ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 268/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de management - Director relații cu publicul înregistrat sub nr. x/23.07.2020, încheiat între pârâtă și A..

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1372 din 9 iunie 2022, a respins cererea reconvențională, ca nefondată; a admis cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA B. S.A.; pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei brute de 365.625 RON, cu titlu de daune-interese din care se vor scădea sumele reprezentând taxe și impozite datorate statului de către pârâtă și cu reținere la sursă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 12.361 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, compusă din taxa judiciară de timbru în sumă de 7.261 RON și onorariul de avocat în sumă de 5.100 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, pârâta a declarat apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconvenționale. Așadar, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de management.

Prin decizia civilă nr. 1040 din 30 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA B. S.A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1372 din 9 iunie 2022 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată, în sensul că: s-a admis cererea reconvențională și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de management nr. x/23.07.2020; s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; intimatul a fost obligat la plata către apelantă a sumei de 25.738 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 17 august 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1040 din 30 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele critici:

Astfel, recurentul a arătat că instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce au ca obiect de reglementare:

- numirea directorilor întreprinderilor publice, respectiv încheierea și efectele contractului de management, precum și statutul juridic dobândit ca urmare a încheierii unui astfel de contract (art. 2 pct. 5 și art. 35 și următoarele din O.U.G. nr. 109/2011 raportate la art. 143 și următoarele din Legea nr. 31/1990 a societăților);

- regimul juridic al nulității care operează în legătură cu nerespectarea cerințelor prevăzute de lege anterior sau la momentul încheierii contractului de management nr. x/23.07.2020 și efectele specifice ale nulității care operează în cauză (art. 1246 și următoarele, art. 1254 și următoarele, raportate la art. 57 din Codul muncii);

- răspunderea civilă contractuală ce se poate angaja în cazul revocării fără justă cauză a directorului numit în condițiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 [art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990] și, respectiv efectele clauzei penale (art. 1538 și următoarele din C. civ.);

Procedura de selecție reglementată de alin. (4)-(7) ale art. 35 din O.U.G. nr. 109/2011 se aplică, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 5 și art. 35 alin. (1) și (9) din același act normativ, coroborate cu cele ale art. 143 alin. (1) și (5) din Legea nr. 31/1990, numai în cazul numirii directorilor cărora le este delegată conducerea executivă a societății și, respectiv directorului financiar/economic al societății.

Ca atare, un demers esențial pentru corecta soluționare a cauzei de către instanța de apel ar fi constat în lămurirea - prin prisma atribuțiilor concrete ce i-au fost delegate reclamantului de către societate prin contractul de management nr. x/23.07.2020 - statutului juridic pe care reclamantul l-a dobândit ca urmare a încheierii acestui contract, respectiv dacă situația sa juridică aferentă numirii în funcția de director al Direcției Relații cu Publicul se încadrează:

- fie în ipoteza de reglementare a art. 143 alin. (1) și (5) teza I din Legea nr. 31/1990;

- fie în ipoteza prevăzută de art. 143 alin. (5) teza a II-a din Legea societăților;

Sub acest aspect, instanța de apel, redând exclusiv conținutul clauzei 2.1. din contractul de management și făcând trimitere generică la clauzele 4 și 6.4. din același contract, a conchis că "în mod evident, dat fiind conținutul concret al actului, acesta intră sub incidența O.U.G. nr. 109/2011".

În accepțiunea recurentului-reclamant, această concluzie nu corespunde realității. Astfel, a făcut referire la faptul că niciuna dintre atribuțiile concrete ce i-au fost delegate nu intră în sfera noțiunii de "conducere a societății", condiție esențială pentru a califica statutul său juridic ca fiind cel corespunzător "directorului" în sensul art. 143 alin. (5) teza I din Legea nr. 31/1990.

Spre deosebire de opțiunea instanței de apel, care s-a raportat numai la conținutul clauzei 2.1. - generic exprimat și care este același în toate contractele de management încheiate de societate, indiferent de natura activității desfășurate de către mandatar - autorul căii de atac a apreciat că, din perspectiva delimitării esențiale la care s-a referit în cuprinsul cererii de recurs, includerea sau nu a reclamantului în sfera de asigurare a conducerii societății este dată de atribuțiile efective pe care le putea exercita, iar nu de formularea standard a clauzei 2.1.

