ÎCCJ, Decizia nr. 248/2021

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată în scris la data de 26 martie 2021, contestatorul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., arătând că dispozițiile a căror neconstituționalitate a invocat-o reprezintă temeiul cererii de contestație în anulare, obiect al dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Completului de 5 Judecători, iar constatarea neconstituționalității acestora ar avea drept consecință restabilirea stării de legalitate, în sensul că instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare formulate împotriva deciziei penale nr. 227 din 16 noiembrie 2020, pronunțate de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020 ar putea să procedeze la admiterea în principiu a acesteia.

În vederea soluționării cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A., s-a procedat la formarea dosarului asociat nr. x/2021

Prin încheierea din data de 19 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a sintagmelor "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., formulată de contestatorul A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a reținut că sunt îndeplinite doar primele trei condiții de admisibilitate ale unei cereri de sesizare a instanței de control constituțional, respectiv excepția a fost invocată de contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - nr. x/2021 (având ca obiect admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de A. împotriva deciziei penale nr. 227 din data de 16 noiembrie 2020, prin care a fost respins, ca nefondat recursul formulat împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale), are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., respectiv sintagma "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Totodată, instanța supremă a reținut că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale impune îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificație cu privire la soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți a constatat că, în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, contestatorul A. a arătat că sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., respectiv temeiul cererii de contestație în anulare formulată, încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5) și cele ale art. 126 din Constituția României întrucât împiedică instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare să admită în principiu calea extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor care nu sunt pronunțate în calea ordinară a apelului.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a reținut că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea sintagmei "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.

Totodată, s-a reținut că, în cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a posibilității de a fi exercitată calea extraordinară de atac și împotriva hotărârilor pronunțate în căile extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei, în condițiile în care conform dispozițiilor art. 426 alin. (1) din C. proc. pen. hotărârile penale definitive ce pot fi atacate cu contestație în anulare sunt exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluționează fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal. Prin urmare, s-a constatat că solicitarea contestatorului este inadmisibilă în raport cu competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale (a se vedea în acest sens decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; decizia nr. 187/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; decizia nr. 378/2014 publicată în M. Of. nr. 606 din 14.08.2014).

De altfel, s-a reținut că, în jurisprudența sa anterioară (decizia 623 din 8 octombrie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 858 din 18 noiembrie 2015), Curtea Constituțională a statuat că preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestație în anulare și de a reglementa condiții stricte pentru exercitarea acesteia își găsește justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătorești definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În aceste condiții, Curtea reține că dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime.

În acest context, s-a făcut trimitere în considerentele hotărârii recurate la prevederile art. 129 din Constituția României, conform cărora "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Cu privire la această normă constituțională, s-a reținut că aceasta cuprinde două teze: prima teză care consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție.

Așadar, instanța supremă a reținut că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Dispozițiile constituționale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată.

În concluzie, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, astfel încât cererea de sesizare a instanței de control constituțional formulată de contestatorul A. este inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021/a1.1, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 6 septembrie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, precum și cele ale recurentului contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători (dosarul nr. x/2021), are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare (art. 426 din C. proc. pen. cu referire la sintagma "împotriva hotărârilor penale definitive" și art. 426 lit. d) din C. proc. pen. cu referire la sintagma "instanța de apel"), iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Din examinarea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul contestator A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că obiecțiunile formulate cu privire la sintagmele "împotriva hotărârilor penale definitive" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen. și "instanța de apel" din cuprinsul dispozițiilor art. 426 lit. d) din C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textelor de lege, în sensul de a se reglementa posibilitatea părții de a formula contestație în anulare împotriva unei hotărâri pronunțate într-o cale extraordinară de atac. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de recurentul contestator în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 19 aprilie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.