ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 301/2023

Ședința publică din data de 18 aprilie 2023

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 07 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulată de A. și B..

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut următoarele:

La data de 07 martie 2023, recurenții condamnați B. și A., prin avocat ales, au transmis, prin poșta electronică, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a următoarelor prevederi:

- art. 433 C. proc. pen. - susținând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind o formulare ambiguă, neclară în contradicție cu art. 1 alin. (5) Constituție, fiind lipsită de previzibilitate și predictibilitate. S-a mai susținut că se aduce atingere atribuției constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea legii și unificarea practicii judiciare, privând instanța supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casație;

- art. 438 C. proc. pen., în totalitate, cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casație, fiind în contradicție cu prev. art. 1 alin. (5), art. 21, 126 alin. (3) Constituție, raportat la art. 20 Constituție si art. 6 CEDO;

- art. 440 C. proc. pen. - admiterea în principiu - susținând că se încalcă dreptul la apărare al părților, publicitatea ședinței de judecată, contradictorialitatea și oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 C. proc. pen. și 6 din CEDO, fiind în contradicție cu art. 21 din Constituția României, câtă vreme pretențiile părților nu pot fi susținute în mod oral și nemijlocit în fata judecătorului învestit cu soluționarea admisibilității în principiu, sens în care s-au invocat Deciziile CCR nr. 599/21.10.2014 și nr. 641/11.11.2014, prin care s-a constatat încălcarea dreptului părților la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor, părțile fiind lipsite de posibilitatea de a dezbate în mod efectiv observațiile depuse în cuprinsul recursului în casație, iar dreptul la un proces echitabil trebuie impus și în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei, procedura eminamente scrisă este insuficientă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în toate componentele sale, contradictorialitatea și oralitatea, iar egalitatea de arme nu poate exista în absența dezbaterilor contradictorii la care să participe părțile și ceilalți subiecți procesuali;

- art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 și 14 din Legea nr. 135/2010, în redactarea adoptată de legiuitor, contravin prevederilor art. 21 și art. 126 alin. (3) din Constituție, raportat la art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenție, întrucât limitează garanții fundamentale ale dreptului la un proces echitabil și, totodată, aduc atingere atribuției constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea legii și unificarea practicii judiciare, privând instanța supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casație.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de recurenții B. și A., Înalta Curte a constatat următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru admiterea unei excepții de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. O asemenea condiție este consecința caracterului general obligatoriu și al efectelor erga omnes al deciziilor Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

De asemenea, trebuie subliniat că încheierea de sesizare a Curții Constituționale este un act procedural prin care sunt definite limitele învestirii instanței de contencios constituțional. Așadar, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării Curții Constituționale în strictă conformitate cu dispozițiile legii, dar și cu specificul cauzei. În acest sens este și Decizia nr. 688 din 12 iunie 2008 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 28 iulie 2008), prin care Curtea Constituțională a statuat că textele de lege care prevăd posibilitatea instanțelor de a respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate "sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge, ca inadmisibile, pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii".

Înalta Curte, examinând cererea de sesizare prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale în această materie, a constatat că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei și nici condiția ca excepția să vizeze dispoziții legale în vigoare.

Criticile formulate de recurenți susțin aplicarea unor texte de lege în prezent abrogate, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 9, 13 și 14 C. proc. pen., astfel că neconstituționalitatea vizează norme în prezent abrogate pe care recurenții le consideră a fi incidente în raport de considerentele soluției instanței de apel.

În ceea ce privește, însă, legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a constatat că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, respectiv să decurgă dintr-o restrângere a dreptului părților ca urmare a aplicării unor texte de lege. Chiar dacă s-ar considera că excepția de neconstituționalitate vizează limitele în care pot fi formulate critici din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., se constată că respectivele cazuri de recurs în casație vizează orice aspect de nelegalitate, astfel că nici din acest punct de vedere nu există o legătură între excepția invocată și soluționarea fondului cauzei, în recurs în casație fiind posibilă invocarea oricăror critici de nelegalitate cu privire la conținutul laturii obiective a infracțiunii sau la sancțiunea aplicată. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei. Drept urmare, condiția legăturii cu fondul cauzei nu trebuie analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

Așadar, s-a arătat că examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală o are în speță (Încheierea nr. 128/23.02.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, încheierea nr. 304/Rc/27.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2019). Într-o manieră similară s-a mai pronunțat instanța supremă și în alte spețe, statuând că această condiție nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul (Decizia nr. 3120 din 8 martie 2013 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a articolului unic din O.U.G. nr. 62/2010 și art. 1 și 2 din Legea nr. 117/2012).

Astfel, în fond, cauza pendinte are ca obiect recursul în casație formulat de condamnații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1235/A din 21 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, întemeiat pe cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen.

