ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 290/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 iunie 2019, pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/30.05.2019 emis de pârâtă. A mai solicitat publicarea pe pagina principală a site-ului pârâtei a dispozitivului sentinței definitive sub sancțiunea unei amenzi stabilită de instanță.

1.2. Prin sentința nr. 306/2020 din 30 iulie 2020, Tribunalul Brăila a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, în sensul că a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x/30.05.2019.

1.3. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, iar prin decizia civilă nr. 32 din 14 ianuarie 2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul antereferit, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare în fond la Curtea de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal.

În fond, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 ianuarie 2021, sub dosar nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 42/2021 din 16 martie 2021, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, având ca obiect anulare act administrativ - Raport de evaluare nr. x/30.05.2019.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței atacate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant critică sentința recurată, în primul rând, pentru faptul că, în opinia sa, a intervenit prescripția răspunderii, conform art. 25 din Legea nr. 176/2010 cu referire la art. 2517 din C. civ., prin raportare la momentul la care au avut loc faptele care au determinat constatarea existenței conflictului de interese, respectiv anul 2016, precum și data întocmirii raportului de evaluare, respectiv 30.05.2019.

Precizează că a invocat excepția prescripției răspunderii în fața instanței de fond, însă instanța a ignorat să o analizeze.

În continuare, susține că sentința recurată nu este motivată corespunzător, arătând în acest sens că instanța are doar două argumente pe care își întemeiază soluția de respingere a contestației sale, respectiv cele expuse la pag. 8 alin. ultim și la pag. 9 alin. (4).

De asemenea, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, anume a dispozițiilor art. 79 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

În opinia recurentului, cele două argumente reținute de instanță în motivarea sentinței recurate, anume că ar fi trebuit să-și revoce soția din acea comisie și că abținerea de la vot a fost un gest pur formal, sunt eronate. Astfel, pe de o parte, instanța nu ține cont de faptul că ar fi trebuit să-și lase soția fără loc de muncă, în condițiile în care legea stabilește alt mod de rezolvare a conflictului de interese; pe de altă parte, că era director executiv la AJPIS Brăila cu atribuții de președinte al Comisiei de Autorizare, pentru că așa a dispus legiuitorul și nu că ar fi avut sarcini de serviciu în acest sens.

Potrivit art. 22 și 23 alin. (1) lit. a) din Ordonanța nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, activitatea comisiilor de autorizare este în subordinea directă a Autorității Naționale pentru Calificări, iar directorul AJPIS, oricine ar fi el, este președintele acestei comisii. În contextul legislativ din anul 2016, ANPC și MENCC au emis Decizia nr. 71 din 05.04.2016, în temeiul art. 22 și 23 din O.G. nr. 129/2000 (nemodificată), prin care au desemnat membrii Comisiei de autorizare a furnizorilor de formare profesională a adulților a județului Brăila, compusă din 10 membri, din care 5 cu drepturi depline și 5 cu regim de supleanți pentru membri, nu pentru președinte, calitate în care a fost desemnat reclamantul, pentru că președintele era și este nominalizat prin lege.

Astfel cum se poate constata din prevederile art. 25 și următoarele din O.G. nr. 129/2000, președintele comisiei de autorizare nu are nicio sarcină expresă, nominalizată, ceea ce înseamnă că acesta își desfășoară activitatea într-un colectiv numit, cu sarcini colective și care ia hotărâri prin vot.

Precizează că președintele are drept de vot ca oricare alt membru și că hotărârile se iau așa cum CNFPA - Direcția Metodologie a dispus prin Instrucțiunile înregistrate la Secretariatul Comisiei de Autorizare sub nr. x/06.09.2010.

La pct. 2 din Instrucțiuni se prevede că această Comisie își poate desfășura activitatea numai în prezența a minim trei membri și aceștia, în mod obligatoriu, sunt președintele și reprezentanții partenerilor sociali, fie ei membri sau membri supleanți.

Tot acest punct reglementează și situația unor eventuale conflicte de interese față de dosarul analizat de comisie și dispune ca acel membru să se abțină de la vot și să consemneze în procesul-verbal de ședință situația de incompatibilitate și abținerea de la vot.

La pct. 3 din Instrucțiuni se stabilește să se consemneze prezența la ședință, mențiunea că ședința se desfășoară în componență legală, situațiile de incompatibilitate, discuțiile purtate în timpul ședinței și, în final, decizia comisiei de evaluare, cu precizarea felului în care s-a votat (pro, contra, abținere).

De asemenea, așa cum se menționează la punctele 4 și 5 din Instrucțiuni, președintele comisiei are sarcini exclusiv administrative, respectiv convocarea comisiei printr-un convocator întocmit de secretariatul tehnic și de a coordona activitatea de autorizare între ședințe.

