ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2741/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.11.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Antreprenoriatului și Turismului, obligarea acestuia la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care pârâtul a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit acesteia, până la data plății efective, respectiv obligarea pârâtului să soluționeze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop.

Prin sentința civilă nr. 575 din data de 4 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Antreprenoriatului și Turismului, ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile indicate, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, respingerea excepției prescripției și, în judecarea litigiul în fond, obligarea Ministerului Antreprenoriatului și Turismului la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care Ministerul Antreprenoriatului și Turismului a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit A., până la data plății efective, precum și obligarea Ministerului Antreprenoriatului și Turismului să soluționeze cererea de plată a A. privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt și a aspectelor învederate în hotărârea primei instanțe, recurenta - reclamantă a arătat, în susținerea căii de atac promovate, că sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, prevederi pe care recurenta le-a calificat ca intrând în categoria normelor de procedură și în considerarea cărora a apreciat că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În opinia părții recurente, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 concluzia instanței potrivit căreia termenul pentru formularea cererii de chemare în judecată ar fi curs de la prima cerere de plată formulată de reclamantă, întrucât această concluzie ar adăuga la lege, câtă vreme norma nu ar institui o prohibiție care să vizeze demersul de reiterare a cererii.

Făcând trimitere la jurisprudența instanțelor de judecată, recurenta a mai argumentat că, în privința termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004, curgerea acestuia trebuie analizată raportat la ultima cerere a A., cea din data de 08.08.2022, întrucât, indiferent de conținutul acesteia, ea constituie din punct de vedere procedural un fundament valid pentru sesizarea instanței de judecată, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni calculat în raport de aceasta.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a evocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., învederând că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care s-a sprijinit instanța atunci când a reținut că reclamanta a prelungit în mod unilateral termenul de introducere a acțiunii și când a desconsiderat materialul probator administrat de reclamantă în dovedirea culpei pârâtului și pasivității pârâtului în nesoluționarea cererii de plată.

A mai argumentat recurenta că paragraful din sentință indicat ar fi fost, în opinia sa, preluat ad litteram de către instanța de judecată din sentința nr. 1370 din data de 4 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2022.

Totodată, recurenta a apreciat că prima instanță și-ar fi fundamentat hotărârea pe motive contradictorii atunci când a reținut pe de o parte că Legea nr. 554/2004 nu prevede obligativitatea procedurii prealabile în cazul actului administrativ asimilat (nesoluționare a unei cereri), astfel că această cauză de suspendare nu poate fi aplicabilă raportului juridic administrativ dintre reclamantă și pârât, iar, pe de altă parte, că din cuprinsul adresei răspuns nu se poate reține nicio asigurare în sensul că cererea reclamantei va fi soluționată într-un orizont de timp determinat și nici nu reprezintă încercări de negociere.

În continuare, apreciind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a argumentat în sensul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2532 și 2537 punctul 1 din C. civ., câtă vreme conduita pârâtului ar atesta că niciun termen de prescripție nu a început să curgă atât timp cât implementarea schemei a fost blocată în ultimii 3 ani. Chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul a început totuși să curgă, recurenta a arătat că ignorarea cauzei de întrerupere, respectiv de suspendare a termenului de prescripție invocate ar reprezenta o încălcare a normelor de drept material.

În raport de situația de fapt, recurenta a arătat că nu poate fi vorba în niciun caz vorba despre o pasivitate din partea sa, ci, dimpotrivă, despre o stăruință constantă a societății în soluționarea cererii, iar asigurările constate ale pârâtului adresate direct A. și indirect tuturor beneficiarilor nu pot fi ignorate. Această corespondență analizată coroborat ar reprezenta, în opinia recurentei, o negociere în vederea soluționării amiabile a diferendului și ar avea cel puțin efect suspensiv de prescripție, iar ignorarea cauzelor care împiedică cursul prescripției extinctive ar intra în sfera încălcării dispozițiilor art. 2532 și 2537 punctul 1 C. civ.

A mai arătat recurenta că nu s-a prevalat de cazul de suspendare analizat de instanță și care prevede că "în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen". În realitate, A. a invocat un alt caz de suspendare decât cel reținut de instanță, astfel încât ignorarea incidenței cauzelor care împiedică cursul prescripției reprezintă o încălcare a normelor de drept material care instituie cazuri de suspendare art. 2532 din C. civ., respectiv de întrerupere a cursului prescripției, art. 2537 punctul 1 C. civ.