Or, observarea acestor atribuții infirmă dobândirea statutului de director al Societății, în sensul art. 143 alin. (5) teza I din Legea nr. 31/1990, deoarece:

- numirea reclamantului nu s-a realizat în funcția de director al Societății, ci în cea de director al Direcției Relații cu Publicul, o structură funcțională din cadrul organizării Societății la momentul respectiv (alineatul al III-lea din Preambulul contractului);

- așa cum s-a arătat, nicio atribuție nu îi conferă reclamantului dreptul de conducere a societății; ceea ce reclamantul putea conduce și coordona se rezuma la activitatea salariaților din subordine (clauza 4.1.1.) și la programele de relații publice întocmite pentru a crea și a menține o imagine pozitivă a societății în relația cu beneficiarii serviciilor prestate și în relația cu locuitorii Sectorului 5 (clauza 4.1.6);

- se distinge în mod univoc între poziția reclamantului din structura organizatorică și funcțională a Societății și conducerea acesteia, dată fiind atribuția sa de a răspunde de corectitudinea informațiilor referitoare la imaginea societății furnizate către "conducerea societății" (clauza 4.1.5);

- întreaga activitate a reclamantului, în calitate de director al Direcției Relații cu Publicul, se desfășura în subordinea Directorului General sau, după caz, a Directorului General adjunct (clauza 4.1.8);

Așadar, statutul pe care reclamantul l-a dobândit, ca urmare a încheierii contractului de management nr. x/23.07.2020, este cel corespunzător persoanei la care face referire art. 143 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, fiind vorba despre o simplă "denumire tehnică" a funcției de director, iar nu celui instituit prin teza I a aceluiași reper normativ.

Potrivit recurentului, respectarea art. 35 din O.U.G. nr. 109/2011 și a procedurii de selecție prevăzute de alin. (4)-(7) ale acestei norme constituiau cerințe imperative pentru validitatea contractului de management doar în situația în care funcția pe care ar fi urmat să o exercite s-ar fi încadrat în calificarea dată expres și limitativ de art. 2 pct. 5 din acest act normativ.

Nefiindu-i însă delegate reclamantului atribuții de conducere a Societății și desfășurându-și activitatea în subordinea Directorului General ori, după caz, a Directorului General adjunct, pentru încheierea valabilă a contractului de management, condițiile a căror nerespectare a fost reținută de către instanța de apel drept motive de nulitate a contractului nu erau aplicabile. Întreg raționamentul juridic evocat de către instanța de apel în cuprinsul considerentelor hotărârii pronunțate s-a fundamentat pe aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 35 din O.U.G. nr. 109/2011, teză infirmată de efectele propriu-zise ale contractului. Relevante sunt soluțiile de interpretare a actelor juridice date de art. 1.266-1.269 din C. civ., de care instanța de apel a făcut abstracție, rezumându-se, în calificarea situației juridice date de încheierea și efectele contractului de management, la sensul literal al denumirii contractului și al conținutului clauzei 2.1. a acestuia.

Astfel cum este consemnat în cuprinsul încheierii pronunțate la data de 9 iunie 2023, Curtea de Apel București a avut inițiativa de a pune în discuție două împrejurări, respectiv dacă actul juridic are influențe din dreptul muncii și dacă nulitatea care ar opera presupune un efect retroactiv. Acestea nu au mai fost considerate relevante în motivarea soluției.

Din perspectiva neîncălcării și aplicării corecte a normelor de drept material incidente în cauză, recurentul consideră că este relevantă lămurirea acestor două aspecte, ele contribuind semnificativ la lămurirea statutului juridic pe care reclamantul l-a dobândit, ca urmare a încheierii contractului de management.

Chiar dacă societatea a optat pentru încheierea unui contract civil în vederea ocupării și exercitării atribuțiilor aferente postului de director al Direcției Relații cu Publicul, raportul juridic căruia actul juridic i-a dat naștere este un raport de muncă (sui generis), activitatea reclamantului fiind una dependentă, specifică unei relații de angajare.

