ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1246/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 11.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. (în calitate invocată de succesor universal al mătușii sale, B.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând: constatarea nulității absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75/12.01.2004, încheiat între pârâtă și B., obligarea pârâtei la plata către reclamantă a tuturor sumelor încasate din exploatarea drepturilor de autor dobândite conform contractului de cesiune (estimate la 50.000 RON), precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, solicitând anularea certificatului de moștenitor nr. x din 14.03.2014, pentru nesocotirea cerințelor legale impuse de art. 114 din Legea notarilor publici, fiind întocmit pe numele unei persoane al cărei drept de acceptare a succesiunii era prescris, reclamanta nefiind moștenitoarea doamnei B.. Pârâta C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat obligarea chematului în garanție D. la plata unei sume de bani egale cu cea pe care pârâta ar fi obligată să o achite reclamantei din cererea principală, ca urmare a admiterii în tot sau în parte, a cererii principale ce face obiectul dosarului nr. x/2016, sumă estimată la 50.000 RON, cu posibilitatea majorării cuantumului pretențiilor; obligarea domnului D. la suportarea oricăror cheltuieli puse în sarcina C. ca urmare a unei eventuale admiteri, în tot sau în parte, a cererii principale ce face obiectul dosarului nr. x/2016; obligarea domnului D. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de chemare în garanție, având în vedere funcția deținută de domnul D. la momentul încheierii contractului de cesiune, precum și atribuțiile exercitate de acesta cu privire la încheierea contractului de cesiune. Prin sentința civilă nr. 21901/06.12.2016, Judecătoria sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 1 București invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1231 din 22 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a Civilă: a admis excepția lipsei de interes a reclamantei-pârâte A. în formularea primului capăt de cerere al acțiunii principale și a respins acest capăt de cerere principal, ca fiind formulat de o persoană care nu justifică un interes; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-pârâte A. în formularea celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii principale și a respins cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii principale, ca fiind formulat de o persoană care nu are calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanție introdusă de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu chematul în garanție D. ca fiind rămasă fără obiect; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A.; a dispus anularea certificatului de moștenitor nr. x/14.03.2014, eliberat de SPN E. și Asociații; a obligat reclamanta-pârâtă A. să plătească pârâtei-reclamante S.C. C. S.R.L. suma de 17.205 RON, cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta-pârâtă A. să plătească chematului în garanție D. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1137A din data de 23 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.; a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. și cu în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanție D., a respins ca rămas fără obiect, apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul-II chemat în garanție D. și a obligat apelanta-reclamantă la 5000 RON către apelanta-pârâtă-reclamantă, cheltuieli de judecată, onorariu de avocat redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A.. La data de 10 septembrie 2021, pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. a formulat recurs incident și recurs provocat. Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 20 iulie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea de recurs principal formulată la data de 8 iulie 2021, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și pe cale de consecință, admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței civile nr. 1231 pronunțate de Tribunalul București la data de 22.05.2018 în dosarul nr. x/2017 și rejudecând în fond cauza, respingerea excepției lipsei de interes și a calității procesuale active invocate de intimată, cu admiterea cererii astfel cum a fost formulată și precizată și respingerea cererii reconvenționale. Apreciază că decizia civilă nr. 1137A pronunțată de Tribunalul București la data de 23.09.2020 în dosarul nr. x/2017 este nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 700 C. civ. Vechi care arată că "In cazul când moștenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forță majoră, instanța judecătorească, la cererea moștenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea". Consideră că aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse la "alte situații în care moștenitorul a fost împiedicat să își exercite dreptul de opțiune succesorală", întrucât excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material considerând că aceste dispoziții se pot aplica și situației pendinte, unde împiedicarea de a-și exercita dreptul de opțiune succesorală nu se datorează forței majore, așa cum este ea definită de lege, ci culpei persoanelor care pretind că au îngrijit-o pe mătușa sa în clipele dinaintea morții sale. Așadar, consideră că în situația pendinte, chiar dacă dolul este similar forței majore, nu pot fi extinse dispozițiile art. 700 C. civ. de la 1864 dincolo de ceea ce legiuitorul a dispus expres și limitativ. A arătat în cererea de apel că din cauza îndepărtării mătușii sale B. de reclamantă, care era singura rudă în viață pe care aceasta o mai avea, a aflat de decesul său abia în decembrie 2013, de la F., nepotul lui G.. În