ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2661/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la restituirea sumei de 1.449.830 RON, actualizată la data plății efective, sumă ce reprezintă avansuri salariale însușite fără drept.

În fapt, reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat, în esență, că pârâtul B. a fost salariatul său până la data de 22 ianuarie 2018, conform contractului individual de muncă nr. x/30.06.2016.

Prin decizia de concediere nr. x/23.01.2018 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 61 lit. a) din Codul muncii.

Pârâtul și-a însușit fără drept suma de 1.449.830 RON, profitând de funcția de director economic și administrativ pe care a deținut-o în cadrul societății.

La data de 1 noiembrie 2018 s-a înregistrat dosarul nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, ca urmare a disjungerii cererii reconvenționale din dosarul nr. x/2018 al aceleiași instanțe (prin încheierea din 31 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, dosar înregistrat la 2 februarie 2018).

Cererea reconvențională a fost precizată ulterior de pârâtul-reclamant B. care a chemat în judecată pe pârâtele S.C. A. S.R.L. și C. Marea Britanie (D. Marea Britanie), solicitând obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L., în solidar cu asociatul unic C. Marea Britanie:

- să îi încheie un contract individual de muncă începând cu data de 7 mai 2002 pentru funcția de director economic, iar după 24 iunie 2004 și până la 30 iunie 2016 pentru funcția de director economic și administrativ;

- să rectifice declarațiile depuse la bugetul de asigurări sociale și bugetul de stat pentru perioada 7 mai 2002 - 30 iunie 2016 pentru a reflecta toate contribuțiile sociale obligatorii, precum și impozitele și taxele aferente contractului individual de muncă;

- să recunoască perioada 7 mai 2002 - 30 iunie 2016 ca fiind vechime în muncă, cu toate drepturile aferente ce decurg din aceasta, atât din perspectiva sporului de vechime, cât și din perspectiva drepturilor de pensionare și/sau drepturilor compensatorii în caz de concediere individuală și/sau colectivă;

- la plata cheltuielilor de judecată;

Prin sentința civilă nr. 1480/2019 din 20 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul B., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. și C.; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva chematei în garanție S.C. E. S.R.L.; s-a respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantului-pârât reconvențional B., formulată de chemata în garanție S.C. E. S.R.L.; reclamantul a fost obligat la plata sumei de 9.513,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta C.

Împotriva acestei sentințe și a tuturor încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, reclamantul B. și intervenienta S.C. E. S.R.L. au formulat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă la data de 19 mai 2020.

Pârâtele S.C. A. S.R.L. și C. au formulat apeluri incidente împotriva sentinței civile nr. 1480/2019 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă și a încheierilor de ședință din 31 octombrie 2018, 29 mai 2019, 5 iunie 2019 și 16 octombrie 2019.

La termenul de judecată din 25 februarie 2021, având în vedere lipsa părților și faptul că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., suspendarea judecății apelurilor și trimiterea dosarului la arhivă, în nelucrare, până la o nouă stăruință a părților.

Prin decizia civilă nr. 1767/2021 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au constatat perimate apelurile declarate de reclamantul B. și de intervenienta S.C. E. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1480/2019 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă și a tuturor încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, precum și apelurile incidente formulate de pârâtele S.C. A. S.R.L. și C. împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din 31 octombrie 2018, 29 mai 2019, 5 iunie 2019 și 16 octombrie 2019; fără cheltuieli de judecată.

La data de 12 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1767/2021 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant B. este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea "dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, s-a arătat că legea sancționează nerespectarea pe parcursul procesului a dispozițiilor privitoare la repartizarea, în mod aleatoriu, a dosarului către un complet de judecată.

În dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Alba Iulia nu au fost respectate aceste cerințe obligatorii prevăzute de lege.

Este adevărat că doamna judecător F., unul din membrii completului de judecată inițial s-a pensionat începând cu data de 4 octombrie 2021, însă, în opinia recurentului, acest eveniment administrativ nu constituie un motiv de înlocuire a întregului complet de judecată.