Totodată, recurenta a formulat și argumente în ceea ce privește fondul cauzei, solicitând obligarea Ministerului Antreprenorialului și Turismului la plata sumei reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza Acordului de finanțare și, în subsidiar, obligarea la soluționarea cererii de plată a ajutorului de stat.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului (fostul Minister al Antreprenoriatului și Turismului) a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 575/2023 a Curții de Apel București.

În opinia intimatului, reclamanta a indicat greșit ca motiv de casare art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește admiterea prescripției, întrucât aceasta reprezintă o excepție de fond absolută și peremptorie, iar instanța nu săvârșește o eroare în procedură când admite o astfel de excepție, ci doar aplică anumite dispoziții legale incidente.

Totodată, intimatul a evocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât furnizorul schemei de ajutor de stat privind sprijinul industriei cinematografice este Ministerul Culturii, urmare faptului că la data de 25.05.2023 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 39/2023 privind înființarea Oficiului de Film și Investiții Culturale, precum și pentru stabilirea unor măsuri instituționale referitoare la gestionarea schemei de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film și producției de film în România.

A arătat intimatul că, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 39/2023 prin care s-a modificat O.U.G. nr. 121/2021, respectiv s-a schimbat furnizorul schemei de ajutor de stat, calitatea fost transferată Ministerului Culturii ca furnizor, iar Oficiul de Film și Investiții Culturale a dobândind calitatea de administrator.

În continuare, urmare unei succinte prezentări a istoricul situației de fapt, intimatul a învederat că prin adresele comunicate ministerul nu a exprimat un refuz categoric de plată, după cum în mod eronat arată reclamanta, ci a indicat îndeplinirea unor condiții esențiale pentru acordarea ajutorului de minimis respectiv, aprobarea legii bugetului de stat pentru anul 2020, aprobarea hotărârii de guvern care prevede organizarea și funcționarea MEAT, și publicarea în Monitorul Oficial al României a legislației secundare de aprobare a procedurii de evaluare a cererilor de plată și a cheltuielilor eligibile.

În acest context, intimatul a apreciat că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, întrucât actul presupus vătămător pentru reclamantă este nesoluționarea cererii de rambursare a sumei de 2.396.407,30 RON reprezentând ajutorul de stat în cuantum de 35% din cheltuielile eligibile efectuate de către reclamantă, pentru proiectul cu titlu "x", depusă la data de 22.02.2021, termenul de 30 zile în care pârâtul trebuia să emită un răspuns/cerere de clarificări împlinindu-se la data de 25.03.2021. În opinia intimatului, aceasta ar fi data de la care început să curgă termenul pentru introducerea cererii de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată a ajutorului de stat, de la care a început să curgă termenul de 6 luni ce s-ar fi împlinit la data de 25.09.2021.

Subliniind că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17.11.2022, potrivit informațiilor cuprinse în portalul instanțelor de judecată, peste termenul de 6 luni prevăzut de legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și în afara oricăror termene de procedură privind depunerea cererii introductive, intimatul a apreciat că nu ar prezenta importanță că reclamanta a denumit o anumită cerere formulată plângere prealabilă, atâta timp cât nu sunt respectate termenele de procedură începând de la data emiterii actului vătămător pentru reclamantă.

De asemenea, intimatul a susținut și teza caracterului nefondat al apărărilor invocate de reclamanta A. S.R.L., cu privire la fondul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, referitor la aspectele expuse de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului prin întâmpinare sub titulatura de excepția lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte consideră că acestea nu au structura necesară spre a fi calificate drept o veritabilă excepție procesuală, ci reprezintă în realitate argumentele aduse de sus indicata autoritate ministerială în susținerea incidenței, în cauză, a transmisiunii calității procesuale de la acest minister către Oficiul de Film și Investiții Culturale, respectiv Ministerul Culturii, în condițiile art. 2 alin. (2) și art. 5 din O.U.G. nr. 39/2023 raportat la art. 2 alin. (8) și (9) din O.U.G. nr. 21/2021. Or, aceste argumente au fost valorificate deja de către instanță cu ocazia constatării transmisiunii amintite, astfel încât nu se mai impune analiza lor.

Cât privește recursul formulat de recurenta - reclamantă, din circumstanțele concrete ale cauzei Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată la Comisia Națională de Strategie și Prognoză (CNSP) cu nr. x/11.12.2018, societatea A. S.R.L. a solicitat finanțare cu privire la proiectul «x» în condițiile schemei de ajutor de stat, instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 421/2018, iar, urmarea analizării cererii, s-a emis Hotărârea Comisiei de Film nr. 319/27.12.2018 prin care s-a decis emiterea certificatului de solicitant, fiind semnat la data de 28.12.2018 și acordul de finanțare nr. x/28.12.2018, încheiat între CNSP în calitate de furnizor și A. în calitate de beneficiar.