mod greșit a interpretat și aplicat instanța de apel și dispozițiile referitoare la dol prevăzute în art. 960 C. civ. de la 1864 și ale art. 1214 C. civ., considerând că acesteia îi revine culpa pentru faptul că nu a cunoscut despre decesul mătușii mele. Întotdeauna culpa este exclusă în privința persoanei față de care a fost ascuns decesul și nu există nici o probă din care să rezulte că cineva ar fi încercat a o înștiința despre acest fapt. Manoperele dolosive care au condus la ascunderea decesului exclud culpa succesibilului, instanța aplicând greșit dispozițiile legale, indiferent de varianta în care a abordat interpretarea acestora, respectiv după noua sau după vechea reglementare a C. civ. Din momentul aflării despre decesul mătușii sale a urmat toate procedurile legale pe care i le permitea legea, respectând termenul de opțiune succesorală atât în baza C. civ. de la 1864, cat și în baza C. civ., a obținut certificatul de deces la data de 6.03.2014 și a dezbătut succesiunea, obținând certificatul de moștenitor nr. x/14.03.2014 emis de SPN E. și Asociații. Reclamanta a acceptat succesiunea în termenul legal de opțiune succesorală, indiferent că acesta ar fi calculat după noul sau după C. civ. de la 1864, întrucât, în astfel de situații termenul de opțiune succesorală curge de la data aflării despre decesul defunctei, nu de la data decesului propriu-zis întrucât în materie succesorală, dolul este asimilat cu forța majoră în cazul în care decesul defunctului a fost ascuns moștenitorilor. Arată că neaducerea la cunoștința succesibililor despre decesul persoanei față de care au vocație succesorala reprezintă ascunderea prin dol a decesului, întrucât tăinuirea are ca efect împiedicarea persoanelor cu vocație succesorală să exercite dreptul lor de opțiune succesorala. Însă chiar dacă dolul este asimilat forței majore, tot nu poate fi solicitată repunerea în termen după procedura prevăzută de art. 700 alin. (2) C. civ. de la 1864, întrucât enumerarea situațiilor de repunere în termen este limitată de legiuitor la forța majora, nu și la situațiile asimilate și nu pot fi extinse la aceste cazuri decât cele expres și limitativ enumerate de lege. Efectul principal al forței majore este excluderea răspunderii civile, fiind exclusă automat existența raportului de cauzalitate dintre fapta părții care invocă forța majoră și prejudiciu; de asemenea, indirect este exclusă și vinovăția persoanei respective în cazul răspunderii civile subiective. În alți termeni, răspunderea civilă nu există. Deci și în privința culpei reclamantei, instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile art. 700 alin. (2) C. civ. de la 1864, respingând astfel greșit apelul și pronunțând o hotărâre nelegală. Adaptat cauzei pendinte, nu i se poate imputa faptul că nu a acceptat succesiunea în termenul de opțiune succesorală de 6 luni de la decesul mătușii sale câtă vreme a aflat de deces în luna decembrie 2013, făcând toate diligențele și acceptând succesiunea după defuncta B. înăuntrul termenului de opțiune succesorală de 6 luni de la data aflării despre deces. Într-o astfel de situație, succesibilii sunt de drept repuși în termenul de opțiune succesorală, nefiind relevant timpul scurs de la momentul decesului defunctei, ci timpul scurs de la aflarea despre decesul acesteia. Referirile la dispozițiile art. 1112 alin. (1) din noul C. civ. au fost făcute doar pentru a explica faptul că legiuitorul și-a menținut rațiunea pentru care a considerat că succesibilul trebuie să se decidă într-un termen limitat dacă acceptă sau nu succesiunea și nu pentru că aceste dispoziții s-ar aplica și cauzei pendinte. Fie că este vorba de art. 700 C. civ. vechi sau de art. 1112 noul C. civ. cele două dispoziții au aceeași finalitate și același scop: succesibilul care nu a avut cunoștință de deschiderea succesiunii poate accepta succesiunea în termenul legal de 6 luni de la momentul aflării despre decesul autorului, conform vechiul C. civ. și în termenul de 1 an, conform noului C. civ. Față de aceste dispoziții legale, motivarea instanței de apel și a instanței de fond în sensul că nu a acceptat succesiunea în termenul legal, sunt greșite întrucât acestea au interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 700 C. civ. de la 1864, considerând că ar fi trebuit să urmeze o procedură rezervată exclusiv cazurilor de forță majoră instituită de legiuitor prin dispoziții exprese și limitative. Motivarea instanței de apel se referă la acele situații când succesibilul a avut cunoștință de deces și a rămas în pasivitate, ceea ce nu este cazul reclamantei, întrucât a depus toate diligențele și a făcut tot ceea ce legea prevede în acest sens pentru exercitarea indubitabilă a dreptului său de opțiune succesorală. Instanța de apel interpretează greșit faptul că nu a avut cunoștința de decesul mătușii sale, considerând că era de datoria sa să se informeze asupra acestui fapt. Atât timp cât un succesibil nu are cunoștință despre decesul autorului, nu îi poate fi imputată necunoașterea decât dacă aceasta era o obligație legală, ceea ce nu este cazul dedus judecații. Așadar termenul de opțiune succesorală nu curge împotriva succesibilului câtă vreme nu are cunoștință despre decesul autorului său. 2. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 689 C. civ. vechi care prevede că "acceptarea poate fi sau expresă sau tacită". Reclamanta a acceptat succesiunea defunctei B., mătușa sa, în termenul de opțiune succesorală de 6 luni calculat de la data când a luat cunoștință despre decesul acesteia. Întocmirea declarației notariale de acceptare sau a certificatului de moștenitor nu exclude de la sine acceptarea tacită anterioară a succesiunii. Așa cum a arătat, a luat cunoștință de decesul mătușii sale în decembrie 2013, iar acceptarea succesiunii a avut loc în termenul de opțiune succesorală de 6 luni din acel moment, sens în care i-a fost emis certificatul de moștenitor nr. x/14.03.2014 emis de SPN E. și Asociații. În acest fel termenul de opțiune se circumscrie reglementarii legii aplicabile la momentul decesului autoarei sale. Consideră că în lipsa unor probe contrarii, care să arate o altă dată decât cea indicată pentru împrejurările în care a luat cunoștință de decesul mătușii sale, instanța ar fi trebuit să procedeze la administrarea unor probatorii mai ample care să stabilească momentul de la care curge termenul de opțiune succesorală, aflarea adevărului neputând fi lăsată exclusiv în seama reclamantei. Instanța nu a sesizat confuzia făcută de recurentă cu privire la momentul la care a primit efectele personale ale defunctei B., considerând că recunoașterea, chiar și din eroare, face proba certă în privința curgerii termenului de opțiune succesorală. Se arată că în afara de aceasta, recunoașterea recurentei în cadrul interogatoriului, nu există nici o proba care să se mai coroboreze cu momentul decesului autoarei sale. Chiar și dacă s-ar reține că recurenta a luat cunoștință de decesul mătușii sale la momentul la care ar fi survenit acesta, primirea efectelor personale ale acesteia face dovada acceptării tacite și indubitabile a succesiunii, acestea fiind singurele bunuri cunoscute la acel moment. Câtă vreme recurenta nu a cunoscut de existența altor bunuri, nici nu putea exercita vreun drept cu privire la acestea, acceptând succesiunea tacit prin preluarea acelor bunuri cunoscute la momentul decesului autoarei sale. Cu alte cuvinte, "semel heres, semper heres" - o dată herede, totdeauna herede. Actele de acceptare tacită a succesiunii conduc la concluzia că recurenta a acceptat succesiunea defunctei B. în termenul legal, preluând bunurile personale cunoscute ale defunctei, pe care numai în calitatea sa de erede le putea pretinde de la un terț. În opinia sa nu are nici o relevanță faptul că ulterior s-au descoperit bunuri ale defunctei, acest fapt nefăcând să curgă un nou termen de acceptare a succesiunii pentru că acceptarea moștenirii este indivizibilă, neputând fi făcută doar cu privire la o parte a acesteia. 3. Aplicând greșit dispozițiile art. 700 și 683 C. civ. de la 1864, instanța a considerat greșit că nu poate avea un beneficiu din anularea contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data 12.01.2004. Arată că a formulat cerere de înscriere în fals împotriva contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din data 12.01.2004, cerere pe care instanța de apel a respins cererea de a solicita atașarea acesteia împreuna cu cererea conexă ce a format dosarul nr. x/2019 a Tribunalului București. Acest lucru a permis intimatei să continue sa uzeze de actul fals în dovedirea calității sale procesuale de persoană interesată în prezenta cauză. A arătat celor două instanțe, fond și apel că raportul de expertiză grafologică realizat de expertul H. demonstrează și concluzionează indubitabil că semnătura de la rubrica " cedent" de pe contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor nr. 75 din 12.01.2004 nu a fost executată de persoana titulară, B., fiind contrafăcută la inspirație de către o altă persoană. Atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit mai întâi să verifice dacă intimata-pârâtă avea interes în cauză pentru a indica faptul că nu este moștenitoarea mătușii sale B. de vreme ce actul pe care își întemeiază pretențiile este fals. În mod greșit instanța de apel a analizat mai întâi interesul și calitatea procesuală a reclamantei și a înțeles să respingă în rest excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei fără a intra în cercetarea acestora sau a fondului cererii reconvenționale, instanța de fond și de apel având în vedere numai pe a sa, nu și cererea reconvențională. Față de aceste considerente, se solicită a se observa că are și calitate procesuala activă și interes în promovarea acțiunii, sens în care solicită casarea hotărârii apelate și pe cale de consecință, admiterea apelului, desființarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond, respingerea excepției lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active, trimițând cauza pentru continuarea judecații în fond la prima instanța. In cuprinsul motivelor de recurs principal, formulate la data de 9 iulie 2021, reclamanta A. a formulat în esență, următoarele critici: - judecata în fond, cât și cea din apel sunt eronate deoarece pornesc de la o stare de fapt greșit reținută, iar soluțiile pronunțate au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material în materia succesiunii, referitor la acceptarea tacită a acesteia, întrucât ridicarea înscrisurilor cu valoare deosebită, precum și acordul reclamantei pentru înstrăinarea mobilei din casa defunctei către alte persoane străine de moștenire, reprezintă acte de dispoziție asupra bunurilor defunctei, fiind evident acte de acceptare tacită a moștenirii conform art. 691 alin. (1) vechiul C. civ. - întreaga motivare a instanțelor de fond și de apel au în vedere greșita interpretare a legii materiale privind acceptarea succesiunii în condițiile în care pârâta-reclamantă reconvențională, care a formulat acțiunea de anulare a certificatului de moștenitor nu a adus nicio probă din care să rezulte temeinicia acestei acțiuni; - întrucât reclamanta a formulat plângere penală pentru fals și uz de fals, instanțele civile aveau obligația să verifice ele însele printr-o verificare de scripte sau printr-un raport de expertiză dacă semnătura era sau nu falsă. Prin recursul incident declarat împotriva considerentelor deciziei atacate, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat să se dispună înlocuirea considerentelor atacate, concomitent cu menținerea soluției cuprinse în dispozitivul