ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1782/2024

Ședința publică din data de 25 iunie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea din data de 25 martie 2021 înregistrată la Tribunalul Ilfov, secția civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să îl oblige pe pârât la plata sumei de 350.000 euro, stabilită cu titlu de penalitate prin art. 5 din contractul de reprezentare încheiat la data de 4 septembrie 2016, ca urmare a nerespectării clauzei de exclusivitate și a obligațiilor negative de a nu purta negocieri pe cont propriu sau prin alți agenți, respectiv de a nu încheia un nou contract cu alte cluburi în absența reclamantei.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor moratorii în cuantum de 9,25 % calculată până la data efectuării plății, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procesul pendinte.

I.2. Cererea reconvențională

Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea nulității contractului nr. x din data de 4 septembrie 2016 încheiat cu viclenie din partea reclamantei, ulterior semnării de către acesta a acordului cu C. (la acel moment denumit FC D.).

Tot pe cale de reconvențională, pârâtul a solicitat constatarea nulității clauzelor abuzive din contractul nr. x/2016, și anume: clauza 2 alin. (1), clauza alin. (1) lit. a) și clauza 3.

Subsecvent declarării nulității clauzelor abuzive, pârâtul a solicitat repunerea părților în situația anterioară anulării contractului și restituirea sumei de 17.500 RON plătită necuvenit reclamantei, sub rezerva recalculării în urma unei expertize contabile care să stabilească suma plătită, eventuala sumă cuvenită potrivit normelor legale pentru activitatea pretins prestată de aceasta precum și eventualele diferențe de restituit din partea intermediarului.

Prin încheierea din data de 8 februarie 2022 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârât.

Prin încheierea din data de 26 aprilie 2022 tribunalul a disjuns capătul 1 de cerere reconvențională și a format un dosar separat în legătură cu care a dispus suspendarea judecății pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite de instanță în sarcina pârâtului-reclamant.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1566 din data de 26 mai 2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă și l-a obligat pe pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 350.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de penalități contractuale, precum și la plata dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculate de la data de 27 mai 2021 și până la achitarea efectivă a debitului.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B. ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-pârât-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 1566 din data de 26 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A..

A schimbat în parte sentința civilă nr. 1566 din data de 26 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, exclusiv în sensul că: a admis în parte capătul doi al cererii reconvenționale; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de exclusivitate prevăzute la art. 3 din contractul de reprezentare din data de 4 septembrie 2016, în limita obligațiilor negative asumate de pârâtul-reclamant, prevăzute la art. 4 pct. 2, ultimele două teze, și anume, obligațiile de a nu purta negocieri pe cont propriu, respectiv de a nu încheia contracte cu alte cluburi în absența agentului.

A păstrat integral dispozițiile sentinței de admitere în parte a cererii principale formulate de reclamanta-pârâtă.

A păstrat dispozițiile sentinței de respingere a restului pretențiilor din cererea reconvențională ca neîntemeiate.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1423A din data de 2 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta-pârâtă A. și pârâtul-reclamant B..

I.4.1. Recursul declarat de reclamanta-pârâtă A.

Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat admiterea cererii de recurs, schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii capătului doi al cererii reconvenționale, menținerea în rest a deciziei, cu consecința menținerii ca temeinice și legale a sentinței nr. 1566 din data de 26 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Ilfov, în primă instanță.

Astfel, în principal, a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul cererii de apel formulate de către apelantul- pârât-reclamant, lărgind în mod nelegal cadrul procesual stabilit de părți, astfel că, în opinia sa, este incidentă ipoteza prevăzută de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, afirmând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a arătat că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cererea reconvențională formulată în primă instanță de apelantul-pârât-reclamant, deși nu a fost învestită de către acesta cu judecarea cererii reconvenționale.

A apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța".

Din această perspectivă, a subliniat că apelantul-pârât-reclamant nu a solicitat prin apelul său admiterea cererii reconvenționale formulate în primă instanță, nu a făcut vorbire despre petitul cererii reconvenționale și nu a făcut niciun fel de trimitere la motivele invocate în fața primei instanțe, nesusținând niciun aspect legat de netemeinica respingerii elementelor ce fac obiectul cererii reconvenționale.

Astfel, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a fost învestită cu controlul judiciar al soluției referitoare la aceste aspecte, ci strict cu privire la admiterea acțiunii pe care a promovat-o, astfel că s-a pronunțat asupra nulității clauzei de exclusivitate invocate de apelantul-pârât-reclamant prin cererea reconvențională formulată în prima instanță fără a fi fost învestită în acest sens.

Ca atare, în opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanța de apel a depășit cadrul procesual stabilit de părți, pronunțându-se asupra unor elemente care nu fac obiectul apelului, în condițiile în care cadrul procesual din apel a fost determinat de apelantul-pârât-reclamant exclusiv cu privire la respingerea cererii introductive de instanță.