În data de 22.02.2021, A. a depus cerere de plată referitoare la suma de 2.396.407,30 RON, fără TVA, însoțită de raportul privind constatările factuale întocmit de auditorul financiar.

Ulterior, A. a transmis o nouă cerere prin care a solicitat emiterea hotărârii Comisiei de Film din România de certificare a cuantumului cheltuielilor eligibile, aprobarea cererii de plată transmise Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului nr. 433 în data de 24.02.2021 și efectuarea plății sumei cuvenite. Cererea a fost înregistrată cu nr. x din 08.08.2022, iar prin adresa MAT nr. x/01.09.2022 pârâtul a răspuns reclamantei în sensul că «în ședința Guvernului din data de 14.04.2022, Primul-Ministru al României ... a semnat Memorandului cu tema "Schema de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice". În vederea deblocării schemei de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice, s-au aprobat următoarele: constituirea unui grup de lucru interministerial prin Hotărâre a Guvernului; nominalizarea unui reprezentant de la nivelul Guvernului în grupul de lucru. Având în vedere că suntem în plin proces de deblocare a acestei scheme de ajutor de stat, depunem toate diligențele necesare pentru a rezolva în mod eficient și transparent problemele identificate de-a lungul celor trei ani de existență a acestei scheme de ajutor de stat (2018-2020), astfel că prezenta adresă nu poate fi interpretată ca un refuz de soluționare a unei cereri depuse de un potențial beneficiar/reprezentant împuternicit.».

În raport de această adresă, reclamanta a formulat la data de 20.09.2022 o plângere prealabilă, care a fost soluționată de Ministerul Antreprenoriatului și Turismului prin adresa nr. x/04.10.2022.

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 noiembrie 2022, reclamanta A. S.R.L. a invocat refuzul nejustificat al Ministerului Antreprenoriatului și Turismului de a plăti suma de 2.396.407,30 RON cu titlu de ajutorul de stat solicitat de reclamantă și a cerut obligarea acestuia la plata sumei în discuție, precum și a dobânzii legale penalizatoare, dar și obligarea pârâtului să soluționeze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza Acordului de Finanțare nr. 3226 din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop.

Prin sentința recurată, Curtea a soluționat cauza prin valorificarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingând cererea ca prescrisă, iar această hotărâre a fost atacată de recurenta - reclamantă prin invocarea motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte arată că acelea subsumate prin memoriul de recurs motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează în realitate ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul modului în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Astfel, prescripția dreptului material la acțiune prezintă o complexitate a naturii juridice, punând în discuție inclusiv aspecte de drept substanțial. Altfel spus, nu ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi incidentă, câtă vreme în discuție sunt în mod esențial norme de drept substanțial.

Nici argumentele recurentei - reclamante referitoare la pretinsa incidență a cazului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi valorificate în sensul solicitat de recurentă, nici din perspectiva tezei nemotivării și nici din cea unei contradictorialități între argumentele evocate de prima instanță.

Înalta Curte reține că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Curtea de Apel București a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, arătând silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii pronunțate, astfel că sunt respectate prevederile art. 425 C. proc. civ.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel București a argumentat soluția pronunțată în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, considerentele primei instanțe referitoare la o prelungire în mod unilateral a termenului de introducere a acțiunii fiind, în realitate, o concluzie a silogismului ce a vizat chestiunea calificării cererii reclamantei din data de 08.08.2022 drept petiție. De asemenea, faptul că instanța, în demersul de a califica sus indicata cerere drept petiție, nu a justificat de ce nu a valorificat materialul probator administrat de reclamantă în dovedirea culpei și pasivității pârâtului în nesoluționarea cererii de plată nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunțate, câtă vreme judecătorul fondului a arătat care au fost probele ce au format convingerea sa.

