ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 206/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâții B., C. S.A. și moștenitorii acceptanți ai succesiunii defunctului D. și anume: E., F., G. și H. solicitând obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 445.122,45 euro, reprezentând debitul total scadent neachitat în baza contractului de cesiune de creanță încheiat între A. S.A. și B. la 27 februarie 2013.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și urm., art. 1114, art. 1155, art. 1443 și art. 2321 C. civ.

Pârâta H. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a moștenitorilor acceptanți ai succesiunii defunctului D., excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată ca urmare a stingerii obligației de garanție prin decesul fideiusorului D., în temeiul art. 2319 C. civ., excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată ca urmare a stingerii garanției fideiusorului D. conform art. 2318 alin. (1) C. civ., iar în măsura în care instanța va califica actul juridic ca scrisoare de garanție, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând instanței respingerea cererii ca prescrisă în temeiul art. 2500 coroborat cu art. 2517 C. civ. și excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pârâta E. a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare in judecată.

Pârâta F. a depus întâmpinare pârâta prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâta G. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată și respingerea acțiunii principale.

Prin încheierea din 8 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței generale invocată de către pârâtele E. și G., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3461 din 6 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtele H., E. și F. ca neîntemeiată; a respins excepțiile lipsei de obiect și prescripției dreptului material la acțiune invocate de către pârâta H., ca neîntemeiate; a respins excepția prematurității invocată de către pârâtele H. și F. ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 445.122,45 euro reprezentând debit neachitat; a admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 188.127,01 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâtele C. S.A. prin administrator judiciar Avocat I. și E. au declarat apel împotriva sentinței pronunțate.

La termenul de la 14 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale a intimatei-pârâte B., respingând apelul față de aceasta, ca fiind formulat împotriva unei persoane rămasă fără capacitate procesuală, a respins solicitarea de suspendare a cauzei și a respins excepția de netimbrare a apelului formulat de C. S.A., invocată de intimata-reclamantă, ca nefondată, cu motivările din respectiva încheiere.

Prin decizia civilă nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele - pârâte E. și C. S.A. prin administrator judiciar Avocat I., ca nefondate. A admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă și a obligat apelanții-pârâți, în solidar, la plata sumei de 50.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs E., solicitând instanței să admită calea de atac formulată, să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Motivele de recurs sunt, în esență următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 1267-1269 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor contractuale. În opinia recurentei, interpretarea efectuată de instanța de apel asupra conținutului garanțiilor emise de către C. și D., element esential de care depindea justa soluționare a cauzei, contravine normelor de drept material specifice. Totodată, recurenta susține că instanța a reținut în mod eronat că cele două garanții sunt, în esență, identice, că prevederile art. 4 lit. c) din Garanția emisă de D. pot fi extinse și aplicate la întreaga garanție și că intenția comună a părților a fost ca ambele garanții să aibă aceeași natură, respectiv cea de garanție autonomă. În continuare, recurenta-pârâtă redă cuprinsul prevederilor contractuale de la art. 4 lit. b) și c) și arată că soluția instanței de apel are la bază greșita aplicare a normelor de interpretare a contractului, reținându-se în mod eronat că justa calificare a garanției se apreciază în raport de caracterul autonom al obligației de garantare asumate. Mai mult, susține autoarea recursului că soluția a fost fundamentată exclusiv pe prevederile art. 4 lit. c) din garanție, deși nici textul Garanției și nici împrejurările încheierii acesteia nu permiteau o asemenea extindere.

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că cele două garanții sunt identice și că intenția părților a fost ca prin contractele încheiate de intimata-pârâtă A. S.A. cu D. și C. S.A. să se prevadă o garanție autonomă.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile prevăzute de art. 2280 și urm. și art. 2321 C. civ. referitoare la fideiusiune și garanții autonome și de art. 1445 și urm. și art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligațiilor.

Recurenta apreciază că au fost greșit aplicate normele care reglementează garanțiile autonome, calificându-se în mod greșit actele juridice în discuție. În opinia sa, intimata-reclamantă a ales să își garanteze executarea obligației asumate de B. prin două instrumente distincte: o fideiusiune dată de către D. și o scrisoare de garanție autonomă emisă de C. S.A. Totodată, recurenta face referire la argumentele prezentate anterior care dovedesc, în opinia acesteia, că prevederile art. 4 lit. c) din cuprinsul Garanției sunt aplicabile doar în ipoteza(inexistentă în cauză) a ineficacității obligației principale și nu pot fi extinse asupra Garanției în ansamblul său. În acest context, arată recurenta, unicul element reținut de instanța de apel ca fiind dovada caracterului autonom al Garanției, nu este valabil, element care atestă nelegalitatea calificării dată de instanță Garanției și implicit, a soluției pronunțate.

Totodată, se susține de către recurentă că obligația de garantare propriu-zisă la care s-a obligat Garantul este cea prevăzută la art. 4 lit. a) și b) din Garanție. Or, arată recurenta, instanța de apel s-a raportat în mod greșit la prevederile art. 4 lit. c) din Garanție, când a reținut că aceasta nu poate fi calificată ca fiind fideiusiune.

De asemenea, autoarea recursului apreciază că raționamentul regăsit în decizia recurată cu privire la existența raportului preexistent și termenul garanției este vădit contrar prevederilor art. 2321 C. civ.

Din perspectiva elementelor specific fideiusiunii, recurenta susține interpretarea greșită a prevederilor art. 2280 și urm. C. civ.. În acest sens, autoarea recursului arată că au rămas neanalizate elemente esențiale care puteau să permită calificarea corectă a Garanției ca fiind o fideiusiune.

