ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3767/2024

Ședința publică din data de 12 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22.11.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea Ministerului Economiei să soluționeze favorabil cererea de plată a A. privind ajutorul de stat acordat în baza Acordului de Finanțare nr. 5176/23.09.2019 încheiat între Comisia Națională de Strategie și Prognoză și A., inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop;

- obligarea Ministerului Economiei la plata sumei de 7.081.545 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza Acordului de finanțare nr. x/23.09.2019, precum și a dobânzii legale calculate începând cu data de 13.09.2021, dată la care Ministerul Economiei a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit A., până la data plății efective;

- obligarea Ministerului Economiei la plata la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1246 din 4 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Antreprenoriatului și Turismului, ca prescrisă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței, respingerea excepției prescripției și, după rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a arătat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 și art. 11 din H.G. nr. 421/2008, prevederi pe care recurenta le-a calificat ca intrând în categoria normelor de procedură și în considerarea cărora a apreciat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În opinia părții recurente, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 concluzia instanței potrivit căreia termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată ar fi curs de la prima cerere de plată formulată de reclamantă, întrucât această concluzie ar adăuga la lege, câtă vreme norma nu ar institui o prohibiție care să vizeze demersul de reiterare a cererii.

Făcând trimitere la jurisprudența instanțelor de judecată, recurenta a mai argumentat că, în privința termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004, curgerea acestuia trebuie analizată raportat la ultima cerere a reclamantei, cea din data de 17.08.2022, întrucât, indiferent de conținutul acesteia, ea constituie din punct de vedere procedural un fundament valid pentru sesizarea instanței de judecată, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni calculat în raport de aceasta.

În continuare, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a argumentat în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2532 și 2537 pct. 1 din C. civ., câtă vreme conduita pârâtului ar atesta că niciun termen de prescripție nu a început să curgă atât timp cât implementarea schemei a fost blocată în ultimii 3 ani. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul a început totuși să curgă, recurenta a arătat că ignorarea cauzei de întrerupere, respectiv de suspendare a termenului de prescripție invocate ar reprezenta o încălcare a normelor de drept material.

În raport de situația de fapt, recurenta a arătat că nu poate fi vorba în niciun caz vorba despre o pasivitate din partea sa, ci, dimpotrivă, despre o stăruință constantă a societății în soluționarea cererii, iar asigurările constate ale pârâtului adresate direct A. și indirect tuturor beneficiarilor nu pot fi ignorate. Această corespondență analizată coroborat ar reprezenta, în opinia recurentei, o negociere în vederea soluționării amiabile a diferendului și ar avea cel puțin efect suspensiv de prescripție, iar ignorarea cauzelor care împiedică cursul prescripției extinctive ar intra în sfera încălcării dispozițiilor art. 2532 și 2537 pct. 1 C. civ.

Totodată, recurenta a formulat și argumente în ceea ce privește fondul cauzei, solicitând obligarea Ministerului Antreprenorialului și Turismului la plata sumei reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza Acordului de finanțare și, în subsidiar, obligarea la soluționarea cererii de plată a ajutorului de stat.

4.1 Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a formulat întâmpinare, solicitând să se ia act de transmiterea convențională a calității procesuale, în temeiul art. 38 din Codul de prodedură civilă.

4.2 Intimații-pârâți Ministerul Culturii și Oficiul de Film și Investiții Culturale au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea Ministerului Economiei să soluționeze favorabil cererea sa de plată privind ajutorul de stat acordat în baza Acordului de Finanțare nr. 5176/23.09.2019 încheiat între Comisia Națională de Strategie și Prognoză și A., inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop, obligarea Ministerului Economiei la plata sumei de 7.081.545 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanțare menționat, precum și a dobânzii legale calculate începând cu data de 13.09.2021.

Instanța de fond a soluționat cauza prin valorificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingând cererea ca prescrisă, iar această hotărâre a fost atacată de recurenta - reclamantă prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Având în vedere că susținerile recurentei vizează modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) și c) Legea nr. 554/2004 și art. 11 din H.G. nr. 421/2008, fiind vizate astfel norme de drept substanțial, Înalta Curte reține că acestea se subsumează motivului de casare prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral … poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. …".

Totodată, potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Raportat la cadrul normativ menționat, Înalta Curte observă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată implică o solicitare de obligare a părții pârâte, pe de o parte, la plata unor sume de bani (7.081.545 RON plus dobândă legală penalizatoare), iar, pe de altă parte, la soluționarea cererii de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x/23.09.2019.

Cât privește prima dintre solicitările părții reclamante, instanța de recurs reține că este vorba despre o acțiune în pretenții, anume plata unei sume de bani, fără a se circumscrie actului administrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, din modul de formulare a obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată nu reiese că pretențiile bănești amintite ar reprezenta despăgubiri solicitate în condițiile art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât să reprezinte un capăt de cerere accesoriu al cărui mod de judecare să depindă de soluția dată celui ce deduce analizei actul administrativ litigios.

Or, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca premisă esențială de aplicare existența unui act administrativ tipic sau asimilat, spre a fi incidentă prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

În consecință, în mod eronat a fost admisă respectiva excepție cu privire la acest capăt al cererii de chemare în judecată.