În subsidiar, recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material pe baza cărora a constatat nulitatea parțială a clauzei de exclusivitate, aplicând greșit prevederile legale referitoare la capacitatea de exercițiu a părții adverse, împrejurare de natură a atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut și că motivarea instanței de apel cu privire la nulitatea clauzei de exclusivitate prin raportare la nerespectarea normelor privind capacitatea de exercițiu are caracter contradictoriu, motiv de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a criticat hotărârea recurată afirmând că instanța de apel a reținut în mod eronat calitatea de consumator a recurentului-pârât-reclamant, precum și că nu a respectat reguli de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, prin faptul că în judecarea apelului a lărgit în mod nelegal cadrul procesual raportându-se la o serie de prevederi legale ce nu au fost avute în vedere de către partea adversă nici în primă instanță și nici în etapa apelului.

Astfel, susținând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la nulitatea clauzei de exclusivitate prin raportare la capacitatea de exercițiu a părții adverse, a învederat că simpla împrejurare că recurentul-pârât-reclamant a ales să îi cedeze exercițiul dreptului de a negocia contracte în numele său în schimbul unui comision și s-a obligat el însuși să nu negocieze/încheie contracte singur/prin alt intermediar nu are cum să reprezinte o încălcare a dispozițiilor privind capacitatea civilă de exercițiu.

A arătat că, potrivit art. 37 C. civ., "capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile", iar potrivit art. 29 alin. (2) C. civ., "nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu".

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanța de apel a statuat în mod eronat că instituirea clauzei de exclusivitate ar reprezenta o "renunțare parțială la capacitatea de exercițiu", în contextul în care legiuitorul a reglementat capacitatea de exercițiu ca o aptitudine a persoanei de a încheia acte juridice singură, iar nu ca exercițiul concret al tuturor drepturilor/prerogativelor pe care le poate avea o persoană în orice context

A menționat că limitarea acceptată contractual de către partea adversă se referă la negocierea de acte juridice determinate, se referă la o perioadă de timp limitată, iar nu la aptitudinea generică a recurentului-pârât-reclamant de a încheia acte juridice, nici măcar la aptitudinea generică de a negocia/a încheia contracte de reprezentare cu alți agenți.

Mai mult, a susținut că acest contract putea fi denunțat de oricare dintre părți sau, în cazul în care recurentul-pârât-reclamant ar fi decis că nu dorește continuarea relației contractuale, ar fi putut negocia o reziliere a acestuia, însă acest lucru nu s-a întâmplat la niciun moment.

Totodată, a învederat că interesul recurentului-pârât-reclamant de a invalida anumite clauze contractuale a apărut doar la momentul în care a negociat deja în numele acestuia elemente ale transferului, partea adversă încercând să scape de plata obligațiilor prin semnarea contractului în mod direct, personal.

A apreciat că este inadmisibil să se considere că renunțarea la exercițiul unui drept de a încheia anumite contracte, în anumite condiții, pentru o anumită perioadă de timp, sub sancțiunea achitării unor penalități, ar echivala cu renunțarea la capacitatea de exercițiu.

În opinia sa, faptul că, în eventualitatea încălcării acestei clauze acceptate liber de către recurentul-pârât-reclamant, el va datora o penalitate nu poate echivala cu o renunțare parțială la capacitatea de exercițiu.

Ca atare, a subliniat că împrejurarea că, în situația în care jucătorul alege să nu respecte exclusivitatea, așa cum a fost ea definită prin contract în oricare dintre formele acesteia, acesta va fi obligat la plata unei penalități, împrejurarea că partea adversă va suporta o sancțiune pe care a acceptat-o contractual în cazul nerespectării unor obligații pe care și le-a asumat contractual nu poate echivala cu renunțarea parțială la aptitudinea de a încheia singur acte juridice.

A considerat că soluția instanței de apel cu privire la această problemă de drept este greșită din punct de vedere juridic pentru că nu ia în calcul gradul și specificitatea renunțării.

Astfel, a susținut că nu se poate pune problema renunțării la o aptitudine generică în condițiile în care nu s-a renunțat decât la exercitarea anumitor prerogative în anumite condiții, cu privire la o anumită perioadă, iar capacitatea de exercițiu reprezintă tocmai aptitudinea generală de a încheia acte juridice singur.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a apreciat că, tocmai pentru că această capacitate are caracter general/nedeterminat, se justifică interzicerea renunțării la ea și nu ar exista niciun motiv pentru care, prin norme de ordine publică, să se impună interzicerea renunțării la capacitatea de exercițiu dacă aceasta s-ar referi, așa cum greșit a înțeles instanța de apel, la încheierea de acte juridice concrete.

În plus a arătat că, singurul temei în baza căruia clauza ar fi putut fi considerată nulă ar fi fost art. 1203 C. civ., articol cu privire la care instanța de apel a statuat în mod corect că nu se aplică în prezentul dosar, având în vedere că prevederile din contract au fost negociate și contractul nu are caracterul unui contract de adeziune/standard.

De asemenea, a considerat că în mod neîntemeiat instanța de apel a invocat încălcarea dreptului la muncă, în contextul în care obiectul discuției îl face un contract de intermediere încheiat între doi profesioniști, care intermediază o prestare de servicii sportive, indiferent de modalitatea scriptică în care acesta se va materializa.

A mai învederat și că instanța s-a raportat la o interdicție dezvoltată jurisprudențial și doctrinar în dreptul muncii, o ramură de drept care guvernează raporturi de subordonare, un drept formalist, or, această interdicție nu are niciun temei să existe în dreptul civil, drept privat, guvernat de autonomia de voință și libertatea de a încheia acte juridice.