De asemenea, nefondate sunt și argumentele prin care recurenta evocă faptul că parte din paragrafele expuse în cuprinsul hotărârii pronunțate ar avea un anumit grad de similaritate cu unele considerente expuse în alte hotărâri emise de aceeași curte de apel. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, prin paragrafele la care face referire recurenta, judecătorul a învederat în principal reperele teoretice și de interpretare a normelor legale a căror relevanță a reținut-o în cauză, iar tehnica utilizată pentru formularea acestui tip de considerente urmărește asigurarea unei practici judiciare unitare la nivelul instanței de judecată. Astfel, similaritatea identificată de recurenta-reclamantă nu poate echivala cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență nici criticilor recurentei privind existența unei contrarietăți între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme aspectele evocate de recurentă în legătură cu modul în care prima instanță a evaluat cauzele de suspendare a termenului de prescripție în raport de adresa de răspuns emisă de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului privesc, în realitate, modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat prevederile legale în raport de situația de fapt incidentă cauzei. Or, un atare aspect nu intră în categoria argumentelor ce pot fi calificate drept motivare contradictorie, deoarece o motivare contradictorie ar fi fost cea în care, spre exemplu, în privința aceleiași ipoteze s-ar fi afirmat mai întâi întrunirea condițiilor reținerii unei cauze de suspendare, iar apoi, într-un alt paragraf, s-ar fi reținut contrariul. În cauza pendinte însă nu este incidentă o astfel de situație. Verificarea aspectelor evocate de recurentă nu intră în domeniul de reglementare al art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa încât aceste critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentința recurată cuprinde considerentele pe care Curtea de Apel București și-a fundamentat soluția pronunțată.

Cu toate acestea, Înalta Curte găsește fondate criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lecturând atent cererea de chemare în judecată, instanța de recurs constată că partea reclamantă a învestit Curtea de Apel București cu o acțiune prin care a solicitat mai întâi (i) obligarea părții pârâte la plata sumei de 2.396.407,30 RON, reprezentând valoarea ajutorului de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data la care pârâtul a refuzat nejustificat să plătească valoarea ajutorului de stat cuvenit acesteia, până la data plății efective, iar apoi (ii) obligarea pârâtului să soluționeze cererea de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28.12.2018, inclusiv prin efectuarea oricăror operațiuni administrative necesare în acest scop.

Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral … poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. …".

Totodată, potrivit art. 11 alin. (1) din același act normativ "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile". [s.n.]

Raportat la cadrul normativ menționat, Înalta Curte observă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată implică o solicitare de obligare a părții pârâte, pe de o parte, la plata unor sume de bani (2.396.407,30 RON plus dobândă legală penalizatoare), iar, pe de altă parte, la soluționarea cererii de plată privind ajutorul de stat acordat în baza acordului de finanțare nr. x din 28 decembrie 2018.

Cât privește prima dintre solicitările părții reclamante, instanța de recurs arată că deduce analizei judecătorului o acțiune în pretenții, anume plata unei sume de bani, fără a se circumscrie actului administrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Totodată, din modul de formulare a obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată nu reiese că pretențiile bănești amintite ar reprezenta despăgubiri solicitate în condițiile art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât să reprezinte un capăt de cerere accesoriu al cărui mod de judecare să depindă de soluția dată celui ce deduce analizei actul administrativ litigios.

Or, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca premisă esențială de aplicare existența unui act administrativ tipic sau asimilat, spre a fi incidentă prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune.

În consecință, în mod eronat a fost admisă respectiva excepție cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Cât privește al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte observă că finalitatea urmărită este de a fi obligată partea pârâtă la soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă în procedura administrativă în legătură cu acordarea finanțării publice deja stabilite prin acordul nr. 3226/2018.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că, deși reclamanta a evocat existența unui refuz nejustificat al autorității de soluționare a cererii sale de plată, în cauză obiectul amintit al cererii de chemare în judecată se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reprezintă nesoluționare în termenul legal a unei cereri faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În continuare, Înalta Curte reține că, fiind în prezența unui litigiu de contencios administrativ, care vizează prin al doilea capăt de cerere un act administrativ asimilat, în speță vor fi incidente termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, inclusiv cu privire la prescripția dreptului la acțiune.

Conform art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni curge de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

Totodată, în cazul actului administrativ asimilat, solicitantul nu este obligat să recurgă la procedura plângerii prealabile față de dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, astfel că momentul soluționării unei eventuale proceduri administrative prealabile nu este relevant pentru calculul termenului de prescripție.