Cât privește celălalt capăt al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că finalitatea urmărită este de a fi obligată partea pârâtă la soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă în procedura administrativă în legătură cu acordarea finanțării publice deja stabilite prin acordul nr. 5176/2019.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că, deși reclamanta a evocat existența unui refuz nejustificat al autorității de soluționare a cererii sale de plată, în cauză obiectul amintit al cererii de chemare în judecată se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reprezintă nesoluționare în termenul legal a unei cereri faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În continuare, Înalta Curte reține că, fiind în prezența unui litigiu de contencios administrativ, care vizează prin acest capăt de cerere un act administrativ asimilat, în speță vor fi incidente termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, inclusiv cu privire la prescripția dreptului la acțiune.

Conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni curge de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

Totodată, în cazul actului administrativ asimilat, solicitantul nu este obligat să recurgă la procedura plângerii prealabile față de dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, astfel că momentul soluționării unei eventuale proceduri administrative prealabile nu este relevant pentru calculul termenului de prescripție.

În cauza de față, este necontestat că recurenta - reclamantă a înregistrat la data de 19 februarie 2020 cerere de plată în legătură cu ajutorul de stat pretins la nivelul sumei de 7.081.545 RON. Ulterior, la data de 17 august 2021, partea reclamantă a înregistrat la autoritatea publică pârâtă o nouă cerere prin care a solicitat emiterea hotărârii Comisiei de Film din România de certificare a cuantumului cheltuielilor eligibile, aprobarea cererii de plată ce a fost transmisă la 19 februarie 2020 și efectuarea plății ajutorului de stat.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 22 noiembrie 2021, cu respectarea termenului de prescripție a acțiunii de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la acest din urmă temei legal, Înalta Curte reține că termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă de data expirării termenului legal de soluționare a cererii, cu mențiunea că art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege nu prevede în mod absolut termenul de 30 de zile pentru soluționarea oricărei cereri adresate autorității publice, stabilind că legea specială poate prevedea orice alt termen.

Or, Hotărârea Guvernului nr. 421/2018 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice prevedea la momentul formulării primei cereri de plată, la art. 11 alin. (3), că "Furnizorul schemei de ajutor de stat are obligația să aprobe cererea de plată în cel mult 10 zile de la data la care raportul de audit este complet. În măsura în care concluziile raportului de audit sunt incomplete, furnizorul schemei de ajutor de stat va solicita completarea acestuia. Solicitantul are dreptul să depună completări în termen de maximum 30 de zile de la data primirii solicitării din partea furnizorului schemei de ajutor de stat.".

Așadar, norma juridică prevede pe de o parte un termen de cel mult 10 zile pentru soluționarea cererii de plată sub condiția ca raportul de audit să fie complet, iar pe de altă parte un termen de soluționare mai îndelungat (termenul de verificare efectuată de autoritatea publică asupra documentației + 30 de zile pentru completarea de petent a raportului de audit + 10 zile termenul ulterior de aprobare de către autoritatea publică).

Deși partea intimată - pârâtă a invocat în apărare excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, totuși nu a demonstrat că ar fi efectuat vreo verificare asupra raportului de audit ca parte a documentației ce însoțea cererea de plată în litigiu. Or, pentru ca termenul de prescripție extinctivă să înceapă să curgă potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 este necesar să se fi împlinit termenul de soluționare a cererii părții reclamante, în condițiile art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Pe de o parte, pentru a fi fost relevant termenul de 10 zile pentru soluționarea cererii de plată era necesar ca intimata - pârâtă să demonstreze că a constatat în urma analizei efectuate asupra documentației ce însoțea cererea de plată că raportul de audit era complet.

Pe de altă parte, în măsura în care constatarea autorității publice în urma analizei efectuate ar fi fost că acel raport de audit nu era complet, era necesar să existe o informare în acest sens adresată părții reclamante de către partea pârâtă, pentru a începe să curgă alte termene în legătură cu soluționarea procedurii administrative, informare care însă nu reiese a se fi emis.

În aceste condiții, pe fondul unei pasivități a autorității publice intimate - pârâte în raport de conduita ce îi este impusă prin reglementarea art. 11 din H.G. nr. 421/2008, nu poate fi admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, titularul excepției nedemonstrând că termenul de prescripție ar fi început să curgă cu mai mult de 6 luni anterior învestirii instanței de judecată, printr-o împlinire a termenului de soluționare a cererii de plată, indiferent că în discuție este cea depusă la 19 februarie 2020 sau cea din 17 august 2021.

Astfel, prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune constituie o sancțiune îndreptată împotriva părții reclamante și, reprezentând o apărare invocată de pârât, acestuia din urmă îi revine să demonstreze îndeplinirea cerințelor specifice potrivit art. 249 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, prin întâmpinările depuse în fața primei instanțe și în recurs, intimata - pârâtă se raportează în mod eronat în calcul la termenul de 30 zile instituit de Legea nr. 554/2004 ca regulă generală și nu prezintă nicio demonstrație raportat la termenul instituit de art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Prima instanță nu a învederat în considerentele sentinței recurate elemente obiective care să arate că autoritatea publică a realizat vreo analiză a raportului de audit ce a însoțit cererea de plată litigioasă pentru a constata că este complet, și astfel spre a conchide că termenul pentru soluționarea cererii de plată s-a împlinit cu mai mult de 6 luni anterior învestirii curții de apel, astfel încât la data exercitării acțiunii în fața instanței de contencios administrativ să fi fost îndeplinit termenul de prescripție extinctivă.

În consecință, instanța de control judiciar reține că în mod eronat instanța de fond a admis excepția prescripției și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1246 din 4 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1246 din 4 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.