S-a observat că asupra dispozițiilor art. 438 C. proc. pen. a căror neconstituționalitate a fost invocată de recurenți, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod constant în sensul respingerii acestei excepții (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, și Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016). Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea acestuia fiind aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate, aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.), și de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 440 C. proc. pen. cu denumirea marginală "Admiterea în principiu", susținându-se de către recurenți că se încalcă dreptul la apărare al părților, publicitatea ședinței de judecată, contradictorialitatea și oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 C. proc. pen. și 6 din Cedo, fiind în contradicție cu art. 21 Constituția României, câtă vreme pretențiile părților nu pot fi susținute în mod oral și nemijlocit în fața judecătorului învestit cu soluționarea admisibilității în principiu, s-a constatat că în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu temeinicia acestuia. Nici această critică nu vizează în realitate o restrângere a dreptului părților având în vedere că principiul contradictorialității este respectat prin depunerea în scris a criticilor formulate. Pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curții Constituționale, recurenții ar trebui să invoce o restrângere a exercițiului drepturilor lor ca urmare a aplicării unor texte de lege, astfel încât prin soluționarea excepției de către Curtea Constituțională să se ajungă la restabilirea drepturilor garantate de Constituție. Atunci când aplicarea textelor de lege nu conduce la o restrângere a exercițiului dreptului susținut de apărare nu este necesară sesizarea Curții Constituționale, întrucât lipsește însuși fundamentul sesizării, și anume încălcarea unor drepturi garantate de Constituție.

Așa cum s-a reținut anterior, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și a efectului pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză (Decizia nr. 155/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători).

În cauză, instanța va examina cazurile de recurs în casație pe care se întemeiază cererea în raport de criticile invocate, iar admiterea sau respingerea recursurilor nu sunt influențate de prevederea în lege a cazurilor de casare, ci de argumentele recurenților.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constatat că textele de lege a căror neconstituționalitate este invocată nu au legătură cu cauza și nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, criticile invocate de recurenți ținând, în fapt, de aplicarea și interpretarea legii - atribut ce revine instanței de recurs în casație, iar nu Curții Constituționale conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În concluzie, s-a arătat că, în speța de față, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenții A. și B..

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs condamnații B. și A., aceștia apreciind că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, de un formalism excesiv, de natură a afecta însăși substanța dreptului, câtă vreme sesizarea a fost considerată ca inadmisibilă, cu motivarea ca excepția nu are legatură cu soluționarea cauzei, deși excepțiile au fost invocate în legatură cu recursul în casație promovat și susținut în fața Înaltei Curți, iar, în mod evident, orice excepție în legatură cu instituția recursului in casație nu putea fi ridicată decat în fața instanței supreme, cu ocazia dezbaterii unui recurs în casație, nicidecum a vreunei alte căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Au apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată are legătură cu soluționarea cauzei, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului declarat.

Examinând recursul declarat de condamnații B. și A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea recurenților inculpați B. și A., de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 433, art. 438 și art. 440 C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 și 14 din Legea nr. 135/2010, Înalta Curte constată că cererea întrunește doar o parte din condițiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către persoane având calitatea de recurenți în speță și vizează prevederi aflate în vigoare (art. 433, art. 438 și art. 440 C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9,13 și 14 din Legea nr. 135/2010), care nu au fost anterior declarate neconstituționale în raport cu criticile formulate.

În ceea ce privește cerința reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, se constată că aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, în ceea ce privește art. 433 C. proc. pen., Înalta Curte reține că acest articol reglementează scopul recursului în casație și instanța competentă să-l judece, art. 438 C. proc. pen. reglementează cazurile în care se poate declara recurs în casație, art. 440 C. proc. pen. reglementează procedura de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, iar art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a abrogat, printre altele, pct. 9,13 și 14 ale art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Reține, totodată, că, în fond, cauza pendinte are ca obiect recursul în casație formulat de condamnații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 1235/A din 21 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen.

În aceste condiții, în acord cu prima instanță, cu ale cărei considerente este întru totul de acord, Înalta Curte constată că excepția invocată nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influențeze soluția ce va fi pronunțată în speță și să producă un efect real, concret, în soluționarea cauzei pe fond, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

În plus, se observă că ceea ce au criticat, în concret, recurenții inculpați B. și A. este modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze, la art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casație și instanța competentă să-l judece, la art. 438 C. proc. pen. cazurile în care se poate declara recurs în casație, la art. 440 C. proc. pen. procedura de admitere în principiu a cererii de recurs în casație, iar la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 abrogarea, printre altele, a pct. 9,13 și 14 ale art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Se constată că, în realitate, aceștia urmăresc modificarea textelor criticate în sensul dorit, prin completarea lor cu prevederi noi (și, în special, reintroducerea unor motive de casare care au fost abrogate), ceea ce ar echivala, însă, cu o încălcare a separației puterilor în stat, întrucât instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Constituție și de legea organică care-i reglementează organizarea și funcționarea.

Față de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerințele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiția reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a dispus respingerea ca atare a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurenții B. și A..

Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții B. și A. împotriva încheierii din data de 07 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa lor procesuală, îi va obliga la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții B. și A. împotriva încheierii din data de 07 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 340 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2023.