Recurentul-reclamant consideră că era necesar să fie înlocuită doar doamna judecător F. cu un alt judecător din cadrul secției I civile a Curții de Apel Alba Iulia, până la soluționarea dosarului nr. x/2018

Nu există vreo justificare în baza legii de înlocuire a întregului complet de judecată în dosarul nr. x/2018, atâta timp cât doamna judecător G. și-a continuat activitatea profesională în cadrul completului de judecată C6 al secției I civile din cadrul Curții de Apel Alba Iulia în cazul altor dosare avute spre soluționare din perioada când făcea parte din completul de judecată C6, alături de doamna judecător F..

Schimbarea completului de judecată nu s-a făcut cu respectarea caracterului aleatoriu și s-a încălcat principiul continuității instanței de judecată.

În plus, recurentul-reclamant B. a solicitat Înaltei Curți, pe cale de excepție, să constate nulitatea absolută a hotărârilor administrative, emise de secția I Civilă a Curții de Apel Alba Iulia (procesul-verbal din 8 noiembrie 2021 existent la dosar) și de Colegiul Curții de Apel Alba Iulia (Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia nr. 72/23.09.2021 menționată în cadrul procesului-verbal din 8 noiembrie 2021, nepublicată).

Aceste acte administrative au fost menite să justifice alocarea dosarului nr. x/2018 completului de judecată format din domnul judecător H. (președinte) și doamna judecător I. pentru termenul din 11 noiembrie 2021, respectiv din 18 noiembrie 2021.

Motivele pentru care recurentul-reclamant solicită admiterea excepției nulității absolute a acestor acte administrative sunt:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant B. a susținut faptul că în ședința publică din 11 noiembrie 2021 a arătat că este neîntemeiată excepția perimării apelurilor și că se impune respingerea acesteia, întrucât există pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul nr. x/2018, desprins din dosarul nr. x/2018, cu aceleași părți, având ca obiect recursul formulat împotriva încheierii nr. 70/2020 din 20 octombrie 2020, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată din dosarul nr. x/2018, compus din doamnele judecător G. și F..

Autorul căii de atac a făcut trimitere la Decizia nr. 14 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Consideră că motivul pe care l-a invocat în ședința publică din 11 noiembrie 2021 pentru a fi respinsă excepția perimării se încadrează în dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului perimării.

În plus, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2018, recurentul-reclamant din prezenta cauză a depus concluzii scrise pentru acel termen, iar instanța de judecată a amânat pronunțarea tocmai "în vederea soluționării recursului aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de petentul B.".

La termenul din 17 decembrie 2020 Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că "se impune repunerea cauzei pe rol în vederea soluționării recursului aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție declarat de petentul B. împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare", sens în care instanța de apel a fixat termen de judecată la data de 25 februarie 2021.

Aceste motive se încadrează în dispozițiile art. 418 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege".

Cât privește incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel era obligată, în cadrul dosarului nr. x/2018, să se pronunțe mai întâi asupra cererii de amânare a judecării cauzei, cerere pe care a transmis-o, prin e-mail, Curții de Apel Alba Iulia la data de 22 februarie 2021.

Recurentul apreciază că este nelegală măsura suspendării judecării cauzei, întrucât dreptul său la apărare este garantat de Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Cu alte cuvinte, consideră că ignorarea unei cereri cu privire la acest drept atrage nulitatea absolută a încheierii din 25 februarie 2021 și a încheierilor subsecvente, respectiv a încheierii din 11 noiembrie 2021 și a hotărârii de perimare a apelului din 18 noiembrie 2021.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 4 martie 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinărilor formulate de intimatele-pârâte C. Și S.C. A. S.R.L. către recurentul-reclamant B., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurentul-reclamant B. a formulat răspuns la întâmpinări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant B., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., cuprinse în reglementarea dedicată căii extraordinare de atac a recursului, casarea unei hotărâri se poate cere "dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii".

Acest motiv de casare valorizează principiul continuității completului de judecată și, în relație cu el, pe cel al repartizării aleatorii a cauzelor, evocând trei ipoteze: prima, referitoare la situația în care hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât acela care făcuse parte din completul de judecată cu ocazia dezbaterii pe fond a procesului; a doua, privitoare la situația în care, deși în urma repartizării aleatorii a cauzei se stabilise un anumit complet de judecată, hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât acela desemnat aleatoriu; a treia, referitoare la situația în care cauza fusese repartizată aleatoriu unui anumit complet de judecată, având în componența lui anumiți judecători, însă compunerea completului a fost schimbată pe parcursul judecății, unul sau unii dintre judecătorii inițiali fiind înlocuit (înlocuiți) cu încălcarea legii, astfel că hotărârea judecătorească a ajuns să fie pronunțată de alți judecători decât aceia care, la momentul repartizării aleatorii, compuneau completul de judecată.