aceleiași decizii civile, cu obligarea intimatei-recurente la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul recurs. Sub un prim aspect, a arătat instanța de apel că nu poate primi apărările pârâtei, în sensul că neindicarea expresă a încheierilor prin care au fost respinse excepțiile lipsei de interes și lipsei de calitate a pârâtei reclamante atrag intrarea în putere a lucrului judecat a acestor chestiuni dezlegate. Dispozițiile art. 466 alin. (4) cu raportare la art. 248 alin. (5) C. proc. civ. instituie o regulă în privința momentului la care pot fi atacate încheierile prin care se resping excepțiile procesuale, fără a reglementa un caz de nulitate în sensul art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile aduse prin apel soluțiilor date excepțiilor prin încheieri anterioare hotărârii învestind instanța și stabilind limitele devoluțiunii, chiar dacă nu au fost individualizate fiecare încheiere în parte. O altă categorie de motive vizează modul de soluționare a excepțiilor lipsei de interes și lipsei calității procesuale active a pârâtei reclamante în formularea cererii reconvenționale. A precizat curtea de apel că nu poate primi aceste motive invocate de apelantă. Apelanta a apreciat că pârâta reclamantă invocă dispozițiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, întemeindu-și calitatea de persoană interesată în anularea certificatului de moștenitor pe un înscris fals, situație în care nu pârâta este vătămată prin emiterea certificatului de moștenitor, ci reclamanta este vătămată de actul fals. Constatarea caracterului fals al contractului de cesiune nr. x/2004 și lipsirea acestuia de efecte pe calea acțiunii în anulare constituie chiar obiectul judecății principale. Or, nu s-a ajuns la judecata fondului cererii principale, ca urmare a efectului admiterii unor excepții procesuale, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, contractul de cesiune nr. x/2004 nu a fost constatat nul, astfel că poate fi invocat în susținerea calității de persoană interesată în anularea certificatului de moștenitor, în sensul art. 119 din Legea nr. 36/1995, excepțiile fiind corect respinse de instanța de fond. În cadrul dosarului nr. x/2017, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând invalidarea certificatului de moștenitor emis pe numele intimatei-recurente. Față de această solicitare, intimata-recurentă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a societății. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de doamna A., consemnând această soluție în încheierea de ședință din 13.06.2017: "Tribunalul, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active în formularea cererii reconvenționale privind doar primul motiv de nulitate invocat, o respinge ca nefondată având în vedere dispozițiile art. 118 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care conferă calitate procesuală oricărei persoane care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moștenitor". Prin hotărârea nr. 1231/22.05.2018, Tribunalul București a respins cererea introductivă ca urmare a admiterii excepțiilor invocate de recurenta incidentală. Față de această din urmă hotărâre, a fost formulat apel de către intimata-recurentă, apel ce are următorul petit: "împotriva sentinței civile nr. 1231 pronunțate de Tribunalul București la data de 22.05.2018 în dosarul nr. x/2017 pentru ca prin hotărârea ce o veți pronunța să admiteți apelul, să desființați în tot hotărârea apelată și rejudecând în fond cauza să respingeți excepțiile invocate de intimată, să admiteți cererea subsemnatei astfel cum a fost formulată și precizată, să respingeți cererea reconvențională și să dispuneți în consecință". De asemenea, în cadrul apelului, intimata-recurentă susține că înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale active a intimatei C. S.R.L. și excepția lipsei interesului acesteia în formularea cererii reconvenționale, acestea fiind excepții de fond, absolute și peremptorii ce pot fi invocate oricând în cursul judecății, deci inclusiv în calea de atac. Rezumând, intimata-recurentă a invocat o excepție în fața Tribunalului București, care a fost respinsă printr-o încheiere. Intimata-recurentă nu a atacat cu apel încheierea sus-menționată și implicit, soluția asupra excepției pronunțate prin respectiva încheiere, alegând să invoce din nou respectiva excepție în fața instanței de apel. Această conduită a apelantei a fost interpretată de către instanța de apel în sensul că intimata-recurentă a atacat de fapt și soluția privind excepția lipsei calității procesuale active a recurentei incidentale, chiar dacă nu a individualizat expres încheierea prin care aceasta a fost soluționată, motiv pentru care chestiunile dezlegate de Tribunalul București cu privire la acest aspect nu au intrat în puterea lucrului judecat. Raționamentul instanței de apel este nelegal, iar, față de faptul că sunt greșite considerentele recurate, având în vedere prevederile art. 461 C. proc. civ.. pârâta a formulat recurs îndreptat exclusiv împotriva considerentelor. B. Considerentele recurate au fost date cu încălcarea prevederilor art. 466, art. 248, art. 470 C. proc. civ., motivul de casare fiind acel prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește obiectul apelului, art. 466 C. proc. civ. prevede: "(A) împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel". De asemenea, în cadrul art. 248 alin. (5) C. proc. civ. se arată că: "încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției, instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu dispune altfel". În fine, în cadrul art. 470 alin. (1) lit. b) se menționează că în cadrul cererii de apel, se impune să se indice hotărârea atacată. Așadar, în conformitate cu prevederile legale citate, împotriva încheierii prin care s-a respins