În acest sens, conform art. 7 pct. 1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, constituie activitate dependentă orice activitate desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare generatoare de venituri. Coordonatele de calificare a activității dependente sunt deduse, printr-o interpretare per a contrario, din prevederile art. 7 pct. 3 din Codul fiscal, conform cărora activitatea independentă reprezintă orice activitate desfășurată de către o persoană fizică în scopul obținerii de venituri, care îndeplinește cel puțin 4 dintre criteriile arătate în cuprinsul cererii de recurs.

În cazul reclamantului, niciunul dintre aceste criterii nu este îndeplinit, poziția sa juridică în calitate de mandatar fiind una de subordonare și totală dependență față de mandant.

În plus, sunt relevante pentru calificarea raportului juridic ce-și are izvorul în contractul de management nr. x/23.07.2020 considerentele general obligatorii - cuprinse în Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Toate aceste repere normative și jurisprudențiale converg către calificarea raportului juridic născut ca urmare a încheierii contractului de management nr. x/23.07.2020 ca fiind unul de muncă sui generis, iar nu unul pur civil (de mandat civil), chiar dacă izvorul său este un contract civil valabil încheiat.

Or, statutul dat de calitatea reclamantului de subiect al unui astfel de raport juridic este incompatibil cu cel de director al întreprinderii publice, în sensul art. 2 pct. 5 și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011.

Sub aspectul efectelor nulității, reținând calificarea raportului juridic în termenii mai sus prezentați, prioritate în aplicare are art. 57 din Codul muncii, doar în completarea sa venind prevederile de drept comun reținute în regim singular de către Curtea de Apel București. Norma din Codul muncii instituie soluții derogatorii, cum este cea a neretroactivității efectelor nulității [art. 57 alin. (2)] sau a dreptului la remunerare [art. 57 alin. (5)];

În concluzie, considerentul Curții de Apel București potrivit căruia, reținându-se constatarea nulității actului, nu se poate pretinde executarea sa pentru despăgubiri în situația încetării contractului înainte de termen - cererea de chemare în judecată al cărei titular este reclamantul fiind astfel respinsă ca nefondată este vădit nelegal și netemeinic.

Chiar în măsura în care contractul de management pe care reclamantul l-a încheiat cu Societatea ar fi presupus parcurgerea procedurii de selecție, cerință a cărei nerespectare ar conduce la constatarea nulității absolute a acestuia, nu se poate face abstracție de realitatea că între părți s-a încheiat totuși un act juridic, expresie a acordului lor de voințe.

În atare condiții, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze, subsecvent concluziei pe care a reținut-o și pe care și-a întemeiat soluția - în sensul aplicării acestei sancțiuni civile, dacă urmare a operării conversiunii actul nul produce totuși efectele unui act juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege [art. 1.260 alin. (1) C. civ..], părțile neexprimându-și intenția de a exclude aplicarea conversiunii și nereieșind, din scopul urmărit de către părți, această soluție de excludere [art. 1.260 alin. (2) C. civ..].

Or, rezultatul conversiunii ar fi condus la constatarea încheierii unui contract valabil, pentru care procedura de selecție nu este obligatorie, efectele acestuia subsumându-se unui mandat care nu presupunea atribuții de conducere a societății.

Premisa acțiunii reclamantului și formularea pretențiilor corespunzătoare petitelor cererii introductive rezidă în situația juridică ce presupune încheierea valabilă a contractului de management nr. x/23.07.2020.

Temeiul contractual al pretențiilor îl constituie:

- pentru primul capăt de cerere, clauzele 3.l., 6.4.20 și 11.12 din contractul de management;

- pentru capătul de cerere formulat în subsidiar, clauza 6.4.19 din același contract;

Chiar dacă în speță, ca efect al încheierii contractului dedus judecății, reclamantul nu a dobândit statutul de director al întreprinderii publice, în sensul art. 2 pct. 5 și art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 raportate la prevederile art. 143 alin. (5) teza I din Legea nr. 31/1990, prioritar în analizarea temeiniciei pretențiilor formulate nu este art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea societăților, ci art. 1.270 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Faptul că părțile contractului au stabilit, cu titlu de clauză penală, în concretizarea dispozițiilor art. 1.538 și următoarele din C. civ., dreptul reclamantului la daune-interese egale cu contravaloarea remunerației totale cuvenite, pe perioada rămasă până la expirarea mandatului, în cazul retragerii abuzive a mandatului, este un rezultat al manifestării principiului autonomiei de voință, iar nu al aplicării în situația dată a dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990.