În ceea ce privește teza a II-a a motivului de recurs examinat, Înalta Curte reține că nu orice modificare intervenită în privința completului de judecată sau a componenței acestuia este susceptibilă să determine casarea hotărârii, ci numai cele care nu au o justificare legală, respectiv au fost efectuate cu încălcarea legii, situații care nu se regăsesc în speță.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit Regulamentului de organizare interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, completurile de judecată sunt stabilite anual prin hotărâre a colegiului de conducere al instanței, iar cauzele se repartizează aleatoriu o singură dată, ca regulă, în sistem informatizat prin programul ECRIS.

Este real că la constituirea completurilor de judecată trebuie să se urmărească păstrarea continuității, însă această regulă nu este una cu caracter absolut, fiind posibile modificări în condiții obiective.

De asemenea, este de menționat că păstrarea continuității completului de judecată este asociată în primul rând formațiunii de judecată constituite la nivelul fiecărei instanțe/secții, iar nu în sensul participării, în toate cazurile, a acelorași judecători.

În acest sens sunt, de exemplu, dispozițiile art. 111 alin. (5) din regulament, care prevăd că repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății, pentru perimare sau pentru pronunțarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul inițial învestit cu soluționarea cauzei, chiar dacă între timp și-a schimbat compunerea, care reprezintă un argument că, într-o asemenea situație, continuitatea completului de judecată legal învestit se raportează la formațiunea de judecată.

Așadar, împrejurarea că după întocmirea referatului din 30 august 2021, prin care dosarul a fost înaintat completului de judecată pentru a verifica și a dispune cu privire la îndeplinirea condițiilor referitoare la perimarea cererii, completul de judecată "C6 - Apel civil" a avut o altă compunere nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, în condițiile în care potrivit Hotărârii nr. 72 din 23 septembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Alba Iulia s-a aprobat modificarea componenței unor complete de judecată la secția I civilă începând cu data de 15 octombrie 2021, completul de judecată "C6 - Apel civil" fiind constituit cu judecătorii I. și H. (astfel cum rezultă din conținutul procesului-verbal încheiat la 8 noiembrie 2021 - dosarul nr. x/97/2018).

Recurentul-reclamant B. a solicitat Înaltei Curți, pe cale de excepție, să constate nulitatea absolută a hotărârilor administrative, emise de secția I Civilă a Curții de Apel Alba Iulia (procesul-verbal din 8 noiembrie 2021 existent la dosar) și de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia (Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia nr. 72/23.09.2021 menționată în cadrul procesului-verbal din 8 noiembrie 2021, nepublicată).

Cu privire la această solicitare, Înalta Curte reține că în actualul sistem de organizare judiciară, colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești sunt structuri interne ale instanțelor învestite prin lege cu prerogative administrative și de reglementare care urmăresc în activitatea lor un interes legitim public. Colegiile de conducere posedă, așadar, competență administrativă, fiindu-le conferite prin lege, în regim de putere publică, atribuții privitoare la organizarea executării și executarea în concret a legii, în scopul de a asigura buna desfășurare a activității sistemului judiciar.

Întrucât instanțele judecătorești sunt, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, autorități publice, adică organe de stat care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar colegiile de conducere ale instanțelor reprezintă, după cum s-a arătat deja, structuri de conducere ale acestora, se impune concluzia că actele emise de colegiile de conducere în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice, pot fi caracterizate ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, după caz, în înțelesul avut în vedere prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din legea evocată.