excepția se poate formula apel numai o dată cu fondul, iar pentru a determina obiectul apelului se impune indicarea hotărârii (deci, dacă este cazul, și a încheierii atacate). Intimata-recurentă a ales să invoce din nou excepția deja respinsă în primă instanță, iar nu să atace cu apel încheierea prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active. Nesancționând o astfel de conduită și analizând fondul excepțiilor, instanța de apel a procedat cu încălcarea prevederilor legale mai sus citate. În acest sens, s-a reținut în doctrină că: "Totodată, de vreme ce încă din anul 2005 nu mai există un text care să prevadă că apelul se consideră a fi exercitat și împotriva hotărârilor premergătoare, acestea trebuie apelate în mod expres. (...) neatacarea încheierii premergătoare are drept efect că aceasta rămâne definitivă, iar chestiunea soluționată prin aceasta nu mai poate fi pusă în discuție nici măcar în instanța de control judiciar"; "Așa se explică și de ce prin Legea nr. 219/2005 legiuitorul a suprimat alin. (3) al fostului art. 282, care prevedea că "apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare". Altfel spus, după această dată și deci și în noul Cod, legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale și dorește să le atace". De asemenea, s-a arătat în jurisprudență că: "Ambele incidente procedurale au fost respinse de către tribunal prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 28 aprilie 2017, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia. Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. În speță, apelantul nu a înțeles să atace în mod explicit cu apel și încheierea prin care prima instanță a respins excepțiile invocate de acesta, așadar soluția dată acestor excepții a intrat în puterea lucrului judecat". Nu poate fi primit raționamentul instanței de apel în sensul că formularea unor critici privind lipsa calității procesuale active a pârâtei determină limitele devoluțiunii și în lipsa indicării exprese a hotărârii. Pe lângă faptul că, astfel cum a arătat mai sus, o astfel de indicare expresă se impunea, în realitate intimata-recurentă nici nu a formulat astfel de critici cu privire la soluția Tribunalului București, ci pur și simplu a ales să invoce din nou excepția, finalitate care nu poate fi primită. Față de toate aceste aspecte, sunt nelegale considerentele recurate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. În privința încălcării autorității de lucru judecat a încheierii Tribunalului București din data de 13.06.2017, a arătat că motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 pct. 7 și art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Suplimentar, trebuie a se avea în vedere faptul că: (i) Tribunalul București a analizat excepția lipsei calității procesuale active (respingând excepția formulată), (ii) soluția cu privire la care nu a fost formulată cale de atac, (iii) analiza excepției invocate din nou în apel ar putea afecta autoritatea de lucru judecat a încheierii de respingere a excepției lipsei calității procesuale active. Aceste argumente au fost invocate în cadrul întâmpinării la apel, pârâta arătând că în subsidiar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii Tribunalului împiedică instanța de apel să analizeze excepția invocată de intimata-recurentă. De asemenea, având în vedere faptul că Tribunalul București a constatat existența calității procesuale active a pârâtei prin raportare la faptul că are calitate orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moștenitor, instanța de fond a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că este o persoană vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de moștenitor. Având în vedere acest aspect, instanța de fond a tranșat implicit și problema unei eventuale lipse de interes a pârâtei. Respingând aceste argumente și procedând la o nouă analiza a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes la pag. 14-15 din hotărârea recurată: "O a treia categorie de motive (...)", instanța de apel a procedat cu încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din data de 13.06.2017. Față de aceasta, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., respectiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 430-432 C. proc. civ. Față de toate aceste aspecte, se arată că sunt nelegale considerentele recurate, impunându-se înlocuirea acestora astfel cum urmează: - considerentele prin care instanța de apel a stabilit în mod nelegal că s-ar fi formulat apel împotriva încheierii din 13.06.2017 a Tribunalului București trebuie modificate în sensul de a se reține neexercitarea căii de atac a apelului împotriva acestei încheieri care astfel a dobândit autoritate de lucru judecat; - în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, se impune înlocuirea considerentelor instanței de apel de respingere ca neîntemeiată a excepției cu unele de respingere ca inadmisibilă a solicitării intimatei-recurente de a pune din nou în discuție excepția lipsei calității procesuale active, respectiv în subsidiar, de respingere a excepției ca efect al autorității de lucru judecat de care se bucură încheierea din 13.06.2017 pronunțată de Tribunalul București în prezenta cauză; - în ceea ce privește excepția lipsei de interes, se impune înlocuirea considerentelor instanței de apel de respingere ca neîntemeiată a excepției cu unele care să dea valență faptului că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că recurenta incidentă este vătămată de emiterea certificatului de moștenitor și, deci, că justifică un interes în formularea cererii reconvenționale. Se arată că a formulat recurs incident sub aceste aspecte întrucât considerentele recurate neagă rămânerea definitivă și dobândirea autorității de lucru judecat de către încheierea din 13.06.2017 a