Totodată, arată că instanța de apel a sugerat faptul că, în cazul în care ar fi "profitat" de existența clauzei de exclusivitate și nu și-ar fi îndeplinit propriile obligații, nu ar fi intervenit o sancțiune, însă această constatare este eronată, având în vedere că nu există niciun motiv pentru care să nu i se angajeze răspunderea civilă contractuală dacă ar fi procedat astfel.

În opinia sa, faptul că această clauză ar fi putut teoretic să fie interpretată abuziv și ar fi putut duce la comiterea unui abuz de drept din partea sa nu poate conduce la concluzia că recurentul-pârât-reclamant ar fi renunțat la capacitatea sa de exercițiu, iar ipoteza că ar fi putut să nu își execute obligațiile contractuale și astfel să îi cauzeze un prejudiciu acestuia este o împrejurare complet străină de calificarea clauzei ca o formă de renunțare la capacitatea de exercițiu.

De asemenea, a susținut că nu există nicio legătură de cauzalitate între cele două, iar încercarea instanței de apel de a deduce, din "lipsa contraprestației" din partea sa, renunțarea la capacitatea juridică a jucătorului este greșită din punct de vedere logic și juridic.

Mai mult, a arătat că instanța, chiar în considerentele hotărârii, a stabilit că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, lucru susținut în mod indirect de faptul că recurentul-pârât-reclamant nu a denunțat contractul și nu a notificat-o cu privire la anumite nemulțumiri legate de modul în care și-a îndeplinit obligațiile.

A mai invocat recurenta-reclamantă-pârâtă și că nu este întemeiată în drept concluzia instanței de apel care a adus în discuție "limitarea capacității juridice a clientului" care, nefiind însoțită de "o contraprestație din partea intermediarului", ar avea caracterul unei renunțări parțiale la capacitatea de exercițiu.

Ca atare, a apreciat că nu există nicio legătură de cauzalitate între inexistența unei contraprestații concrete din partea sa și presupusa renunțare la capacitatea de exercițiu din partea apelantului, iar faptul că instanța de apel încearcă să își argumenteze soluția în acest fel dovedește că nu a avut argumente juridice solide pe care să motiveze soluția referitoare la renunțarea la capacitate.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a afirmat caracterul contradictoriu al motivării instanței cu privire la soluția de constatare a nulității clauzei de exclusivitate prin raportare la nerespectarea normelor privind capacitatea de exercițiu

Astfel, a arătat că, pe de o parte, în lumina normelor de ordine publică ce guvernează capacitatea juridică a persoanei, instanța de apel a reținut că "limitarea capacității juridice a clientului nu este însoțită de o contraprestație din partea intermediarului. Contractul nu are clauze pentru ipoteza în care intermediarul nu reușește sa negocieze încheierea unui nou contract în perioada de exclusivitate.", iar, pe de alta parte, a statuat că "posibilitatea încheierii de către jucător a unui contract în nume propriu, fără intermediar, este o chestiune care nu poate fi prohibită printr-o clauză de exclusivitate deoarece echivalează cu o renunțare parțială la capacitatea de exercițiu, ceea ce este prohibit de C. civ..".

A precizat că nu l-ar fi putut obliga în niciun fel pe recurentul-pârât-reclamant să semneze un contract cu o echipă de fotbal, ultimul cuvânt la semnarea contractului fiind al acestuia, iar ceea ce oferea printre altele recurentului-pârât-reclamant era să îi pună la dispoziție rețeaua de cunoștințe și de know how prin care avea acces la informațiile legate de cluburi care căutau jucători cu caracteristicile acestuia și, ulterior identificării acestora, negociind și cele mai bune condiții financiare, sportive și de orice altă natură pentru jucător.

Prin urmare, a apreciat că nu este clar de ce consideră instanța clauza de exclusivitate nulă - din cauza absenței unei contraprestații specifice sau din cauza presupusei renunțări la capacitatea de exercițiu.

În dezvoltarea criticii prin care a invocat aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la calitatea de consumator a recurentului-pârât-reclamant, a susținut că instanța de apel a interpretat într-o manieră eronată conceptele de "consumator" și "profesionist" și a aplicat greșit normele materiale referitoare la acestea.

Astfel, a arătat că instanța de apel, pornind de la definiția dată de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 noțiunii de profesionist, a concluzionat că "în acest context se pune problema posibilității echivalării cerinței legitimării la un club sportiv cu cerința autorizării profesionale în sensul art. 8, dar această chestiune prezintă relevanță doar în raporturile dintre jucător și clubul la care activează, raporturi care nu sunt judecate în speță".

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, instanța de apel a ignorat în mod abuziv importanța echivalării cerinței legitimării la un club sportiv cu cerința autorizării profesionale în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011 și a considerat în mod eronat că această chestiune nu ar prezenta relevanța în raporturile dintre părți, pentru că tocmai de această calificare depinde calificarea relației dintre acestea, fie ca o relație între doi profesioniști, fie ca o relație într-un profesionist și un consumator.

