ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 370/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010 formulată de petentul A..

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

La data de 06 februarie 2023, pe rolul instanței supreme a fost înregistrată sub nr. x/2022, cauza având ca obiect cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1062/A pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția Penală, fiind stabilit termen pentru admisibilitatea în principiu a cererii în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen. la data de 28 martie 2023.

Ulterior, la data de 27 martie 2023, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010, fiind format dosarul asociat nr. x/2022

În motivare, în esență, recurentul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, sens în care s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale.

Astfel, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 433 din C. proc. pen., arătând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind o formulare ambiguă,neclară în contradicție cu art. 1 alin. (5) din Constituție, fiind lipsită de previzibilitate și predictibilitate. Formularea art. 433 din C. proc. pen. aduce atingere atribuției constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea legii și unificarea practicii judiciare, privând instanța supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casație, în realitate, recursul în casație demonstrându-se a fi de o formalitate excesivă, de natură a afecta însăși liberul acces la justiție și dreptul persoanei de a supune unui examen amănunțit criticile sale cu privire la nelegalitatea unor hotărâri judecătorești.

De asemenea, prevederile art. 438 din C. proc. pen., în totalitate, cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casație, este în contradicție cu prev. art. 1 alin. (5), art. 21, art. 126 alin. (3) Constituție, raportat la art. 20 Constituție și art. 6 CEDO.

Cu privire la prevederile art. 440 din C. proc. pen., care reglementează admiterea în principiu, câtă vreme se încalcă dreptul la apărare al părților, publicitatea ședinței de judecata, contradictorialitatea și oralitatea procesului penal, garantat de art. 10 din C. proc. pen. și 6 din CEDO, este în contradicție cu art. 21 din Constituția României, având în vedere că pretențiile părților nu pot fi susținute în mod oral și nemijlocit în fața judecătorului învestit cu soluționarea admisibilității în principiu, sens în care s-au invocat Deciziile CCR nr. 599 din 21 octombrie 2014 și nr. 641 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat încălcarea dreptului părților la un proces echitabil în componentele sale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor, părțile fiind lipsite de posibilitatea de a dezbate în mod efectiv observațiile depuse în cuprinsul recursului în casație, iar dreptul la un proces echitabil trebuie impus și în domeniul unor proceduri penale care nu ține de rezolvarea pe fond a cauzei, procedura eminamente scrisă fiind insuficientă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în toate componentele sale, contradictorialitatea și oralitatea, iar egalitatea de arme nu poate exista în absența dezbaterilor contradictorii la care să participe părțile și ceilalți subiecți procesuali.

A invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013, cu referire la prevederile art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13 și pct. 14 din Legea nr. 135/2010, în redactarea adoptată de legiuitor, arătând că acestea contravin prevederilor art. 21 și art. 126 alin. (3) din Constituție, raportat la art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenție, întrucât limitează garanții fundamentale ale dreptului la un proces echitabil și, totodată, aduc atingere atribuției constituționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a realiza interpretarea legii și unificarea practicii judiciare, privând instanța supremă în mod nejustificat de instrumentul efectiv al recursului în casație.

S-a menționat că asigurarea unei practici unitare reprezintă, totodată, o atribuție constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care derivă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Astfel, reglementarea recursului în casație în C. proc. pen., în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a urmărit să pună la dispoziția instanței supreme o modalitate eficientă, necesară, de realizare a atribuției constituționale de asigurare a aplicării unitare a legii.

Ulterior însă, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, art. 102, pct. 266, prevederile inițiale ale Legii nr. 135/2010 în materia recursului în casație au fost modificate în mod fundamental.

În același timp, trei dintre motivele de recurs în casație inițial reglementate de Legea nr. 135/2010 au fost abrogate, respectiv, "9. hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii"; 13. "instanța și-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancțiunea excluderii sau în mod greșit s-a aplicat sancțiunea excluderii cu privire la probe legal administrate" și, respectiv, 14. "instanța nu s-a pronunțat asupra unuia sau mai multor motive de apel."

În consecință, au fost menținute numai 5 motive de recurs în casație.

A arătat că, în mod esențial, abrogarea celor trei cazuri de recurs în casație inițial reglementate de lege apare ca fiind lipsită de motivare temeinică, în contra jurisprudenței Curții Constituționale. Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi" (Decizia nr. 538/2018).

În aceasta manieră, a precizat că funcția de casație a instanței supreme a fost restrânsă în mod nejustificat în materie penală, devenind una formală și lipsită de eficiență.

În acest context, modificarea din 2013 apare ca fundamental contrară măsurilor de politică legislativă avute în vedere inițial, de către legiuitorul din 2010, și, totodată, impune o soluție legislativă care slăbește principiul esențial al siguranței juridice, ca element al statului de drept.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut că, în speță, susținerile recurentului A. anterior menționate nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei, în realitate acesta fiind nemulțumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepția de neconstituționalitate invocată se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziții favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că, prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale.

Pe același palier al analizării legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constatat că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate, apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte a reținut că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepției la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unei modificări legislative, respectiv completarea și modificarea dispozițiilor ce reglementează recursul în casație.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte a apreciat că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A..

În motivarea recursului declarat, recurentul a apreciat hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală, de un formalism excesiv, de natură a afecta însăși substanța dreptului și accesul efectiv la justiție, drept care trebuie sa fie concret si efectiv, nu teoretic sau iluzoriu, câtă vreme sesizarea a fost considerată în mod nelegal ca inadmisibilă, cu motivarea ca excepția nu are legatură cu soluționarea cauzei, deși excepțiile au fost invocate în legatură cu recursul în casație promovat și susținut în fața ICCJ.

A arătat că, în mod evident, orice excepție în legatură cu instituția recursului în casatie, nu putea fi ridicată decât în fața ICCJ cu ocazia dezbaterii unui recurs în casație, nicidecum a vreunei alte căi de atac, ordinare sau extraordinare.

Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum prevăd dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, întruct instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiții privind atât obiectul excepției de neconstituționalitate - respectiv legi sau ordonanțe în vigoare sau dispoziții în vigoare ori asemenea acte normative - cât și o condiție relativă la existența unei legături între norma atacată sub aspectul constituționalității și obiectul cauzei, cu soluționarea căreia a fost învestită instanța, în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

Dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiții de admisibilitate ale excepțiilor de neconstituționalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepție (părțile, procurorul sau instanța din oficiu) și nepronunțarea anterioară a unei decizii privind neconstituționalitatea acelorași reglementări de către Curtea Constituțională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, se observă, așadar, că trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.

Referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, prin urmare, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Această condiție presupune că norma invocată orientează soluția.

Înalta Curte reține că însăși Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce privește examenul legăturii excepției cu soluționarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 433, art. 438, art. 440 din C. proc. pen., art. 102 pct. 266 din Legea nr. 255/2013 cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9, pct. 13, pct. 14 din Legea nr. 135/2010 nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, apărarea nu urmărește armonizarea cu legea fundamentală a dispozițiilor anterior menționate, ci modificarea și completarea acestora, precum și reintroducerea în C. proc. pen. a unor cazuri de recurs în casație care au fost abrogate anterior.

Însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituționalitate exercitat de instanța de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Or, reglementarea căilor de atac și a condițiilor în care acestea se exercită reprezintă, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la "condițiile legii", o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurent nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 25 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2023.