Tribunalului București, prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a recurentei incidente și s-a reținut că aceasta deține un interes în formularea cererii reconvenționale, aspecte pe care, în cazul admiterii recursului principal și trimiterii cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București, recurenta incidentă le poate invoca pentru a obține respingerea apelului reclamantei. Prin recursul provocat, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat instanței de recurs ca în cazul admiterii recursului formulat de recurenta A., să caseze soluția instanței de apel, dispusă prin hotărârea nr. 1137/23.09.2020 și sub aspectul respingerii ca rămas fără obiect a apelului provocat formulat de recurenta incidentă și, pe cale de consecință, să dispună rejudecarea apelului provocat de către instanța de apel. În cadrul hotărârii recurate (hotărârea nr. 1137/23.09.2020), instanța reține: "În ceea ce privește apelul provocat formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L., Curtea constată că acesta vizează doar soluția dată cererii de chemare în garanție, astfel că față de soluția de respingere a apelului principal formulat de reclamantă, este rămas fără obiect și va fi respins ca atare". Așadar, instanța de apel a respins apelul provocat care viza cererea de chemare în garanție ca urmare a faptului că apelul principal fusese respins. În ipoteza în care instanța de recurs apreciază că se impune admiterea recursului având ca obiect soluția dată cu privire la apelul principal și rejudecarea apelului principal, dispare și temeiul pentru care instanța de apel a dispus respingerea apelului provocat. Într-un astfel de scenariu, s-ar afla în situația în care soluția instanței de apel cu privire la apelul provocat ar fi nemotivată și lipsită de temei legal, fiind incidente în acest caz motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., art. 488 pct. 5 coroborat cu art. 425 raportat la art. 482 C. proc. civ. Față de aceste aspecte, solicită ca în ipoteza în care se dispune admiterea recursului principal, să se dispună și casarea soluției instanței de apel de a respinge apelul provocat ca rămas fără obiect, respectiv a motivelor care au stat la baza acestei soluții, și rejudecarea cererii de apel provocat formulată de către pârâtă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului I., excepția inadmisibilității recursului și excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute în mod expres de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 martie 2022 completul de filtru a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția inadmisibilității recursului principal și excepția nulității acestuia și a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta - pârâtă și de pârâta - reclamantă.

La data de 12.05.2022 s-a formulat și o cerere de suspendare a judecății recursurilor prezente până la soluționarea dosarului civil nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că această cerere de suspendare a judecății prezente formulată, precum și recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Soluționând cu prioritate, cererea de suspendare formulată, Înalta Curte observă că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: "Suspendarea facultativă - (1) Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți". Suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanței, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu. Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condițiile în care se va constata inexistența dreptului care formează obiectul celeilalte judecăți este de natură să întârzie realizarea dreptului celeilalte părți. Într-o aplicație particulară, suspendarea judecății în situația contestării fără fundament, în litigiul nr. x/2021 al Tribunalului București, a actului juridic obiect al cererii de constatare a nulității absolute din prezenta cauză, poate conduce la o durată prelungită a prezentului proces. Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare în situația în care se va constata nulitatea contractului civil care formează obiectul celeilalte judecăți (ca și al prezentului) este de natură să genereze un nou litigiu, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunțate în cauza în care s-a ridicat problema suspendării. Concluzia care se impune este aceea că instanța trebuie să verifice nu numai existența ca atare a chestiunii prejudiciale a cărei soluționare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, ci și, în mod similar situațiilor din materiile ordonanței președințiale și suspendării executării silite a unei hotărâri definitive de către instanța de recurs, existența unor minime elemente apte să contureze caracterul oportun al suspendării în raport de celălalt dosar, caracter care reiese din folosirea de către legiuitor în cadrul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a verbului "a putea": "Instanța poate suspenda". Or, formularea de către terții din respectiva cauză aflată în prezent pe rolul tribunalului (dintre care unul are ca președinte pe însăși recurenta reclamantă din prezentul litigiu), într-un stadiu atât de avansat al procedurii prezente, la circa cinci ani de la data la care reclamanta recurentă a promovat prezenta cerere de chemare în judecată principală și respectiv, la un interval de circa 17 ani în ceea ce îl privește pe intervenientul Centrul Național al Cinematografiei, calculați de la momentul încheierii actului juridic civil contestat, reprezintă circumstanțe de natură a ilustra neîndeplinirea cerinței anterior menționate, cu efectul juridic al respingerii cererii de suspendare. Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte apreciază că în cauză se impune respingerea cererii de suspendare, ca nefondată. 