A considerat că distincția pe care a realizat-o instanța de apel între calitatea recurentului-pârât-reclamant de profesionist, considerată un lucru "în sine", ideal, abstract, autonom și rupt de orice realitate faptică și comercială, și calitatea de profesionist în contractul încheiat între părți nu are nicio bază juridică.

A subliniat recurenta-reclamantă-pârâtă că instanța de apel nu a arătat de ce legitimarea în cadrul structurii sportive nu ar reprezenta o autorizare profesională în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011, și nici măcar nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, susținând că această calitate ar fi relevantă doar în relația jucătorului cu structura sportivă.

De asemenea, a susținut că, în speță, comparațiile la care procedează instanța de apel contrazic în esența sa principiul oricărui realism juridic.

Astfel, a menționat că instanța de apel a susținut că "jucătorul profesionist de fotbal este consumator dacă încheie un contract de credit bancar sau un contract de asistență juridică, aceeași fiind situația și în cazul unui contract de intermediere încheiat cu un agent profesionist.", însă, în opinia sa, există în mod evident o diferență fundamentală între raporturile juridice dintre un jucător de fotbal și medicul său, de exemplu, și un jucător de fotbal și agentul/avocatul care intermediază activitatea dintre acesta și cluburile sportive.

A învederat recurenta-reclamantă-pârâtă că raporturile juridice dintre jucător și agent au ca obiect tocmai conduita părților cu privire la activitatea sportivă pe care jucătorul o realizează în calitate de profesionist, precum și că nu se poate considera că partea adversă are calitate de profesionist în activitatea pe care o desfășoară și că, în raporturile juridice cu un agent profesionist care privesc intermedierea tocmai a acelei activități, nu ar avea această calitate.

În dezvoltarea criticii privind nerespectarea de către instanța de apel a unor reguli de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, prin faptul că în judecare a lărgit în mod ilegal cadrul procesual, recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că prima instanță nu a fost niciodată învestită cu judecarea nulității clauzei de exclusivitate prin raportare la prevederile C. civ.

A subliniat că nulitatea cu privire la care a fost învestită să se pronunțe prima instanță avea tocmai caracterul unei nulități instituite prin norme speciale, derogatorii de la norma generală, iar, dacă instanța a fost învestită să se pronunțe asupra nulității prin raportare la Legea nr. 193/2000, înseamnă că acest act normativ este cel încălcat

În acest sens, a precizat că toate elementele invocate în fața primei instanțe privesc o legislație specială (Legea nr. 193/2000, Legea nr. 156/2000 și diversele statute), astfel că este vorba despre o stabilire a cadrului procesual strict cu privire la acestea, iar, în condițiile în care prima instanță nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității clauzei de exclusivitate întemeiată pe dispozițiile C. civ., faptul că în mod nelegal s-a trecut peste aceste limitări și s-a lărgit cu aportul instanței de apel cadrul procesual într-un mod prohibit de normele de procedură, prin pronunțarea cu privire la nulitatea clauzei întemeiată pe C. civ., face ca atât analiza, cât și decizia instanței de control judiciar să fie nelegale.

I.4.2. Recursul declarat de pârâtul-reclamant B.

I.4.2.1. Cererea de recurs formulată prin avocat E.

Recurentul-reclamant-pârât, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 6 C. proc. civ., a solicitat, în principal, admiterea excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, casarea hotărârilor pronunțate de primele instanțe de judecată și declinarea competenței de soluționare a cauzei organului jurisdicțional competent potrivit procedurii arbitrale aplicabile în speță - Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal.

În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimitere cauzei Curții de apel București, secția a IV-a civilă spre rejudecarea pricinii, cu admiterea apelului pe care l-a formulat și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată din faza recursului.

Prin primul motiv de recurs, susținând incidența ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a arătat că, în opinia sa, cauza de față nu este de competența instanțelor judecătorești, fiind vorba de intermedierea unui contract de activitate sportivă, domeniu reglementat exclusiv prin regulamentele speciale ale federației sportive respective care cuprind norme imperative privind soluționarea exclusiv pe cale arbitrată a litigiilor sportive.

Totodată, a apreciat că soluția instanțelor de fond și de apel de a trece peste reglementările obligatorii din domeniul special al dreptului sportiv este profund eronată, dar și contradictorie atunci când, deși recunoaște părții adverse calitatea de intermediar de sportivi, afirmă că o astfel de intermediere este un contract supus normelor civile generale.

A subliniat că, în această materie, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Albert and Le Compte v. Belgium, § 29; Gautrin and Others v. France, § 57 etc) este unanimă în a aprecia că sunt respectate garanțiile oferite de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în procedurile jurisdicționale urmate în cadrul organizațiilor sportive.

A menționat și că instanța europeană a analizat, în cauza Mutu și Pechstein contra Elveția, clauzele de arbitraj (clauzele compromisorii) și a stabilit că acestea sunt valabile, fie că sunt voluntare sau obligatorii (impuse prin statute și regulamente) și a reiterat faptul că tribunalele arbitrale sunt compatibile cu "dreptul la instanță" prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenție.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat și că prin acțiune recurenta-reclamanta-pârâtă a invocat, ca temei al pretențiilor, calitatea acesteia de profesionist, în speță, de agent intermediar de sportivi (jucători de fotbal profesioniști și amatori), iar prin precizările și susținerile orale de la termenul din 25 ianuarie 2022 a stăruit asupra judecării cauzei prin prisma deținerii acestei calități, fapt ce este reținut de instanță în motivarea hotărârii apelate.