Președintele acestei comisii nu are drept de decizie nici în situația în care, așa cum se prevede la pct. 16 din Instrucțiuni, trebuie desemnat specialistul care să monitorizeze și să realizeze evaluarea în vederea autorizării, deoarece are doar dreptul/obligația de a face propunerile (care trebuie să fie două), Comisia urmând să voteze și să hotărască pe cine desemnează.

În opinia recurentului-reclamant, este eronată aprecierea intimatei în sensul că se poate reține existența conflictului de interese față de presupusa exercitare de către el a prerogativei prevăzută în Instrucțiuni, coroborată cu semnarea comunicării deciziei Comisiei de autorizare către furnizorul de formare profesională.

Aceasta, întrucât, în primul rând, soția sa era admisă ca specialist în lista Comisiei înainte ca el să fie desemnat președintele acesteia și, în al doilea rând, pentru că a respectat pct. 16 din Instrucțiuni atunci când a fost vorba de soția sa, deoarece de fiecare dată a precizat că se abține să facă propunerea și să o voteze, aspect ce rezultă din lectura proceselor-verbale întocmite de Secretariatul tehnic al Comisiei de autorizare unde recurentul susține că nu avea nicio calitate.

Așadar, din aceste procese-verbale rezultă faptul că nu președintele a desemnat-o pe B., ca specialist, ci Comisia de autorizare, prin vot (dar fără votul recurentului), pentru că această competență revine, conform legii, Comisiei, nu președintelui acesteia.

Împrejurarea că președintele a semnat actul administrativ emis urmare hotărârii comisiei nu poate echivala, în opinia recurentului-reclamant, cu o numire pentru că nu a fost voința sa, ci, rezultatul votului membrilor comisiei constituită legal și cu prerogative în acest sens. Dacă ar fi refuzat semnarea respectivei decizii, însemna să refuze aplicarea unei hotărâri luate conform dispozițiilor legale. Evident, acest refuz al său ar fi echivalat cu un abuz în serviciu.

Susține, de asemenea, că nu a avut nicio contribuție nici la desemnarea soției sale ca membră a comisiilor de examinare pentru programele de formare profesională. Și în acest caz, a semnat draftul deciziei redactate de Secretariatul tehnic al comisiei, în baza hotărârilor Comisiei de autorizare, și care nu are valoarea voinței sale.

Reiterează că, astfel cum rezultă din Instrucțiunile menționate, întocmirea listelor de specialiști și toate hotărârile luate în privința acestora sunt de competența exclusivă a Comisiei de autorizare chiar dacă aceștia ar fi selectați de președinte.

Prin urmare, nu există niciun argument pentru a se reține în privința sa conflictul de interese, conform art. 79 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 161/2003 deoarece, în calitate de președinte al acelei comisii nu a participat la rezolvarea vreunei cereri a soției sale, nu a luat nicio decizie și nu a participat la luarea vreunei decizii în ceea ce o privește, aspect ce rezultă din procesele-verbale întocmite de Secretariatul tehnic al comisiei.

Ar fi existat alternativa de a nu participa la ședințele respective, însă, o atare situație ar fi echivalat cu imposibilitatea luării deciziilor deoarece, așa cum a precizat mai sus, prezența președintelui era obligatorie pentru legalitatea constituirii comisiei.

În fine, susține că și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, mai puțin aceea de a informa șeful ierarhic pentru înlocuirea sa, căci, ar fi presupus să-și dea demisia din funcția de director al AJPIS Brăila sau să fie demis, caz în care, acea comisie nu putea să mai existe legal, fără ca președintele să fie directorul AJPIS Brăila. Pe de altă parte, consideră că, fiind desemnat președinte de lege, nu avea niciun raport de muncă și nici de subordonare cu ministerul căruia îi era subordonată Comisia. În acest sens, face trimitere la prevederile art. 94 alin. (2)

1

din Legea nr. 161/2003, conform cărora nu se află în situația de incompatibilitate funcționarul public care exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o autoritate sau instituție publică, în condițiile prevăzute de lege.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare la dosarul instanței de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar, apreciind, în esență, că instanța de fond a pronunțat o soluție legală care se impune a fi menținută.

Față de susținerile recurentului din recurs privind răspunderea civilă sau administrativă, a solicitat să se aibă în vedere că în contestația formulată împotriva raportului de evaluare nu se regăsește niciun motiv de nulitate care să aibă ca temei legal răspunderea administrativă.