2. Sub un secund aspect, Înalta Curte observă că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe modificatoare (nefiind cazul în speță, întrucât înscrisurile admise în recurs de Înalta Curte, depuse de recurenta reclamantă în dosar, atestă exclusiv faptul că în anul 1997, doamna B. a fondat alături de alte persoane, Fundația "G.", aspect nerelevant sub aspectul excepțiilor procesuale care au fost admise de instanțele devolutive, excepții care vizează inexistența calității de moștenitor a reclamantei recurente față de doamna B., mătușa dumneaei). Or, aserțiunile recurentei reclamante referitoare la faptul că nu a avut nici o culpă (astfel cum a reținut instanța de apel) în necunoașterea decesului mătușii dumneaei; că manoperele dolosive folosite, tăinuirea realizate de persoanele ce (pretind că) ar fi avut grijă de mătușă exclud culpa sa în necunoașterea decesului, fiind astfel împiedicată să exercite dreptul de opțiune succesorală; că instanța a dat prevalență recunoașterii făcute din eroare în cadrul interogatoriului ce i-a fost administrat, fără a administrat probe suplimentare; că ar fi acceptat tacit succesiunea - chiar și în această ipoteză - prin primirea efectelor personale ale mătușii sale; că starea de fapt a cauzei a fost greșit reținută; că după decesul mătușei, ar fi fost împreună cu președintele G., domnul J., la casa defunctei, de unde ar fi ridicat documente cu valoare deosebită (scenarii, schițe) ale unchiului recurentei reclamante și că și-ar fi dat acordul pentru înstrăinarea mobilei defunctei, toate acestea însoțite de dezbaterea de către recurenta reclamantă a unora dintre probele administrate cauzei, implică în mod inechivoc aprecierea situației de fapt, instanța de recurs nefiind competentă însă, să reaprecieze situația de fapt, așa cum am arătat, în această cale de atac exclusiv de legalitate, nefiind administrate noi probe care să modifice situația de fapt reținută de instanțele devolutive. Toate aspectele menționate reprezintă elemente ale situației de fapt care se apreciază potrivit probelor administrate. Culpa sau lipsa acesteia în necunoașterea decesului unei persoane, manoperele dolosive folosite de persoane pentru ascunderea faptului decesului, acceptarea unei moșteniri ca manifestare de voință expresă sau tacită, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale. Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi modificatoare în recurs, precum este cazul în speță. Așadar, în privința aspectelor anterior reliefate, se observă că instanța devolutivă de apel a stabilit definitiv următoarele: "În fața instanței de fond, reclamanta a arătat la interogatoriu că a preluat bunuri ale defunctei B. la aproximativ o lună de la decesul acesteia. Față de acest act de preluare, în mod corect instanța de fond a reținut că bunurile menționate în răspunsul la interogatoriu reprezintă amintiri de familie, care au numai o valoare sentimentală, a căror preluare nu reprezintă un act de acceptare tacită a moștenirii. Reclamanta a mai arătat la interogatoriu că nu a acceptat succesiunea în mod expres în termenul legal întrucât nu a cunoscut despre existența în patrimoniul autoarei a drepturilor de autor de pe urma defunctului G.. Aceste afirmații sunt în totală contradicție cu motivele invocate prin apel în sensul că nu a cunoscut despre decesul autoarei sale decât în anul 2013, modificarea apărărilor fiind pro causa pentru a înlătura sancțiunea neacceptării în termen a succesiunii. Nici teza construită de apelantă pe varianta cunoașterii decesul autoarei sale, B., abia în anul 2013 nu poate fi primită. (...) Or, în speță, pretinsa necunoaștere a datei decesului autoarei s-a datorat, potrivit afirmațiilor reclamantei, răcirii relațiilor dintre reclamantă și autoarea sa, caz care nu poate fi încadrat forței majore, definită ca eveniment imprevizibil și insurmontabil, ci culpei succesibilului care nu a păstrat cu autorul său relațiile firești specifice rudeniei. (...) Aspectele personale care au configurat relația reclamantei cu autoarea sa nu sunt relevante în cauză, moștenitorul fiind socotit întotdeauna în culpă de necunoașterea stării autorului, dacă nu a fost împiedicat să o afle. Or, în speță, deși invocă dolul, reclamanta se referă la alte aspecte care vizează înstrăinarea de către autoarea sa a casei în care locuia, iar nu ascunderea decesului autoarei prin acte care să o pună pe reclamantă în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște acest fapt juridic al decesului autoarei, chiar dacă ar fi manifestat grija și diligența specifică unei relații de rudenie normale". Curtea constată de asemenea, faptul că în recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 492 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat, instanța de recurs fiind așadar, ținută de situația de fapt anterior citată, reținută de curtea de apel în mod definitiv. Așa cum s-a ilustrat, înscrisurile admise în recurs de Înalta Curte, depuse de recurenta reclamantă în dosar, atestă exclusiv faptul că în anul 1997, doamna B. a fondat alături de alte persoane, Fundația "G.", în vreme ce declarația notarială extrajudiciară a domnului J. (pe baza căreia recurenta reclamantă intenționa să demonstreze luarea unor documente valoroase din casa mătușii, ulterior decesului acesteia, cu semnificația acceptării tacite astfel, a succesiunii) a fost respinsă ca inadmisibilă în faza procesuală a recursului de către Înalta Curte, la termenul de judecată din data de 07.06.2022, în temeiul art. 492 C. proc. civ. Așadar, reaprecierea probelor în recurs, prin prisma aserțiunilor de genul celor menționate de recurenta reclamantă în motivele sale de recurs, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a dispozițiilor legale invocate de această parte procesuală: art. 700 C. civ. 1864 (corespunzător art. 1112 C. civ. nou, cum arată recurenta reclamantă), art. 