Față de această împrejurare, a apreciat că organismele jurisdictionale sunt exclusiv cele sportive, iar legislația aplicabilă este primordial cea specifică și conținută în statutul și regulamentele din domeniului fotbalului.

Ca atare, a susținut că jurisdicția sportivă este obligatorie pentru toate cazurile și persoanele cărora li se aplică statutul și regulamentele federației naționale de fotbal, această regulă de la care nu se poate deroga fiind aplicabilă în absolut toate țările afiliate la U.E.F.A. și la F.I.F.A.

Totodată, a arătat că excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în soluționarea prezentei cauze se fundamentează în drept pe dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal care prevede, în art. 57 alin. (1), faptul că activitatea jurisdicțională se realizează prin cele trei comisii jurisdicționale (Comisia de Disciplină și Etică, Comisia Națională de Soluționare a Litigiilor și Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal), care funcționează ca instituții permanente de arbitraj, iar alin. (2) al aceluiași articol stipulează că aceste comisii sunt instanțe arbitrate imparțiale și independente, alcătuite în conformitate cu dispozițiile F.I.F.A. în materie, membrii acestor comisii aplicând în deciziile pronunțate exclusiv statutele, regulamentele și directivele F.R.F., U.E.F.A., F.I.F.A., precum și legislația în vigoare.

În continuare, recurentul-pârât-reclamant a evidențiat dispozițiile care, în opinia sa, vin în susținerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești cuprinse în Statutului Federației Române de Fotbal [art. 57 alin. (4) lit. a) și alin. (6), art. 75 alin. (1) și (2)], în Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor [pct. 19 și 20 din preambul, art. 25 pct. 5, art. 26 pct. 2 lit. g), pct. 3 și pct. 4] și în Regulamentul privind Intermediarii [art. 1, art. 4, art. 5, art. 9 alin. (2) și Anexa 4].

Ca atare, în raport cu poziția de intermediar a recurentei-reclamante-pârâte, care a acționat ca agent de jucători, a susținut că rezultă că prezentul litigiu nu poate fi judecat de instanțele de drept comun, ci de către cele de drept sportiv, în speță de comisiile jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal.

În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a invocat nesocotirea unor reguli de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, afirmând că: instanța de fond a încălcat dreptul la apărare odată cu disjungerea cauzei în condițiile renunțări apărătorului la mandatul avocațial, fapt ignorat și de curtea de apel; instanța de fond a emis două încheieri în același dosar la același termen, nesocotind dispozițiile art. 232 și 233 C. proc. civ. privitoare la redactarea unei singure încheieri de ședință pentru fiecare termen; instanța de apel a respins motivând lapidar probele pe care le-a propus în primă instanță și în apel, ceea ce echivalează cu nepronunțarea, și a admis probe inadmisibile precum fotocopii ale unor pretinse corespondențe electronice, imposibil de certificat pentru conformitate cu originalul.

A precizat că înțelege să susțină încălcarea art. 13, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ., afirmând că, față de aspectele anterior menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, și fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

Totodată, a arătat că instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților starea de fapt rezultată din contract prin raportare la aspectele reieșite din analizarea probelor propuse, analizând în mod succint și unilateral probele administrate și existente la dosarul cauzei, motivându-și soluția exclusiv în considerarea celor reținute în contract, căruia i-a acordat o valoare absolută ca mijloc de probă, în contextul în care, potrivit normelor în vigoare, nicio probă nu are valoare absolută, prestabilită, instanța fiind obligată să aibă rol activ în administrarea probelor, iar în aprecierea acestora să țină cont de toate probele administrate sau care ar trebui administrate pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, încălcarea și aplicarea greșită a normelor de procedură de către instanța de apel sunt evidente având în vedere că aceasta avea obligația de a se pronunța asupra unei cereri în urma cercetării și analizării fiecărui mijloc de probă propus de părți ori reieșit din dezbateri, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

A menționat că, potrivit art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare al părților este un principiu fundamental al procesului civil și este garantat, inclusiv prin posibilitatea părților de a propune probe care să fie puse în discuția contradictorie, conform art. 14 alin. (5) din același cod.

De asemenea, a făcut trimitere la dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în virtutea și în limitele rolului activ pe care este obligată să le aibă, instanța de judecată trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și este în drept să ceară părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care le invocă, să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamat și că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) prima teză C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să se pronunțe motivat temeinic asupra a tot ce s-a cerut, deci inclusiv asupra fiecăreia dintre probele propuse de părți. Principiile procesului civil, reglementate de C. proc. civ., sunt clare, iar potrivit art. 20 din același act normativ, instanța de judecată are îndatorirea de a asigura respectarea și de a respecta ea însăși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

A subliniat că sancțiunea care intervine în cazul efectuării actelor de procedură cu nerespectarea cerințelor legale stabilite printr-o normă care ocrotește un interes public este nulitatea absolută, potrivit art. 174 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a susținut nelegalitatea hotărârii recurate prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Astfel, în esență, a afirmat că instanța a preluat în considerente, preponderent, susținerile părții adverse, fără a analiza și a oferi un răspuns criticilor sale care au vizat aspecte esențiale ale cauzei.