Având această natură juridică, este necesar a considera și că, exceptând situațiile în care, prin norme speciale și derogatorii, legea ar stabili altfel, legalitatea lor ar putea fi cercetată exclusiv în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ca act normativ ce reprezintă dreptul comun (adică norma generală) al contenciosului administrativ, anume pe calea excepției de nelegalitate (sub condiția ca, în concret, actul administrativ să fie unul cu caracter individual - art. 4 din lege), respectiv pe calea acțiunii judiciare în contencios administrativ (art. 8 din aceeași lege), potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Se poate deci conchide că, în considerarea particularităților lor juridice și a interesului public care le este, în mod obișnuit, asociat, legiuitorul a considerat potrivit să creeze un regim distinct și special de verificare a legalității actelor administrative, sustrăgându-le regulilor comune ale contenciosului judiciar. Astfel fiind, acest regim juridic derogatoriu trebuie să beneficieze de preferință în aplicare, în concretizarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus derogant), căci doar în acest fel voința legiuitorului ajunge să se impună.

Rezultă, totodată, și că pentru a putea considera că în cazul anumitor acte administrative regimul juridic de verificare a legalității lor (adică, altfel spus, al atacării lor) este altul decât cel general stabilit prin Legea nr. 554/2004, este necesar să existe un fundament legal expres și neechivoc, adică o dispoziție legală care, în mod expres, să instituie, pentru o anumită categorie de acte administrative, un alt regim juridic. În lipsa unei reglementări astfel dedicate, rămâne că legea comună în materie trebuie să triumfe, aceasta impunându-se ori de câte ori prin norme speciale nu se dispune altfel.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. nu ar putea fi înțeles în sensul că i-ar îngădui instanței de recurs să verifice inclusiv legalitatea hotărârii colegiului de conducere al instanței prin care, pe timpul judecății, componența completului de judecată a fost schimbată.

Pentru a considera altfel, era necesar ca legiuitorul să fi prevăzut într-o manieră în totul neîndoielnică, deci în cuprinsul unei dispoziții legale exprese, că prin invocarea motivului de recurs în discuție și în cadrul controlului jurisdicțional pe care declararea recursului îl provoacă este posibilă și verificarea, pe cale incidentală, a legalității hotărârii colegiului de conducere.

Ipoteza evocată în partea finală a motivului de recurs în discuție ["(...) ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii"] nu poate avea deci o altă semnificație, ceea ce înseamnă că, învestită fiind cu soluționarea unui recurs întemeiat pe acest motiv, instanța de recurs va putea verifica dacă, în acord cu dispozițiile în materie ale Legii nr. 304/2004 și ale Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, există o hotărâre a colegiului de conducere al instanței pe baza căreia schimbarea componenței completului de judecată să fi fost dispusă, fără însă a putea trece inclusiv la cercetarea legalității înseși a respectivei hotărâri.

Verificarea, pe fondul ei, a legalității hotărârii colegiului de conducere va putea fi făcută doar în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, în considerarea regimului juridic distinct de control al legalității pe care legiuitorul a înțeles să îl instituie în privința actelor administrative.

Nu trebuie omisă nici împrejurarea că, fiind un act administrativ emis de un colegiu de conducere al unei instanțe judecătorești, ca autoritate publică înzestrată prin lege cu competență administrativă și care acționează în regim de putere publică, hotărârea colegiului de conducere se bucură de o prezumție de legalitate, deci de validitate juridică intrinsecă, în considerarea căreia, până la eventuala ei desființare în condițiile legii, respectiva hotărâre produce în mod deplin efectele juridice ce îi sunt proprii.

Deși recurentul-reclamant a indicat în mod expres și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile acestuia, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor legale referitoare la perimare, se circumscriu ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Acest motiv de recurs este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentul-reclamant B. a susținut, sub un prim aspect, faptul că în ședința publică din 11 noiembrie 2021 a pus concluzii pe excepția perimării. Astfel, a arătat că este neîntemeiată excepția perimării apelurilor și că se impune respingerea acesteia, întrucât există pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul nr. x/2018, desprins din dosarul nr. x/2018, cu aceleași părți, având ca obiect recursul formulat împotriva încheierii nr. 70/2020 din 20 octombrie 2020, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată din dosarul nr. x/2018, compus din doamnele judecător G. și F..

Înalta Curte constată că, în opinia recurentului, motivul pe care acesta l-a invocat în ședința publică din 11 noiembrie 2021 pentru a fi respinsă excepția perimării, se încadrează în dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului perimării.

