ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2498/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantul MINISTERUL TURISMULUI, în calitate de succesor în drepturi și obligații al Autorității Naționale pentru Turism, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia să plătească suma de 361.815 RON, cu TVA, reprezentând prejudiciu constatat de Curtea de Conturi în Raportul de control nr. x/24.07.2017 și în Decizia nr. 14/24.08.2017, ca urmare a acțiunii efectuate cu tema "Controlul modului de utilizare a fondurilor alocate prin bugetul Autorității Naționale pentru Turism pentru dezvoltarea și promovarea turistică a României, în perioada 2013-2015", precum și la plata dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate în conformitate cu prevederile art. 73

1

din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, cu modifcările și completările ulterioare.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j), art. 107 și art. 192, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., art. 1345, art. 1349, art. 1530 și următoarele din C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A. S.R.L. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune. Cu privire la excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta a învederat că, în situația în care Contractul nr. x/03.07.2013 este asimilat contractului administrativ, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, atunci competența revine Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ, iar în situația în care contractul este calificat ca fiind un contract comercial între profesioniști, atunci competența aparține Tribunalului București, secția a VI-a.

La termenul de judecată din 16.01.2020, Curtea a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale.

Prin sentința nr. 35 din 16 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Turismului, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată constă, în principal, în pretenții decurgând din executarea contractului nr. x/03.07.2013 încheiat între ANT și societatea pârâtă, care este un contract administrativ, iar în privința litigiilor care decurg din executarea contractelor administrative, precum în speță, dispozițiile art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004 stabilesc o competență specială, derogatorie de la prevederile art. 10 din același act normativ, în favoarea instanțelor civile de drept comun, sens în care a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.05.2020, sub același număr de dosar (x/2019).

Prin sentința civilă nr. 2225/2020 din 17 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ȘI MEDIULUI DE AFACERI, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale și pe îmbogățirea fără justă cauză. De asemenea, a respins cererea având ca obiect antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, ca neîntemeiată, precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, MINISTERUL ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI a declarat apel, solicitat anularea hotărârii atacate și judecarea cauzei cu evocarea fondului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și a obligării pârâtei la plata sumei de 361.815 RON, reprezentând prejudiciul constatat de Curtea de Conturi a României în Decizia nr. 14/2017, precum și dobânzi și penalități de întârziere calculate conform art. 73

1

din Legea nr. 500/2002.

Pe rolul instanței de apel, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2022, fiind repartizată secției a VI-a Civile a Curții de Apel București.

Odată cu întâmpinarea, intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a sentinței civile nr. 2225/17.11.2020 numai în ceea ce privește soluția referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, solicitând inclusiv admiterea acestei excepții.

Prin decizia civilă nr. 455/2022 din 17 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal declarat de apelantul-reclamant MINISTERUL ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI împotriva sentinței civile nr. 2225 din data de 17.11.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 și a admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva aceleiași hotărâri; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea întemeiată pe răspundere contractuală și a menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 4305,42 cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, la 29 aprilie 2022, reclamantul MINISTERUL ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 455/17.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurentul a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a aplicat principiul rolului activ al judecătorului și nu a analizat cauza și sub aspectul răspunderii civile contractuale. De asemenea, a mai arătat că, în ce privește calificarea acțiunii, aceasta se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

În continuare, referindu-se la aplicarea principiului rolului activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a învederat că temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, arată că, deși a solicitat prin cererea de apel ca instanța să statueze atât în fapt, cât și în drept asupra cauzei în virtutea efectului devolutiv al apelului, conform art. 476 C. proc. civ., instanța de apel a judecat cauza într-un mod mai superficial decât prima instanță, omițând să se aplece și asupra temeiului răspunderii contractuale, cu toate că, în cuprinsul apelului, a evocat și normele de drept material care guvernează instituția răspunderii contractuale și a explicitat motivele de fapt, astfel încât să poată fi încadrate în drept în mod corespunzător, sens în care autorul prezentului demers judiciar a reprodus din conținutul apelului formulat.

În continuare, referindu-se la soluția de admitere a apelului incident al pârâtei, respectiv la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și la soluția de respingere a acțiunii ca prescrisă, recurentul a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că normele de drept material încălcate sunt cele prevăzute de art. 91 și următoarele din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data nașterii creanței, precum și cele prevăzute de art. 2523 C. civ.

Detaliind, autorul prezentului demers judiciar a învederat că Autoritatea Națională pentru Turism este un organ al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Economiei, finanțat de la bugetul de stat potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 3/2013, iar președintele instituției este ordonator terțiar de credite pentru domeniul pentru care a fost învestit și, întrucât plata a fost făcută din fonduri alocate din bugetul de stat, restituirea sumei se va face implicit venit la bugetul de stat, aceasta păstrându-și destinația stabilită prin lege.

În acest sens, apreciază că dreptul de creanță este de natură bugetară, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 1 pct. 7 din Ordonanța de Guvern nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data nașterii creanței, o creanță bugetară reprezintă dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie.

Totodată, a mai arătat că natura de creanță bugetară a plății nelegale către pârâtă reiese și din interpretarea art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și că, în fapt, pretențiile formulate au fost stabilite drept prejudiciu/plată nelegală de către un organ competent, respectiv de Curtea de Conturi a României, prin Decizia nr. 14/2017.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a mai susținut că, din alt punct de vedere, soluția instanței este contradictorie, întrucât aceeași instanță, în faza de regularizare a cererii, a stabilit că reclamantul este scutit de la plata taxei de timbru și a asimilat creanța cu un venit public, sens în care recurentul a evocat definiția veniturilor publice din O.U.G. nr. 80/2013.