Recurentul-pârât-reclamant a subliniat că instanța de apel a greșit grav atunci când, deși a constatat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate, a păstrat sancțiunea clauzei penale accesorii, încălcând flagrant principiul că un act juridic nul nu produce efecte juridice.

I.4.2.2. Cererea de recurs formulată prin S.C.A. F.

Susținând incidența art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, anularea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei spre soluționare organului cu activitate jurisdicțională competent - Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal, iar, în subsidiar, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, exclusiv în ceea ce privește soluția de menținere a dispozițiilor sentinței civile nr. 1566 din data de 26 mai 2022 de admitere în parte a cererii principale formulate de recurenta-reclamantă-pârâtă A..

De asemenea, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât-reclamant a criticat decizia curții de apel prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., apreciind că aceasta a fost pronunțată de o instanță necompetentă general să judece pricina.

Astfel, a arătat că obiectul litigiului este izvorât din sau în legătură cu activitatea fotbalistică, iar părțile au calitățile de jucător, pe de o parte (B.), și de agent de jucător/intermediar, pe de altă parte (A.).

A susținut că soluționarea prezentului litigiu nu este de competența instanțelor judecătorești, având în vedere cele anterior precizate și dispozițiile art. 58, art. 25 și art. 26 din Statutul Federației Române de Fotbal.

A menționat că prevederile anterior arătate sunt o transpunere, în materia dreptului sportiv, a arbitrajului instituționalizat în conformitate cu statutele și regulamentele federațiilor sportive naționale, procedură obligatorie instituită de legiuitorul român prin art. 941 din Legea nr. 69/2000, care reglementează o competență alternativă (între instanțele de drept comun și instanțele arbitrale) doar în privința litigiilor ce izvorăsc din contracte individuale de muncă sau din contracte de activitate sportivă.

A precizat că, în privința tuturor celorlalte tipuri de contracte, în speță contractelor de intermediere, competența aparține exclusiv instanțelor arbitrale - organelor jurisdicționale din cadrul federației naționale.

Important, în opinia recurentului-pârât-reclamant, este faptul că legiuitorul național nu a interzis arbitrajul instituționalizat nici măcar în cazul contractelor individuale de muncă sau a contractelor de activitate sportivă, ci a prevăzut doar o competență alternativă.

Totodată, a arătat că aplicabilitatea normelor din Statutul Federației Române de Fotbal este atrasă de calitatea sa, jucător care își desfășura la momentul încheierii contractului activitatea profesională/fotbalistică pe teritoriul României, în competiții organizate la nivel național de Federația Română de Fotbal.

Ca atare, a apreciat că o interpretare contrară ar însemna, pe de o parte, înfrângerea unor norme imperative în materia competenței, iar, pe de altă parte, că, prin încheierea unui contract de intermediere în contra dispozițiilor imperative în materie sportivă, orice "agent/intermediar" se poate sustrage de la procedura specifică și de la sancțiunile aplicabile într-o astfel de situație în fața organelor jurisdicționale competente, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe, contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

A mai susținut că, în speță, calitatea părților - jucător, respectiv intermediar/agent de jucători - atrage competența arbitrajului instituționalizat, chiar dacă litigiul se desfășoară între două persoane fizice.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că aspectul privitor la arbitrajul instituționalizat și necompetența instanțelor judecătorești de soluționare a unei cauze precum cea dedusă judecății nu este unul de noutate, fiind tranșat unitar în jurisprudență, sens în care a făcut trimitere la decizia nr. 1888 din data de 9 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și la sentința nr. 899 din data de 2 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a pretins contrarietatea considerentelor deciziei recurate, arătând că, potrivit celor reținute în doctrină, dacă instanțele de fond au stabilit situația de fapt într-o manieră confuză sau sumară, instanța de recurs poate statua asupra legalității hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligației de motivare.

În opinia sa, din lecturarea deciziei curții de apel, se poate constata cu ușurință că, în ceea ce privește aspectul privind îndeplinirea/neîndeplinirea obligațiilor contractuale în ceea ce îl privește, respectiv acordarea/neacordarea mandatului unui terț, instanța de apel a reținut o situație de fapt sumară/lapidară, fapt ce atrage casarea hotărârii pentru neîndeplinirea obligației de motivare.

A menționat că în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că "pârâtul-reclamant nu și-a executat cu bună-credință obligațiile contractuale, urmărind să evite participarea reclamantei-pârâte la negocierile cu clubul G." (pag. 11 din decizie) și, în același timp, a reținut că "reclamanta-pârâtă a fost implicată în negocieri" (pag. 11 din decizie).

A apreciat că aceste considerentele sunt vădit contradictorii, de vreme ce partea adversă nu poate să fie și, în același timp, să nu fie implicată în negocieri.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a reținut o situație de fapt sumară, precizând că recurenta-reclamantă-pârâtă ar fi fost implicată în negocieri doar pentru că ar fi fost menționată într-un e-mail redirecționat de H., instanța de apel neexpunând o înlănțuire logică a faptelor, prin raportare la regulile de drept și la probele aflate la dosarul cauzei.

