Decizia nr. 2060/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 667 a Curții de Apel București

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, solicitând obligarea acestuia la virarea către bugetul de stat a sumei de 200.956 RON, la care se adaugă accesoriile, ca urmare a efectuării prin intermediul contractului anual încheiat, de plăți nelegale din fonduri de la bugetul de stat, aprobate pentru lucrări de închidere și ecologizare.

Hotărârile pronunțate în primă instanță Prin sentința civilă nr. 630/28.04.2021 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 667A din 6 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză La 15 martie 2023, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 667A din 6 mai 2022, solicitând casarea acesteia, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Subsumat primei critici, întemeiate pe ipoteza de la pct. 6, recurenta consideră că instanța de fond nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei și nu a argumentat de ce data abrogării actului generator de prejudiciu, nu constituie un moment obiectiv al cunoașterii pagubei. Din perspectiva ipotezei prevăzute de pct. 8, recurenta apreciază că au fost aplicate greșit prevederile art. 2523 C. civ., susținând că până la constatările Curții de Conturi nu putea considera Ordinul nr. 172/2003 din litigiu producător de prejudiciu, iar data de la care curge termenul de prescripție este data abrogării acestui ordin de către Ministerul Economiei, 16.07.2021.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, cerând anularea căii de atac și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare, arătând că recursul a fost semnat de directorul general adjunct, conform deciziei de împuternicire anexată răspunsului. La termenul de judecată din 9 noiembrie 2023, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, rămânând în pronunțare asupra fondului recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Motivele de recurs formulate de reclamanta A. S.A. vizează, pe de o parte, faptul că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei și nu a argumentat de ce data abrogării actului generator de prejudiciu, nu constituie un moment obiectiv al cunoașterii pagubei, iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a normelor de drept material incidente - art. 2523 C. civ. -, susținând că până la constatările Curții de Conturi nu putea considera Ordinul nr. 172/2003 din litigiu producător de prejudiciu, iar data de la care curge termenul de prescripție este data abrogării acestui ordin de către Ministerul Economiei, 16.07.2021. Analizând criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Prin cererea de apel dedusă judecății, recurenta a susținut, în esență, că paguba nu a existat până la constatarea Curții de Conturi, aceasta născându-se în urma controalelor comune efectuate atât la A. S.A. cât și la Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului. În consecință a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 31.10.2018, data la care pârâta a cunoscut existența prejudiciului, prin pronunțarea instanței în dosarul nr. x/2014, având în vedere că anterior, măsura similară a Curții de Conturi, dispusă prin Decizia nr. 12/2011, a fost anulată definitiv de către instanță. Altfel spus, decontările conform O.M.E.C. nr. 172/2003 au fost legale și corect efectuate până în 31.10.2018 când instanța a decis ca s-a creat un prejudiciu respectând acest act juridic. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a examinat apelul formulat de recurentă, Înalta Curte constată, contrar susținerilor acesteia, că hotărârea atacată respectă obligația legală de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din considerentele expuse în decizia recurată reiese că instanța de apel a supus analizei critica formulată de recurentă cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripție, reținând, sub acest aspect, că "apelanta-reclamantă putea și trebuia să cunoască atât pretinsa faptă civilă delictuală, cât și prejudiciul său încă de la momentul încheierii contractelor în discuție, astfel încât la momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei civile nr. 3660/31.10.2018, în dosarul nr. x/2014 (moment invocat de reclamantă pentru începerea cursului prescripției dreptului la acțiunea având ca obiect despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului pretins), această parte cunoștea atât pretinsa faptă ilicită, cât și prejudiciul" și că "intervenția unui control al Curții de Conturi nu este de natură să proroge începerea cursului termenului de prescripție, nefiind aptă nici să reprezinte un motiv de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen - fiind avute în vedere sub acest aspect, considerentele reținute în Decizia R.I.L. nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 860 din 24 octombrie 2019 (decizie obligatorie în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ.)". După expunerea celor statuate de instanța supremă în Decizia nr. 2730/11.