ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1609/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.07.2019 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Turismului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 6251 RON, cu TVA, debit, reprezentând prejudiciul constatat de Curtea de Conturi prin Raportul de control nr. x/24.07.2017 și prin Decizia nr. 14/24.08.2017, precum și dobânzi și penalități de întârziere calculate conform art. 73 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002.

Prin sentința civilă nr. 958 din 12 decembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Turismului, în calitate de succesor în drepturi și obligații al Autorității Naționale pentru Turism, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 1/2017, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6.251 RON cu titlu de despăgubiri, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere calculate conform art. 73

11

din Legea nr. 500/2002.

Împotriva sentinței civile nr. 958 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, schimbarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a admis în mod netemeinic și nelegal cererea de chemare în judecată, în condițiile în care instanța nu a exercitat un rol activ.

Arată că sentința este nelegală în ceea ce privește modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat situația de fapt și temeiurile legale indicate în cererea de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă redă starea de fapt și arată că prescripția nu operează de plin drept, ci trebuie invocată de către cel în folosul căruia curge, iar instanța trebuia să constate stingerea dreptului la acțiune prin prescripție.

Invocând dispozițiile art. 2501 C. civ., arată că în principiu analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existenței dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripției și a datei la care acesta s-a împlinit, precum și eventualele cauze și condiții de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției.

Consideră că sunt incidente prevederile art. 2517 C. civ. privind termenul de prescripție de 3 ani, care în speță a început să curgă de la data de 29.12.2014, când a fost efectuată plata către autoritatea reclamantă.

Cu privire la netemeinicia pretențiilor din cererea de chemare în judecată, arată că aspectele relevate în raportul de control nr. x/24.07.2017, întocmit de către Curtea de Conturi, nu au legătură cu raportul comercial dintre părți; că recurenta-pârâtă nu este răspunzătoare de cele reținute de către inspectorii Curții de Conturi.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 1349 C. civ., concluzionând că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, câtă vreme răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligație ce izvorăște dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii.

Consideră că autoritatea reclamantă avea la dispoziție o altă cale legală în vederea acoperirii prejudiciului cauzat și imputat ca urmare a controlului Curții de Conturi.

Intimatul-reclamant Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală, apreciind în esență că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a obligat pârâta la plata despăgubirilor și a dobânzilor și penalităților de întârziere aferente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul Ministerul Turismului, în prezent Ministerul Antreprenoriatului și Turismului, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 6251 RON, cu TVA, debit, reprezentând prejudiciul constatat de Curtea de Conturi prin Raportul de control nr. x/24.07.2017 și prin Decizia nr. 14/24.08.2017, precum și dobânzi și penalități de întârziere calculate conform art. 73 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002.

Prima instanță a admis acțiunea, iar împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, într-o primă critică, recurenta-pârâtă susține că prima instanță nu a avut un rol activ în soluționarea cauzei.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.: "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc."

Cu toate acestea, deși a invocat lipsa rolului activ al instanței de fond, nu a arătat în mod concret în ce constă aceasta, respectiv pe care dintre ipotezele enumerate de textul de lege ce reglementează rolul activ al instanței înțelege să își întemeieze critica.

Or, în lipsa indicării în concret a ipotezei vizate prin invocarea lipsei rolului activ al instanței, Înalta Curte nu poate proceda la analizarea acestei critici, care nu este motivată.

În ceea ce privește critica referitoare la termenul de prescripție de 3 ani, care în opinia recurentei-pârâte a început să curgă de la 29.12.2014, Înalta Curte constată că această critică nu se regăsește în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci a fost invocată pentru prima dată în recurs, astfel că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la o eventuală incidență a prescripției dreptului material la acțiune și nu a analizat acest aspect.

Potrivit art. 2513 C. civ.: "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

În condițiile în care nu a fost invocată în primă instanță, prescripția nu poate fi invocată direct în calea de atac a recursului.

În plus, se rețin și dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune".

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unor critici noi, ce nu au fost invocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport cu pretențiile din cererea de chemare în judecată și cu argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Înalta Curte constată că, în rest, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat chestiuni ce țin de netemeinica pretențiilor izvorâte din acțiunea introductivă, precum și considerații generale cu privire la răspunderea delictuală.

Or, în recurs nu pot fi analizate aspecte de netemeinicie cu privire la sentința instanței de fond, întrucât motivele de recurs ce pot fi analizate în această cale de atac sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și vizează doar nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unuia dintre motivele de nelegalitate limitativ enumerate.

Pentru aceleași considerente, nici aspectele generale cu privire la răspunderea delictuală, arătate prin cererea de recurs, nu pot constitui prin ele însele, argumente care să poată fi analizate în calea de atac a recursului, în lipsa unor critici concrete cu privire la hotărârea atacată.

În realitate, nemulțumirile recurentei-pârâte, exprimate prin cererea de recurs, privesc soluția dată litigiului și nu pot conduce la admiterea recursului, în lipsa unei circumstanțieri concrete a argumentelor care să susțină afirmațiile sale.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 958 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 958 din 12 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 martie 2022.