960 C. civ. 1864 (corespunzător art. 1214 C. civ. Nou), art. 689 C. civ. 1864, art. 691 alin. (1) C. civ. vechi, art. 683 C. civ. 1864 sau art. 249 C. proc. civ., astfel cum dorește recurenta reclamantă menționată, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reevaluarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv, aspectele factuale menționate - contrare celor enunțate de recurentă - iar în recurs nu s-au administrat probe noi care să modifice această stare de fapt, astfel cum s-a ilustrat anterior, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la această situație de fapt. De asemenea, Înalta Curte constată corectă din punct de vedere legal, aprecierea instanței de apel relativă faptului că pentru situația de genul celei invocate (dar constatate nedovedite de către instanța de apel, astfel cum s-a expus anterior) de către recurentă, respectiv ascunderea decesului față de succesibil prin manopere dolosive, nu există nici un alt temei legal care să modifice data de început a curgerii termenului de opțiune succesorală reglementată de art. 700 alin. (1) C. civ. 1864, decât alineatul secund al aceluiași text legal. Din această perspectivă, evaluarea de către curtea de apel a susținerilor din apel ale apelantei reclamante, prin prisma alineatului secund al art. 700 C. civ. vechi, nu este eronată, astfel cum greșit invocă recurenta reclamantă, concluzia impunându-se cu atât mai mult cu cât prin chiar motivele sale de recurs, însăși această parte procesuală echivalează situația dolosivă de ascundere a decesului cu forța majoră (a se vedea de exemplu, fila x din cererea inițială de recurs). Atât timp cât recurenta reclamantă a solicitat ca în privința sa, termenul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală să fie calculat de la o altă dată decât cea a decesului mătușii (dată prevăzută de art. 700 alin. (1) C. civ. 1864), Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel s-a circumscris în analiza acestor motive de apel și pe prevederile art. 700 alin. (2), singurele care permiteau stabilirea unui alt moment de debut al curgerii termenului decât cel al morții defunctei și care impuneau într-adevăr, și cerința formulării de către succesibil, a unei cereri pentru prelungirea termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. Deși afirmă în mod repetat că într-o astfel de situație precum cea de care dumneaei înțelege să se prevaleze, succesibilul ar fi repus de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cu toate acestea se observă că recurenta reclamantă nu este în măsură să indice nici o prevedere normativă care să consacre o astfel de repunere de drept în termenul enunțat. În egală măsură, critica recurentei reclamante referitoare la faptul afirmat cu titlu general, că atât timp cât un succesibil nu cunoaște decesul autorului, nu îi poate fi imputată lipsa de acțiune, de diligență, este de natură a adăuga la lege, respectiv la art. 700 alin. (1) C. civ. 1864, fapt nepermis, întrucât norma juridică analizată consacră un singur criteriu pentru debutul curgerii termenului de opțiune succesorală, respectiv decesul autorului și nicidecum criteriul cunoașterii de către succesibil a decesului. Înalta Curte mai constată de asemenea, și faptul că raportat la obiectul principal al prezentului litigiu - constatarea nulității absolute a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a faptului că nu ar fi fost semnat și agreat vreodată de către mătușa defunctă -, cererea de înscriere în fals formulată de reclamanta pârâtă cu privire la înscrisul instrumentum probationem al contractului civil enunțat are aceeași finalitate juridică și aceeași motivare. Or, atât timp cât instanța de fond s-a pronunțat în mod prioritar, prin sentință (întrucât le-a unit cu fondul conform prevederilor art. 248 alin. (4) C. proc. civ.) asupra excepțiilor lipsei de interes și respectiv, de calitate procesuală activă ale recurentei reclamante în privința cererii principale, aceste excepții procesuale fiind de natură - în cazul admiterii lor - să determine inutilitatea continuării judecății sub aspectul fondului, fond căruia îi era arondată inclusiv cererea de înscriere în fals menționată, astfel cum s-a argumentat anterior, rezultă că în mod legal tribunalul a procedat mai întâi în cadrul hotărârii sale finale, în ordinea excepțiilor invocate în cauză de către ambele părți procesuale, la soluționarea acestor excepții procesuale. Astfel, Înalta Curte apreciază că în ordinea logico - juridică decelată în virtutea art. 248 alin. (2) C. proc. civ., cel ce reclamă un drept, o pretenție în fața instanței de judecată, este mai întâi dator date fiind prevederile art. 32 C. proc. civ., să își dovedească interesul și calitatea procesuală activă, de-abia ulterior fiind pusă în discuție și analizată calitatea procesuală pasivă și interesul pârâtului, la rândul său, în formularea de excepții sau apărări. Or, atât timp cât cererea reclamantei de înscriere în fals cu privire la înscrisul constatator al contractului civil a cărui nulitate se solicită, era destinată - potrivit aserțiunilor din recurs ale recurentei reclamante - să ilustreze (pe lângă temeinicia cererii principale și) lipsa de interes a intimatei în a solicita constatarea lipsei în privința recurentei, a calității sale procesuale active și a interesului în formularea cererii de chemare în judecată principale, este evident că în ordinea procesuală de soluționare a excepțiilor, era prioritară soluționarea acelor excepții care vizau cererea principală și de-abia ulterior, se putea proceda la rezolvarea celeilalte. Din această perspectivă procesuală expusă și întrucât excepțiile care vizau cererea principală erau legate de verificarea calității de moștenitor a reclamantei, rezultă că acest aspect trebuia verificat cu prioritate în ecuația jurid