În cauza de față, este necontestat că recurenta - reclamantă a înregistrat la data de 24 februarie 2021 cerere de plată în legătură cu ajutorul de stat pretins la nivelul sumei de 2.396.407,30 RON. Ulterior, la data de 08 august 2022 partea reclamantă a înregistrat la autoritatea publică pârâtă o nouă cerere prin care a solicitat emiterea hotărârii Comisiei de Film din România de certificare a cuantumului cheltuielilor eligibile, aprobarea cererii de plată ce a fost transmisă la 24 februarie 2021 și efectuarea plății ajutorului de stat.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 17 noiembrie 2022, cu respectarea termenului de prescripție a acțiunii de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la acest din urmă temei legal, Înalta Curte reține că termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă de data expirării termenului legal de soluționare a cererii, cu mențiunea că art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeași lege nu prevede în mod absolut termenul de 30 de zile pentru soluționarea oricărei cereri adresate autorității publice, stabilind că legea specială poate prevedea orice alt termen.

Or, Hotărârea Guvernului nr. 421/2018 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind sprijinirea industriei cinematografice prevedea la momentul formulării primei cereri de plată, la art. 11 alin. (3), că "Furnizorul schemei de ajutor de stat are obligația să aprobe cererea de plată în cel mult 10 zile de la data la care raportul de audit este complet. În măsura în care concluziile raportului de audit sunt incomplete, furnizorul schemei de ajutor de stat va solicita completarea acestuia. Solicitantul are dreptul să depună completări în termen de maximum 30 de zile de la data primirii solicitării din partea furnizorului schemei de ajutor de stat.".

Așadar, norma juridică prevede pe de o parte un termen de cel mult 10 zile pentru soluționarea cererii de plată sub condiția ca raportul de audit să fie complet, iar pe de altă parte un termen de soluționare mai îndelungat (termenul de verificare efectuată de autoritatea publică asupra documentației + 30 de zile pentru completarea de petent a raportului de audit + 10 zile termenul ulterior de aprobare de către autoritatea publică).

Deși partea intimată - pârâtă a invocat în apărare excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, totuși nu a demonstrat că ar fi efectuat vreo verificare asupra raportului de audit ca parte a documentației ce însoțea cererea de plată în litigiu. Or, pentru ca termenul de prescripție extinctivă să înceapă să curgă potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 este necesar să se fi împlinit termenul de soluționare a cererii părții reclamante, în condițiile art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Pe de o parte, pentru a fi fost relevant termenul de 10 zile pentru soluționarea cererii de plată era necesar ca intimata - pârâtă să demonstreze că a constatat în urma analizei efectuate asupra documentației ce însoțea cererea de plată că raportul de audit era complet.

Pe de altă parte, în măsura în care constatarea autorității publice în urma analizei efectuate ar fi fost că acel raport de audit nu era complet, era necesar să existe o informare în acest sens adresată părții reclamante de către partea pârâtă, pentru a începe să curgă alte termene în legătură cu soluționarea procedurii administrative, informare care însă nu reiese a se fi emis.

În aceste condiții, pe fondul unei pasivități a autorității publice intimate - pârâte în raport de conduita ce îi este impusă prin reglementarea art. 11 din H.G. nr. 421/2008, nu poate fi admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, titularul excepției nedemonstrând că termenul de prescripție ar fi început să curgă cu mai mult de 6 luni anterior învestirii instanței de judecată, printr-o împlinire a termenului de soluționare a cererii de plată, indiferent că în discuție este cea depusă la 24 februarie 2021 sau cea din 08 august 2022.

Astfel, prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune constituie o sancțiune îndreptată împotriva părții reclamante și, reprezentând o apărare invocată de pârât, acestuia din urmă îi revine să demonstreze îndeplinirea cerințelor specifice potrivit art. 249 C. proc. civ.

Cu toate acestea, prin întâmpinările depuse în fața primei instanțe și în recurs, partea pârâtă/intimată - pârâtă se raportează în mod eronat în calcul la termenul de 30 zile instituit de Legea nr. 554/2004 ca regulă generală și nu prezintă nicio demonstrație raportat la termenul instituit de art. 11 alin. (3) din H.G. nr. 421/2008.

Prima instanță, deși a consemnat în mod corect acest din urmă temei legal, totuși nu a învederat în considerentele sentinței recurate elemente obiective care să arate că autoritatea publică a realizat vreo analiză a raportului de audit ce a însoțit cererea de plată litigioasă pentru a constata că este complet, și astfel spre a conchide că termenul pentru soluționarea cererii de plată s-a împlinit cu mai mult de 6 luni anterior învestirii curții de apel, astfel încât la data exercitării acțiunii în fața instanței de contencios administrativ să fi fost îndeplinit termenul de prescripție extinctivă.

Față de cele arătate în precedent, observând art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., fiind găsit întemeiat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece prima instanță în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 575 din data de 4 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.