Recurentul-pârât-reclamant a apreciat că instanța de apel a ignorat clauzele contractuale - cauza cererii -, de vreme ce nu există niciun considerent care să justifice cum s-ar încadra în obligațiile asumate de partea adversă faptul menționării acesteia într-un e-mail, fără nicio altă acțiune a acesteia anterioară sau ulterioară (de asistare/reprezentare a jucătorului, de informare cu privire la ofertă, de negociere propriu-zisă etc).

Astfel, a susținut că recurenta-reclamantă-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, deși i-a limitat în mod absolut, discreționar, dreptul de a purta negocieri pe cont propriu.

A subliniat că, în pofida dispozițiilor contractuale asumate de partea adversă, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese faptul că aceasta și-a încălcat flagrant obligațiile și fie a preferat să aștepte să fie contactată de alte persoane, fie a preferat să nu îl informeze despre ofertele existente.

În ceea ce privește transferul la G., a solicitat să constate că la dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să reiasă că recurenta-reclamantă-pârâtă ar fi negociat sau ar fi purtat discuții în legătură cu un eventual transfer sau contract de muncă în ceea ce îl privește, iar înscrisurile depuse chiar de către partea adversă dovedesc fără putință de tăgadă că G. este partea care a inițiat discuțiile și s-a adresat direct clubului C.., indicând inclusiv condițiile salariale, bonusurile etc.

A arătat că instanța de apel, pe de o parte, a reținut că pretinsa încălcare a obligațiilor contractuale se referă la faptul că a participat singur și în contractul încheiat cu G. se menționează explicit că jucătorul nu a folosit serviciile unui agent sportiv (pag. 13 din decizie), iar, pe de altă parte, a constatat că "mandatul de 2 zile acordat unui terț reprezintă o încălcare a contractului" (pag. 11 din decizie).

În opinia recurentului-pârât-reclamant, aceste considerente sunt evident contradictorii.

Susținând din nou că a fost reținută o situație de fapt lapidară, a solicitat să constate că instanța de apel s-a limitat la a menționa despre "mandatul de 2 zile acordat unui terț", însă fără considerente suplimentare care să explice cine ar fi pretinsul mandatar, în ce ar fi constat pretinsul mandat, dacă s-ar fi executat pretinsul mandat etc.

Totodată, a apreciat că probele administrate contrazic considerentele instanței de apel, ceea ce demonstrează că situația de fapt nu a fost lămurită, motiv pentru care cauza trebuie rejudecată în fond.

A susținut că nu a încălcat clauza de exclusivitate, pentru că nu a purtat negocieri prin intermediul unui alt agent, împrejurare ce rezultă din cuprinsul Contractului nr. x/20, pe care l-a încheiat cu G., precum și din cel al capturilor de ecran a presupuselor conversații purtate de partea adversă cu tatăl său.

Recurentul-pârât-reclamant a invocat și contrarietatea dintre considerentul prin care instanța de apel a reținut că pretinsa încălcare a obligațiilor contractuale se referă la faptul că a participat singur și în contractul încheiat cu G. se menționează explicit că jucătorul nu a folosit serviciile unui agent sportiv (pag. 13 din decizie) și cel prin care a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de exclusivitate prevăzute la art. 3 din contractul de reprezentare din data de 4 septembrie 2016, în limita obligațiilor negative pe care și le-a asumat, prevăzute la art. 4 pct. 2, ultimele două teze, și anume, obligațiile de a nu purta negocieri pe cont propriu, respectiv de a nu încheia contracte cu alte cluburi în absența agentului.

A subliniat că aceste considerentele sunt vădit contradictorii, mai ales că astfel a fost obligat la plata unei sume considerabile (350.000 euro) în temeiul unei clauze constatate de aceeași instanță ca fiind lovită de nulitate absolută.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor de drept material.

Cu referire la prevederile art. 1538 C. civ., a arătat că, pentru ca debitorul să fie obligat la plata clauzei penale, instanța este obligată să analizeze și că constate o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, iar, potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ., o persoană care trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Enunțând cele patru condiții impuse de lege pentru antrenarea răspunderii contractuale, a subliniat că, în prezenta cauză nu există o faptă ilicită și, subsecvent, nu există un raport de cauzalitate, neputându-se reține, totodată, nici vinovăția sa, în condițiile în care a participat singur în relația cu G. și, fiind constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale, nu mai există o obligație negativă pe care să o fi încălcat.

În egală măsură, a apreciat că nu se poate reține vinovăția sa, de vreme ce pretinsa faptă ilicită - de a participa singur - a fost cauzată de fapta părții adverse, care, deși pretindea o limitare absolută a libertății în ceea ce îl privește, nu și-a executat propriile obligații asumate.

I. 5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă-pârâtă A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul-reclamant B., prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca inadmisibil pentru nerespectarea prevederilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., întrucât obiectul cererii nu are caracter determinat, precum și având în vedere că nu sunt aduse critici de nelegalitate hotărârii atacate, în sensul art. 488 C. proc. civ., ci critici care vizează netemeinicia acesteia.