Susținând, așadar, că instanța a tratat în mod diferențiat creanța pretinsă în faza regularizării față de faza deliberării și a arătat inconsecvență în raționament, recurentul consideră că, pentru a asigura previzibilitatea activității de înfăptuire a justiției, instanța era obligată ca și în cadrul deliberării asupra excepțiilor sau fondului cauzei să aprecieze că natura creanței pretinse este una bugetară sau că se face venit la bugetul de stat.

Prin urmare, față de caracterul de creanță bugetară al sumelor de bani pretinse, recurentul susține că termenul de prescripție aplicabil este cel de 5 ani prevăzut de Ordonanța de Guvern nr. 92/2003, care începe să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care a luat naștere creanța. Or, în accepțiunea sa, cererea de chemare în judecată nu a fost depusă cu depășirea acestui termen de prescripție.

În continuare, evocând dispozițiile art. 2523 C. civ., recurentul arată că, în prezenta cauză, prescripția extinctivă a început să curgă la data la care cel care și-a micșorat patrimoniul, respectiv antecesorul său în domeniul turismului/Ministerul Turismului a cunoscut atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe beneficiarul acestei măriri.

Prin urmare, cum prejudiciul a fost constatat de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 14/2017, iar recuperarea acestuia a fost dispusă prin aceeași decizie, recurentul susține că termenul de începere a cursului prescripției extinctive coincide cu data luării la cunoștință de către antecesorul său a măsurilor impuse de Curtea de Conturi, respectiv 24.07.2017. Or, cererea de chemare în judecată a fost efectiv formulată, la Curtea de Apel București, în data de 31.07.2019, înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, arată că a depus la dosarul cauzei, în apel, practică judiciară, pe care o suplimentează cu o altă decizie de speță prin care, într-o cauză similară, instanța a respins excepția dreptului material la acțiune.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.R.L., prin avocat, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

La termenul din 22 noiembrie 2022, Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe care l-a pus în discuția părții prezente și a rămas în pronunțare.

Totodată, la 22 noiembrie 2022, intimata-pârâtă, prin avocat, a depus la dosar și concluzii scrise prin care, în esență, a susținut că litigiul pendinte este susceptibil atât de apel, cât și de recurs.

Analizând în mod prioritar motivul de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică".

Printre motivele de ordine publică care pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs se numără și cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căruia se poate dispune casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare a fost invocat din oficiu din perspectiva încălcării normei de procedură reprezentate de art. 457 C. proc. civ., care reglementează principiul legalității căilor de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în cauză, acțiunea formulată de reclamant are ca obiect obligarea pârâtei la plata unor sume de bani în temeiul contractului de servicii nr. x din 3 iulie 2013.

Din preambulul contractului mai sus amintit, precum și din actele depuse odată cu acțiunea, reiese că respectivul contract a fost încheiat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificările și completările ulterioare, în urma derulării procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare.

Ca atare, prezentul litigiu derivă din executarea unui contract de achiziție publică, contract asimilat, potrivit legii, actului administrativ.

Regimul juridic al căilor de atac pentru acțiunile de această natură este reglementat de Legea nr. 101/2016, în forma nemodificată prin O.U.G. nr. 23/2020, față de data declanșării litigiului (31 iulie 2019), în aplicarea art. 27 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016 (în forma nemodificată prin O.U.G. nr. 23/2020), "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în prima instanță, de urgență și cu precădere, de către instanța civilă de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității contractante", iar conform art. 55 alin. (3) din același act normativ, "hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Recursul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței."

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale evocate anterior, a fost pronunțată Decizia nr. 40 din 18 mai 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se atacă cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară".

Având în vedere că prezentul litigiu se circumscrie celor reglementate de art. 53 alin. (1)

1

raportat la art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în forma nemodificată prin O.U.G. nr. 23/2020, rezultă că sentința primei instanțe putea fi atacată numai cu recurs, conform dezlegării date prin decizia nr. 40 din 18 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel care a apreciat că, în speță, calea de atac este recursul, în virtutea art. 460 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte notează că instanța nu a fost învestită cu mai multe capete de cerere pentru a fi incident art. 460 alin. (3) C. proc. civ., ci a fost învestită cu o singură pretenție, având temeiuri juridice distincte.

Or, împrejurarea că reclamantul s-a prevalat de temeiuri de drept alternative nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 460 alin. (3) C. proc. civ. cererea formulată/pretenția concretă este și rămâne una singură, neputând fi decelate mai multe cereri (principale sau incidentale) în funcție de numărul de temeiuri de drept invocate.

Ca atare, soluționarea cauzei în apel, într-un litigiu în care era deschisă numai calea de atac a recursului, impune concluzia că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea principiului legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., împrejurare de natură a circumscrie nelegalitatea hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI împotriva deciziei civile nr. 455/2022 din 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, instanța va avea în vedere incidența dispozițiilor art. 457 alin. (3) și (4) C. proc. civ., față exercitarea în cauză a apelului în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul sentinței cu privire la calea de atac deschisă împotriva acesteia. Vor fi avute în vedere prevederile art. 501 din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant MINISTERUL ANTREPRENORIATULUI ȘI TURISMULUI (M.A.T.) împotriva deciziei civile nr. 455/2022 din 17 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2022.