În ceea ce privește analiza răspunderii administrative, a făcut trimitere la Decizia nr. 74/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reținut faptul că sesizarea și declanșarea cercetărilor de către A.N.I., în realizarea competențelor legale, întrerupe termenul scurs.

Totodată, având în vedere datele reținute de către inspectorul de integritate în legătură cu încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese de către recurent, și anume deciziile emise în cursul anului 2016, precum și data sesizării A.N.I. pentru efectuarea evaluării 26.04.2017, se poate concluziona că nu ne aflăm în situația în care se impune prescripția angajării răspunderii.

Referitor la starea de conflict, instanța de fond a reținut în mod corect, după analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, că este evident interesul patrimonial al recurentului în stabilirea componenței comisiilor de examinare pentru programele de formare profesională și ulterior numirea soției sale ca specialist în vederea monitorizării periodice a furnizorilor de formare profesională.

Pentru a evita poziționarea sa într-un conflict de interese, recurentul avea obligația să aducă la cunoștința instituției care l-a numit președinte al Comisiei de autorizare existența unui eventual conflict de interese prin posibila desemnare a soției sale ca specialist în vederea monitorizării periodice a furnizorilor de formare profesională.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că reclamantul A. nu a indicat în recursul formulat niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, criticile concrete expuse prin calea de atac exercitată se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat.

În ceea ce privește criticile referitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra motivului invocat în cererea de chemare în judecată referitor la intervenirea prescripției răspunderii administrative, critici ce se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Se constată că, în fața instanței inițial învestite de reclamant, respectiv Tribunalul Brăila, abia prin cererea depusă pentru termenul din 20 noiembrie 2019, reclamantul a invocat excepția prescripției răspunderii, iar această excepție a fost respinsă de Tribunalul Brăila, prin încheierea din 26 februarie 2020 .

Se mai constată că, împotriva acestei încheieri, reclamantul nu a declarat recurs, astfel că soluția pronunțată asupra excepției prescripției, deși îi era defavorabilă, a rămas definitivă prin nerecurare.

În acest context, instanța competentă (Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal) în mod corect nu s-a pronunțat prin sentința recurată și asupra excepției prescripției, fiind învestită cu soluționarea fondului cauzei, prin decizia nr. 32/2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019, în limitele recursului formulat de pârâtă doar împotriva sentinței nr. 306/2020 a Tribunalului Brăila, nu și împotriva încheierii din 26 februarie 2020, pe care, de altfel, pârâta nu avea interes să o atace.

În consecință, criticile întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile prin care se susține că sentința nu este motivată corespunzător și care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, de asemenea, ca nefondate.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

De principiu, un raționament logico-juridic neconvingător poate conduce la concluzia nemotivării/motivării necorespunzătoare, însă, nu aceasta este situația în speță. Recurentul-reclamant nu agreează raționamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, însă, un astfel de dezacord nu echivalează cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare a hotărârii. O interpretare diferită de cea agreată de recurentul-reclamant a dispozițiilor legale incidente raportate la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază și, în același timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici criticile recurentului-reclamant privind greșita reținere a conflictului de interese și care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sentința primei instanțe a validat raportul de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă ANI pentru persoana verificată, recurentul-reclamant A., confirmând că acesta a încălcat regimul juridic al conflictului de interese, prin faptul că, în exercitarea funcției publice de director executiv al Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Brăila, cu atribuții de președinte al Comisiei de autorizare a furnizorilor de formare profesională a adulților a Județului Brăila, a emis un număr de 17 (șaptesprezece) decizii prin care a creat un avantaj patrimonial soției sale, B., astfel:

- a stabilit componența comisiilor de examinare pentru programele de formare profesională organizate de furnizorii de formare autorizați din Județul Brăila, desemnând-o președinte al comisiilor;

- a numit-o ca specialist în vederea monitorizării periodice a furnizorilor de formare profesională.

În ceea ce privește conflictul de interese reținut asupra recurentului-reclamant, acesta a susținut că nu erau îndeplinite premisele încălcării prevederilor art. 79 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) din Legea nr. 161/2003, soluția primei instanțe fiind, în opinia sa, greșită sub acest aspect.

Potrivit prevederilor art. 79 din Legea nr. 161/2003, "(1) funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situații:

a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice și juridice cu care are relații cu caracter patrimonial;

c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice."

(2) În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință."