Pentru situația în care instanța va trece peste excepțiile invocate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului părții adverse, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că recurentul-pârât-reclamant a solicitat în mod contradictoriu instanței să pronunțe soluții care se exclud una pe alta, și a invocat motive de casare care se contrazic reciproc, motive care nu pot coexista în aceeași cerere.

Astfel, a precizat că recurentul-pârât-reclamant a solicitat instanței concomitent casarea integrală și casarea parțială a hotărârii, lăsând la "libera alegere" a instanței ce solicitare va avea în vedere.

A subliniat că întrucât recurentul-pârât-reclamant a solicitat instanței de judecată să aleagă ea calea, să stabilească cadrul procesual, să aleagă ea obiectul recursului în așa fel încât soluțiile propuse sunt soluții mutual exclusive, acesta practic refuză să aleagă o cale procesuală definită, și lasă "în sarcina instanței" să opteze pentru soluția pe care înțelege să o ceară.

A susținut că partea adversă nu și-a motivat cererea de recurs prin indicarea soluției pe care o urmărește, ci a invocat toate soluțiile posibile, mutual exclusive, lăsând la "aprecierea instanței" să decidă ce soluție a dorit recurentul să ceară, alegerea de către instanță a uneia dintre variante echivalând cu alegerea variantei mai favorabile pentru acesta, instanță fiind pusă în situația în care ulterior alegerii să nu se mai poată cenzura și să fie obligată să admită varianta aleasă.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, o atare construcție a recursului este nelegală, nelegalitatea acesteia fiind cea care atrage nulitatea demersului părții adverse.

Totodată, a apreciat că motivele de casare invocate de recurentul-pârât-reclamant sunt mutual exclusive.

Astfel, a arătat că, în cadrul motivelor de casare, partea adversă a invocat în același timp alcătuirea nelegală a instanței și necompetența generala a instanțelor judecătorești, motive care se exclud reciproc, întrucât doar cu privire la o instanța competentă se poate pune problema alcătuirii nelegale.

În plus, a învedera și că, deși recurentul-pârât-reclamant a invocat caracterul vădit contradictoriu al considerentelor hotărârii instanței de apel, acesta, în loc să motiveze în fapt și în drept această susținere, a adus critici de netemeinicie hotărârii și nu a arătat care sunt considerentele contradictorii.

În opinia sa, partea adversă, în realitate, a adus o serie de critici de netemeinicie hotărârii atacate și a încercat să determine instanța de recurs să se pronunțe în prezenta procedură asupra unor chestiuni cu privire la care nu s-ar putea pronunța decât în rejudecare.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, recurenta-reclamantă-pârâtă a afirma că obiectul cererii de recurs formulate de recurentul-pârât-reclamant nu este determinat, întrucât soluțiile solicitate prin petit au caracter mutual exclusiv, iar motivarea în drept are caracter contradictoriu.

A subliniat că, invocând nelegala alcătuire a instanței, recurentul-pârât-reclamant practic a recunoscut că trebuia alcătuită o instanță judecătorească, deci că instanțele de judecată sunt general competente să judece prezenta cauză, deși, pe calea excepției, respectiv a motivelor de casare, a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

A mai arătat că partea adversă a susținut, în același timp, că instanțele judecătorești sunt și nu sunt competente, încălcând principiul electa una via și dispozițiile legale privind necesitatea întemeierii în drept a unei cereri în justiție.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susținut că au fost invocate toate temeiurile de drept teoretic posibile, deși sunt mutual exclusive și conduc la o imposibilitate de a determina obiectul cererii, respectiv: s-a invocat necompetența instanțelor de judecată, dar și nelegala alcătuire a instanței judecătorești (ceea ce implică în mod logic necesitatea ca litigiul să fie soluționat de o instanță judecătorească, deci de o instanță competentă); se solicită concomitent casarea în parte și casarea integrală a hotărârii recurate; se invocă necompetența instanțelor judecătorești, dar se solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Ca atare, a apreciat că obiectul cererii de recurs nu este determinat și practic recursul este nemotivat, întrucât invocarea tuturor motivelor posibile echivalează în concret cu o nemotivare.

În același sens, a arătat că recurentul-pârât-reclamant, pe de o parte, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, exclusiv în ceea ce privește soluția de menținere a dispozițiilor sentinței tribunalului de admitere în parte a cererii principale, iar, pe de altă parte, a cerut casarea deciziei recurate și trimiterea spre rejudecarea cauzei cu admiterea apelului pe care la formulat, în condițiile în care, prin cererea de apel solicitase admiterea cererii de apel și să se dispună, în principal, anularea, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii introductive.

Astfel, a invocat că recurentul-pârât-reclamant, a solicitat atât casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea spre rejudecarea exclusiv cu privire la o parte din soluție, cât și casarea integrală cu consecința anulării/schimbării în tot a sentinței apelate.

În plus, a menționat și că partea adversă împreună cu solicitarea acestor soluții întemeiate pe art. 497 C. proc. civ., care sunt solicitate în eventualitatea respingerii excepției necompetenței generale, ainvocă totodată și necompetența instanței.

Totodată, a susținut că recurentul-pârât-reclamant a adus critici de netemeinicie hotărârii atacate, sub pretextul invocării unor motive de nelegalitate, invocând formal motive de casare.

În ceea ce privește criticile vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești, a arătat că nu numai că