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2014, reținând că statuările din această decizie sunt intrate în puterea lucrului judecat, instanța de apel a constatat că "nu poate fi primită apărarea apelantei în sensul că la data semnării contractului din anul 2011 și, respectiv, a contractului din anul 2012, aceasta nu avea cum sa cunoască existența unei pagube întrucât intimatul, care i-ar fi impus respectarea actului juridic generator de prejudiciu, a abrogat acest act abia în anul 2021", făcând astfel referire și la apărarea reclamantei sub aspectul abrogării Ordinului nr. 172/2003. Prin urmare, instanța de apel a efectuat un examen efectiv al apărărilor și al elementelor de probă exhibate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel nu avea a analiza de ce data abrogării actului generator de prejudiciu, nu constituie un moment obiectiv al cunoașterii pagubei, din moment ce pârâta nu a invocat acest aspect, apelanta-pârâtă susținând doar că momentul de la care curge termenul de prescripție este momentul pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei civile nr. 3660/31.10.2018, în dosarul nr. x/2014, aspect care a și făcut, de altfel, obiectul analizei în apel, iar nu la cel pe care îl invocă prin memoriul de recurs. Cum din considerentele deciziei atacate, așa cum s-a reținut și mai sus, rezultă că instanța de apel s-a raportat în mod expres la momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, identificat ca fiind momentul încheierii contractelor în discuție, anume cele două contracte anuale nr. x/2011 și nr. y/2012, anume data de 09.09.2011, respectiv, la data de 06.07.2012, susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi reținut faptul că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât si pe cel care răspunde de ea, dar nu a motivat hotărârea sub aspectul momentului la care în considerentele deciziei atacate nu poate fi primită,. Din expunerea rezumată a considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte observă că aceasta corespunde obligației legale de motivare, întrucât cuprinde, contrar susținerilor recurentei, o analiză detaliată a situației de fapt deduse judecății, prin raportare la normele de drept incidente în materia prescripției și a deciziei obligatorii a instanței supreme, prin raportate și la prevederile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum apellatum). Înalta Curte reține, de asemenea, că motivarea deciziei recurate a fost realizată într-o manieră clară și coerentă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar în raport cu soluția pronunțată asupra apelului, confirmând faptul că solicitările și mijloacele de apărare ale recurentei au fost examinate, iar soluția adoptată are la bază un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea unei pronunțări în raport cu împrejurările de fapt și temeiurile de drept aplicabile. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: Recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material referitoare la data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru recuperarea sumelor pretinse de la intimatul-pârât, recurenta invocând drept moment al începerii curgerii termenului de prescripție data de 16.07.2021, dată la care ministerul a abrogat Ordinul nr. 172/2003, iar reclamanta a cunoscut existența prejudiciului. Legat de stabilirea acestui moment obiectiv, în primul rând, este de remarcat că art. 7 alin. (1) prima teză din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, reprezintă regula generală privind începutul prescripției dreptului la acțiune, iar conform art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, cele două norme fiind incidente în speță în raport cu data încheierii fiecărui contract în discuție. În speță, instanța de apel a aplicat regula specială, raportat la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în materia începutului prescripției dreptului la acțiune, și anume cea reglementată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.", reglementată în mod similar de art. 2528 din noul C. civ. În al doilea rând, este de reținut că specificul acestei reguli rezidă în stabilirea unor momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv (determinat judecătorește) al datei la care trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente. Or, observând considerentele deciziei atacate se constată că instanța de apel a determinat în mod corect, prin raportare la considerentele deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii(de ex. paragrafele 49 și 54), momentul obiectiv al datei la care reclamanta putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de aceasta. Este de reținut că instanța de apel s-a raportat la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, socotind, în mod legal, că situația de fapt în speță determinată pe baza probelor administrate în prezenta cauză este similară sub aspectul determinării efectelor deciziei Curții de Conturi, prin care s-a constatat efectuarea unor plăți nelegale, asupra stabilirii momentului obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Cum textele legale incidente în speță prevăd în mod similar și clar că termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acest moment obiectiv nu poate fi decât acela al încheierii contractelor în discuție, modalitatea de încheiere a contractelor respective fiind cunoscută reclamantei încă de la momentul întocmirii acestora, situație în care termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit pentru contractul din anul 2011, la data de 09.09.2014, iar pentru cel încheiat în anul 2012. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că susținerea recurentei prin care se pretinde că momentul obiectiv - al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea - ar fi data de 16.07.2021, data abrogării Ordinului nr. 172/2003, nu a fost invocată prin apel, fiind ridicată pentru prima dată în recurs, astfel încât nefăcând obiect al analizei instanței de apel și neprimind o dezlegare prin decizia recurată nu poate fi avut în vedere nici de către instanța de recurs, acesta fiind făcută omisso medio. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.