Recurenta-pârâtă susține că solidaritatea dintre debitori nu a fost dovedită și că obligația este divizibilă întrucât se împarte de drept între moștenitori, ulterior decesului garantului.

Mai susține că modul în care instanța de apel s-a raportat la conținutul contractelor încheiate de intimata-pârâtă A. S.A. cu D. și C. S.A., calificându-le drept garanție autonomă (și nu fideiusiune), constituie o încălcare a principiilor legalității și disponibilității, reglementate de art. 7 și art. 9 C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată au fost extinse în mod nepermis anumite prevederi contractuale care pe de o parte nu sunt aplicabile obligației de garantare, iar pe de altă parte nu au fost invocate de părți.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 21 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1267-1269 C. civ. referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, precum și a prevederilor prevăzute de art. 2280 și urm. și art. 2321 C. civ. privind fideiusiunea și garanțiile autonome și de art. 1445 și urm. și art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligațiilor.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează fideiusiunea și garanțiile autonome, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Susținerile privind aplicarea greșită a normelor de drept material privind calificarea dată de către instanța de apel actului juridic dedus judecății constând în scrisoarea de garanție încheiată de intimata-pârâtă A. S.A. cu D., arătând că acest act juridic a fost calificat greșit ca fiind o garanție autonomă în sensul art. 2321 din C. civ., în loc de contract de fideiusiune, conform art. 2280 din C. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 2321, alin. (1) "Scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumită ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar în conformitate cu termenii angajamentului asumat."

Înalta Curte constată că instanța de apel, făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 2321 C. civ. la situația de fapt, a apreciat asupra naturii juridice a actului juridic dedus judecății, raportat la intenția reală a părților, făcând o riguroasă interpretare și aplicare a acestor norme la conținutul acestuia, procedând atât la o interpretare literală a clauzelor, cât și la o interpretare logică a prevederilor contractuale și constatând în acord cu termenii contractului, că plata din partea garantului se face către beneficiar "renunțând la orice obiecții și contestații fără a examina relația juridică existentă între Beneficiar și cesionar."

De asemenea, contrar susținerilor recurentei potrivit cu care instanța de apel nu a analizat toate elementele esențiale care puteau să permită calificarea corectă a Garanției ca fiind o fideiusiune, instanța supremă constată că în considerentele deciziei recurate la filele x se regăsesc motivele care fundamentează soluția cu privire la caracterul autonom al garanției, instanța de prim control judiciar constatând că acesta rezultă fără echivoc din conținutul celor două înscrisuri doveditoare, respectiv Garanția personală și Garanția colectivă.

Calificarea pe care recurenta o propune pentru actul juridic dedus judecății, de contract de fideiusiune, întemeiat pe dispozițiile art. 2280 C. civ., nu își găsește corespondența în termenii contractuali, astfel că în mod corect nu a fost reținută de către prima instanță și, ulterior, de către instanța de apel.

În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material privind interpretarea contractului, respectiv dispozițiile art. 1267-1269 C. civ., Înalta Curte reține că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece acestea vizează aspecte de netemeinicie prin care se tinde la schimbarea situației de fapt și a interpretării probelor efectuate în etapa procesuală a apelului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Instanța supremă reține că prin argumentele relative la interpretarea efectuată de instanța de apel asupra conținutului garanțiilor emise de către C. și D., făcând trimitere la mijloacele de probă administrate, aducând în discuție clauzele contractelor încheiate în cauză, se urmărește o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate, ceea ce excedează motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că instanțele de fond au analizat natura actului juridic dedus judecății în funcție de temeiul de drept invocat de către reclamant, iar prin expunerea acestor critici, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

În concret, prin argumentele aduse recurenta solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că trimiterile recurentei-pârâte la prevederile art. 1445 și urm. și art. 1114-1115 C. civ. referitoare la solidaritatea obligațiilor, reluând criticile susținute prin cererea de apel, au fost făcute în scopul de a repune în discuție situația de fapt stabilită de instanța de fond și confirmată de instanța de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reținut anterior. Așa fiind, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greșită a unor dispoziții de drept material în judecata apelului, reevaluarea circumstanțelor de fapt considerate relevante nu se integrează controlului de legalitate realizat în etapa procesuală a recursului.

În fine, critica recurentei-pârâte privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 7 și art. 9 C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu va fi reținută.

Înalta Curte reține că instanța a fost învestită de către reclamantă cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 2321 C. civ., privind scrisoarea de garanție autonomă. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.: "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" așa încât, nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității.

Mai mult, din încheierea de ședință de la data de 8 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, rezultă că deși reclamanta a arătat încă o dată că temeiul de drept al actului juridic supus judecății este o scrisoare de garanție autonomă, pârâții au susținut că natura juridică a actului dedus judecății este o fideiusiune.

Față de faptul că instanța de apel a analizat aspectele invocate atât cu privire la garanția autonomă, cât și cu privire la fideiusiune, arătând diferențierea esențială între cele două instituții juridice, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar nu a încălcat nicio dispoziție procedurală în activitatea sa de judecare a apelurilor, iar decizia recurată respectă normele de procedură aplicabile căii de atac a apelului, reglementate de dispozițiile art. 466-art. 482 C. proc. civ., ceea ce conduce la înlăturarea criticilor formulate de către recurentă referitoare la încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 7 și art. 9 C. proc. civ. și încadrate în motivul de nelagalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-pârâtă E. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.567,27 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 2014 din 26 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă E. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.567,27 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2023.