituit doar un argument suplimentar pentru infirmarea tezei inopozabilității actului de transfer anterior menționat.

Pe de altă parte, aspectele învederate vizează fondul litigiului și elemente ale probatoriului pe care recurenta-reclamantă urmărește a le supune reevaluării instanței supreme, însă aceste chestiuni nu mai pot face obiectul controlului judiciar în recurs, față de limitele trasate acestei căi extraordinare de atac de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 C. proc. civ. și respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1927/2022 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Totodată, urmare a respingerii recursului, având în vedere dispozițiile art. 453 C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească părții care a câștigat cheltuielile de judecată avansate de aceasta în proces și, constatând că recurenta-reclamantă este partea care a pierdut procesul în recurs, în înțelesul acestor prevederi legale, Înalta Curte o va obliga la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 5.861,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei (factură și ordin de plată, dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1927/2022 din 12 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 5.861,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.