Soluția enunțată de această normă a fost doar transpusă și asumată convențional în situația specifică posibil a fi determinată de conduita neconformă a mandantului. Existența clauzei penale anterior referite, temei al primului capăt de cerere, nu conduce la schimbarea calificării statutului dobândit de reclamant prin încheierea contractului de management, acesta rămânând specific al unui prepus al societății.

Or, contractul fiind valabil încheiat și operând revocarea abuzivă din funcție a reclamantului, ca urmare a adoptării de către societate a deciziei comunicate prin notificarea nr. x/24.03.2021, dreptul reclamantului de fi dezdăunat conform clauzei penale stabilite prin contract a devenit unul născut și actual, corespunzător unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Intimata-pârâtă SOCIETATEA B. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariul de avocat, conform înscrisurilor justificative depuse la termenul de judecată din 8 februarie 2024 .

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 13 noiembrie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, pentru judecarea căii extraordinare de atac în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Pentru a facilita înțelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte va sintetiza parcursul procesual al cauzei, cu reliefarea aspectelor relevante pentru soluționarea recursului.

Chemând în judecată pe pârâta SOCIETATEA B. S.A., reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 365.625,00 RON, reprezentând echivalentul remunerației datorate în conformitate cu clauzele contractului de management - Director Relații cu Publicul nr. 9323/23.07.2020, de la momentul revocării prin notificarea nr. x/24.03.2021, până la momentul împlinirii termenului de 4 ani (27.07.2024) - conform clauzelor 3.1., 6.4.21 și 11.14 din contract. Suma pretinsă a fost stipulată în contract ca fiind daune interese pentru retragerea fără motivare sau abuzivă a mandatului reclamantului.

Cauza cererii de chemare în judecată a constituit-o încheierea contractului de management - Director Relații cu Publicul nr. 9323/23.07.2020, care a fost perfectat cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 și a celor cuprinse în O.U.G. nr. 109/2011, în conformitate și cu prevederile actului constitutiv al pârâtei, astfel cum a menționat reclamantul prin acțiunea introductivă.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de management - Director relații cu publicul înregistrat sub nr. x/23.07.2020, încheiat între pârâtă și A..

Reclamantul A. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat:

I. excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale, motivată de necesitatea achitării unei taxe judiciare de timbru la valoarea contractului a cărei nulitate o solicită pârâta reconvenientă.

II. excepția prematurității cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de management, cu consecința respingerii cererii reconvenționale ca prematur formulată.

III. excepția inadmisibilității cererii având ca obiect constatarea nulității absolute, fondată pe faptul prealabil al încetării contractului prin denunțare unilaterală, revocarea mandatului, apreciind că formularea unei astfel de cereri este o revenire asupra motivului încetării contractului.

În măsura în care instanța va dispune respingerea excepțiilor pe care le-a invocat, reclamantul a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

Tribunalul București a calificat excepția prematurității cererii reconvenționale invocată de reclamant ca o excepție de inadmisibilitate pe care a respins-o ca nefondată, prin încheierea de ședință din data de 17 martie 2022 .

Cu privire la cererea reconvențională, prin sentința civilă nr. 1372 din 9 iunie 2022, Tribunalul București a reținut că pârâta a invocat o nulitate a contractului de mandat pe motivul că ar încălca dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, încălcare ce ar fi sancționată cu nulitatea contractului de mandat și anume: nu ar fi fost respectată procedura de numire prevăzută de dispozițiile art. 35, nu există o hotărâre a consiliului de administrație de numire, nu există o remunerație stabilită prin contractul de management.

În primul rând, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 35 nu sunt imperative și, pe cale de consecință, nerespectarea acestor dispoziții nu atrage sancțiunea nulității absolute a contractului de management. Chiar dacă nu s-ar fi respectat procedura de selecție prevăzută în lege, tribunalul a considerat că pârâta își invocă propria culpă în nerespectarea legii fapt ce se sancționează cu neluarea în considerare a acestor motive. Culpa nu aparține reclamantului, ceea ce înseamnă că nu există motive pentru anularea contractului de mandat.