Cu privire la cursul perimării, prevederile art. 417 din C. proc. civ. reglementează un singur caz de întrerupere a termenului de perimare și anume acela în care perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Din redactarea acestui text de lege rezultă că legiuitorul a înțeles să impună îndeplinirea cumulativă a două condiții pentru ca un act de procedură să poată avea caracter întreruptiv de perimare:

a) actul de procedură trebuie, în mod necesar, să fie îndeplinit de partea care justifică un interes;

b) actul de procedură trebuie să fie îndeplinit cu scopul de a continua judecata pricinii;

În cauză, suspendarea judecății apelurilor și trimiterea dosarului la arhivă, în nelucrare, până la o nouă stăruință a părților, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., la termenul de judecată din 25 februarie 2021, dată de la care a început să curgă termenul de perimare.

Înalta Curte constată însă că, de la data suspendării judecății apelurilor (25.02.2021) și până la data constatării perimării prin decizia atacată (18.11.2021), apelantul-reclamant nu a efectuat vreun act de procedură apt să releve ieșirea sa din pasivitate anterior împlinirii termenului de perimare.

Faptul că la termenul de judecată din 11 noiembrie 2021 apelantul-reclamant B. a pus concluzii pe excepția perimării, arătând că a fost de bună-credință, întrucât a considerat că unul dintre motivele suspendării este acela că s-a formulat recurs împotriva încheierii nr. 70 din 20 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, nu poate conduce la concluzia că s-a întrerupt cursul perimării, la acea dată fiind împlinit termenul de perimare.

Susținerile recurentului-reclamant care vizează incidența dispozițiilor art. 418 alin. (3) din C. proc. civ. privitoare la suspendarea cursului perimării, nu sunt fondate.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a reținut, în mod corect, că nu se constituie într-un caz de suspendare a cursului perimării împrejurarea că, după închiderea dezbaterilor, instanța a repus cauza pe rol în vederea soluționării recursului declarat împotriva încheierii din 20 octombrie 2020, prin care s-a respins cererea de recuzare a completului de judecată, având în vedere dispozițiile art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. care permit pronunțarea unei soluții în cauză, de către judecătorii recuzați, doar după soluționarea cererii de recuzare.

Nu poate fi primită nici critica care vizează faptul că este nelegală măsura suspendării judecării cauzei, dispusă la termenul din 25 februarie 2021, cu referire la faptul că instanța de apel era obligată, în cadrul dosarului nr. x/2018, să se pronunțe mai întâi asupra cererii de amânare a judecării cauzei, cerere pe care a transmis-o, prin e-mail, Curții de Apel Alba Iulia la data de 22 februarie 2021.

Aceasta, deoarece chestiunea de drept supusă analizei instanței supreme în dosarul de față vizează greșita aplicare a sancțiunii perimării apelurilor.

Recurentul-reclamant din prezenta cauză nu a exercitat calea de atac a recursului împotriva încheierii de suspendare, în temeiul art. 414 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că părților le revine îndatorirea de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea acestuia, potrivit art. 10 din C. proc. civ., iar în măsura în care acestea nu-și respectă obligația de a-și îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, legea prevede o serie de sancțiuni, printre care și perimarea, care reflectă o prezumție de desistare determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului în intervalul de timp prevăzut de 6 luni, cerințe ce decurg din conținutul art. 416 C. proc. civ., fiind necesar ca instanța să constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Comportamentul nediligent al părților care nu au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în intervalul de 6 luni, cuprins între 25 februarie 2021 și 25 august 2021, a fost sancționat în mod corect de către curtea de apel, reținând că în speță a operat perimarea, în condițiile în care nu a existat vreun caz de întrerupere sau de suspendare al termenului de perimare. Totodată, se constată că nu se putea dispune, din oficiu, reluarea judecății, neexistând vreo dispoziție procedurală în acest sens.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite în cauză cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și pct. 5 din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de către recurentul-reclamant B..

Întrucât recurentul B. a pierdut procesul, acesta urmează să fie obligat, la cererea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L., în baza art. 451, art. 452 și art. 453 alin. (1), raportate la art. 494 din C. proc. civ., la plata sumei de 5.584,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosar recurs.

De asemenea, recurentul B. va fi obligat, la cererea intimatei-pârâte C. la plata sumei de 1.000 Euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, conform înscrisurilor aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 1767/2021 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant B. la plata sumei de 5.584,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. și la plata sumei de 1.000 Euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.