În cauză, constituie un fapt necontestat că la momentul intervenirii conflictului de interese, recurentul-reclamant exercita funcția publică de director executiv al Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Brăila, având și atribuții de președinte al Comisiei de autorizare a furnizorilor de formare profesională a adulților a Județului Brăila, iar în această calitate, a semnat un număr de 17 (șaptesprezece) decizii, respectiv:

- deciziile nr. 279/06.06.2016, nr. 332/15.06.2016. nr. 338/15.06.2016, nr. 346/15.06.2016, nr. 432/09.09.2016 și nr. 544/28.10.2016, prin care s-a stabilit componenta comisiilor de examinare pentru programele de formare profesională organizate de furnizorii de formare autorizați din Județul Brăila, B., soția sa, fiind desemnată președinte al comisiilor;

-deciziile nr. 317/15.06.2016, nr. 329/15.06.2016, nr. 385/22.07.2016 nr. 394/22.07.2016, nr. 398/22.07.2016, nr. 413/12.08.2016, nr. 460/21.09.2016, nr. 462/21.09.2016, nr. 497/05.10.2016, nr. 595/05.10.2016 și nr. 536/28.10.216, prin care a numit-o pe soția sa B. ca specialist în vederea monitorizării periodice a furnizorilor de formare profesională.

De altfel, Înalta Curte reține că, în calea de atac a recursului, situația factuală descrisă în cuprinsul raportului de evaluare nr. x/30.05.2019 nu a fost contestată în cauză, chestiunea în discuție fiind cea a calificării juridice a faptelor îndeplinite de recurentul-reclamant în exercitarea atribuțiilor specifice funcției deținute în cadrul AJPIS Brăila, de director executiv cu atribuții de președinte al Comisiei de autorizare a furnizorilor de formare profesională a adulților a Județului Brăila.

În deplin acord cu judecătorul fondului, fără a fi reluate dispozițiile legale cuprinse în art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 29/2000 privind formarea profesională a adulților, reține Înalta Curte că, în conduita recurentului-reclamant se relevă, în raport de maniera în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile conferite de funcția publică deținută în cadrul AJPIS Brăila, prin emiterea și semnarea deciziilor în discuție, existența unui interes patrimonial pe care acesta l-a urmărit pentru soția sa B., ceea ce a determinat conflictul de interese corect identificat prin raportul de evaluare contestat.

Nu sunt relevante împrejurările invocate de reclamant în sensul că desemnarea soției sale, ca specialist, s-a realizat prin votul Comisiei de autorizare, deoarece, conform legii, această competență revine Comisiei, nu președintelui acesteia; nu a făcut parte din Secretariatul tehnic al Comisiei de autorizare, secretariatul fiind cel care a redactat draftul deciziilor pe care le-a semnat; nu a avut nicio contribuție la desemnarea soției sale ca membru al comisiilor de examinare pentru programele de formare profesională.

Astfel, nu se poate reține că reclamantul a avut un rol formal și nici că a semnat acte care nu exprimau voința sa; chiar dacă deciziile erau redactate de Secretariatul tehnic al Comisiei de autorizare, în baza hotărârilor acestei comisii, semnarea unui act, ca și atribuție legală determină asumarea voită a conținutului actului de către cel care îl emite; altfel, ar reprezenta un act juridic lipsit de conținut și de responsabilitate legală.

Ca urmare, pentru a se atinge scopul avut în vedere de legiuitor la edicatarea normei care instituie conflictul de interese, recurentul-reclamant avea obligația să se abțină de la îndeplinirea atribuțiilor legale, tocmai pentru a preveni situarea sa într-o poziție care ar conduce la încălcarea principiilor instituite de legiuitor.

Mai mult decât atât, acesta avea obligația, și nu facultatea, să se abțină de la îndeplinirea atribuțiilor și să anunțe de îndată pe cale ierarhică situația ivită după cum prevăd disp. art. 79 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, o conduită contrară fiind, de altfel, sancționată de legiuitor prin atragerea după caz, a răspunderii disciplinare, administrative, civile sau penale, potrivit alin. (4) al aceluiași articol.

Atâta timp cât în actele prezentate recurentului-reclamant spre semnare se aflau și deciziile prin care soția sa fusese desemnată președinte al comisiilor de examinare, respectiv, numită ca specialist, acesta ar fi trebuit să se abțină de la asumarea acelor acte prin semnare, astfel încât să se elimine orice suspiciune legată de corectitudinea și legalitatea actelor; în acest sens, putea fi desemnat un supleant pentru semnarea deciziilor respective.

În fine, Înalta Curte constată că apărările în sensul că reclamantul s-a abținut de la vot nu au relevanță, de vreme ce acesta a participat la dezbateri și la luarea deciziilor pe care, ulterior, le-a emis și semnat, încălcând astfel dispozițiile legale imperative prevăzute de art. 79 din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, se constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material, soluția dată fiind legală și temeinică, impunându-se a fi menținută astfel cum a fost pronunțată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 488 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 42 din data de 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.