Plecând de la autoritatea de lucru judecat a statuărilor primei instanțe, prin calificarea naturii juridice a litigiului, Înalta Curte subliniază că, în acord cu acestea, regimul juridic aplicabil contractului de mandat din speță este guvernat de prevederile art. 2 alin. (1) pct. 5 și ale art. 25 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, de cele ale art. 143 și ale art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și ale C. civ.

Semnificația acestui contract ca fiind un contract de mandat este stabilită prin art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011, directorul fiind persoana căreia i-au fost delegate atribuții de conducere a societății, în conformitate cu prevederile art. 143 din Legea societăților nr. 31/1990.

Art. 2 alin. (1) pct. 5 din O.U.G. nr. 109/2011 prevede în mod expres și limitativ regimul juridic aplicabil contractului de mandat, respectiv că acesta poate fi caracterizat prin raportare la Legea societăților nr. 31/1990 și, în completare, la dispozițiile C. civ. și nu prin prisma dispozițiilor specifice legislației muncii, cum în mod greșit susține recurentul.

Concluzia că raporturile stabilite în baza unui contract de mandat nu pot fi asimilate raporturilor juridice de muncă rezultă și din jurisprudența Curții Constituționale dezvoltată în verificarea constituționalității unor dispoziții legale cuprinse în O.U.G. nr. 79/2008, aplicabilă în speță pentru identitate de rațiune, având în vedere că statuările Curții Constituționale vizează texte de lege ce au fost preluate atât în cuprinsul Legii nr. 31/1990 - art. 153

18

, cât și în al O.U.G. nr. 109/2011 - art. 38.

Astfel, prin deciziile pronunțate, nr. 768/2019 și nr. 52/2015, instanța de contencios constituțional a statuat că modalitatea de configurare și cuantumul retribuției plătite în baza unui contract de mandat, cum este cel din speță, nu pot fi cenzurate prin prisma textului constituțional ce vizează raportul de muncă, dat fiind că un astfel de contract reprezintă o varietate a celui reglementat de art. 2.009 din C. civ. și se deosebește, în mod esențial, de raportul de muncă.

Înalta Curte constată că asupra raportului juridic dedus judecății atât tribunalul, cât și instanța de prim control judiciar au statuat în sensul că acesta este unul civil, întrucât derivă din contractul de mandat încheiat între părți, supus unei legislații specifice, care exclude de la aplicare normele de dreptul muncii.

Cum în etapa procesuală anterioară, deși avea deschisă calea apelului incident, reclamantul nu a contestat natura juridică a raportului dedus judecății, ci dimpotrivă, a apreciat că hotărârea instanței de fond ca legală și temeinică, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă în apel, Înalta Curte constată că asupra statuărilor sus-enunțate nu se mai poate reveni în recurs, opunându-se puterea de lucru judecat.

Adițional considerentelor ce preced, asimilarea raportului juridic litigios cu unul de muncă nu poate fi reținută nici din perspectiva elementelor conturate de Înalta Curte de Casație de Justiție prin Decizia nr. 16/2016, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, atât timp cât lipsa raportului de subordonare dintre părțile litigante a fost constată de către prima instanță, reținându-se, cu putere de lucru judecat, că obligațiile directorului din cadrul Direcției de Relații cu Publicul reglementate prin contractul încheiat de părți sunt specifice unui contract de mandat, nefiind caracteristice contractului de muncă.

De asemenea, Înalta Curte reține că excluderea normelor de dreptul muncii din sfera raportului juridic litigios este relevată și de prevederile art. 137

1

, coroborat cu art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, aplicabile în speță în temeiul art. 2 alin. (1) pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011, potrivit cărora pe durata îndeplinirii mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Relevant pentru dezlegarea motivului de recurs este și principiul tantum devolutum quantum iudicatum, consacrat legislativ de art. 478 din C. proc. civ., dispoziție care, prin alin. (1), împiedică părțile să schimbe cadrul procesual, iar prin alin. (2) să se folosească de alte motive, mijloace de apărare și dovezi față de cele invocate în primă instanță, în motivarea apelului ori prin întâmpinare. Prin alin. (3) se interzice schimbarea calității părților, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată și formularea de pretenții noi, cu derogarea din alin. (4), care permite explicitarea în apel a pretențiilor, în măsura în care acestea rezultă din cele expuse expres, în fața primei instanțe.

Dispozițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. nu permit formularea direct în calea de atac a unor apărări de fond diferite ca natură de cele exhibate în fața primei instanțe. Pe de o parte, apărările pe care pârâtul le formulează prin întâmpinare conturează, alături de cererea de chemare în judecată, obiectul și limitele procesului și, în consecință, sunt cuprinse în noțiunea de cadru procesual a cărui schimbare este interzisă în apel. Pe de altă parte, art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. obligă părțile să își expună toate mijloacele de apărare și excepțiile procesuale, de îndată ce le sunt cunoscute.

În speță, reclamantul A. a semnat un contract pentru funcția de director, însă susține, pentru prima oară în calea de atac a recursului, că, în realitate, nu a fost director.

Atâta timp cât în contractul de management, semnat și însușit de recurent, se menționează că acesta este încheiat în temeiul O.U.G. nr. 109/2011 și că ocupă funcția de director, susținerea formulată în recurs, potrivit căreia nu sunt aplicabile dispozițiile legale cuprinse în ordonanța anterior evocată, nu poate fi primită.

Motivul de casare invocat, respectiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte, respectiv aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia.

În acord cu cele statuate de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 35 și următoarele din O.U.G. nr. 109/2011 sunt imperative. Din modul de redactare a dispozițiilor legale rezultă că aceste norme sunt imperative onerative care prevăd expres obligația destinatarilor legii de a avea o anumită conduită.

Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) numirea directorilor din afara consiliului de administrație sau dintre administratori trebuie să se realizeze cu respectarea procedurii de selecție prevăzute la alin. (4) - (7).

La încheierea contractului de management era necesară respectarea dispozițiilor legale, respectiv a art. 35 și a procedurii de selecție, criteriile de selecție urmând a include cel puțin, dar fără a se limita la aceasta, o experiență relevantă în consultanță, în management sau în activitatea de conducere a unor întreprinderi publice ori societăți din sectorul privat.

Potrivit alin. (5) din art. 35 "criteriile de selecție vor fi elaborate și selecția va fi efectuată cu respectarea principiilor liberei competiții, nediscriminării, transparenței și asumării răspunderii și cu luarea în considerare a specificului domeniului de activitate a societății".

Încălcarea acestei proceduri obligatorii se sancționează cu nulitatea absolută. Sancțiunea nulității este dată de dispozițiile art. 1246 din C. civ. potrivit cărora "orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune".

Nulitatea care ar putea afecta actele care încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, în cauză art. 35 privind procedura de selecție este una absolută și virtuală, astfel cum a reținut instanța de apel. Această concluzie reiese din dispozițiile art. 1250 din C. civ., potrivit cărora "contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general".

Contractul de management a fost încheiat în lipsa unei proceduri de selecție impuse de lege prin dispoziții imperative, fiind astfel lovit de nulitate.

Încălcarea acestei proceduri obligatorii se sancționează cu nulitatea absolută, interesul protejat de norma încălcată fiind unul public, întrucât personalul astfel desemnat este plătit din fonduri publice.

Momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic. Din această perspectivă, contractul de management este lovit de nulitate absolută, la momentul încheierii acestuia nefiind parcursă procedura de selecție impusă de dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 109/2011.

Reținând că interesul ocrotit de dispozițiile O.U.G. nr. 109/2011, în cauză art. 35, este unul general și încălcarea acestora reprezintă un caz de nulitate absolută, în mod corect a statuat Curtea de Apel București că nu are relevanță culpa societății pârâte, cât timp nulitatea absolută, având un caracter de ordine publică are prioritate față de principiul potrivit căruia, "nimeni nu poate să invoce propria turpitudine".

În doctrină, aplicarea principiului enunțat anterior este considerată o excepție de la unul dintre principiile efectelor nulității ("restitutio in integrum"), fără a fi înlăturată însăși nulitatea actului juridic.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă SOCIETATEA B. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 RON, reprezentând onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1040 din 30 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SOCIETATEA B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.