Decizia nr. 296/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2084/2019 a Tribunalului București

Circumstanțele cauzei. În dosarul pendinte nr. x/2019, format prin disjungerea efectuată prin încheierea din data de 05.06.2019 în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23.02.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri - în calitate de succesor în drepturi și obligații al Ministerului Turismului, în baza răspunderii civile delictuale, la plata sumei de 4.955,74 RON reprezentând prețul pachetului de servicii turistice indicativ SUA 11/26 10.06.2018 achitat de reclamantă către agenția de turism B. S.R.L.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2084 din 19 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 689A din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Reclamanta A. a formulat cerere de recurs, precum și cerere de repunere în termenul de recurs, transmise prin serviciul poștal la 9 februarie 2021 și a menționat că hotărârea atacată este decizia nr. 1185A din 29 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2009. Ulterior, la data 19 februarie 2021, recurenta, prin avocat, a transmis, prin poștă electronică modificarea cererii de repunere în termenul de recurs motivând că prin această modificare a îndreptat erorile materiale strecurate în conținutul cererii, însă a indicat în continuare decizia nr. 1185A din 29 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă ca fiind hotărârea pe care înțelege să o atace prin recursul declarat. Dosarul a fost înregistrat la ÎCCJ la data de 23 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, care prin rezoluția de primire din data de 6 aprilie 2021 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute la art. 490 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul cererii de repunere în termenul de recurs, modificată, comunicată la data de 19 februarie 2021, recurenta-reclamantă susține că decizia Curții de Apel nu i-a fost comunicată la adresa de domiciliu, iar starea de sănătate precară a împiedicat-o să ia cunoștință de conținutul deciziei. A solicitat ca instanța să aibă în vedere că termenul procedural a fost pierdut ca urmare a unor motive temeinic justificate, neimputabile părții, respectiv faptul că nu a i-a fost comunicată decizia la adresa de domiciliu, astfel că nu a putut cunoaște motivele hotărârii. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici: - o prima critică adusă soluției pronunțată de instanța de apel se referă la modul extrem de succint și incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză suficientă, așa cum instanța avea obligația stipulată prin lege, a materialului probatoriu, prin prisma prevederilor legale invocate cu privire la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Ministerul Turismului și obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor cuvenite către consumatorul B. în vederea acoperirii prejudiciului; - instanța de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale și, în niciun caz, specifice răspunderii civile delictuale; - instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză, dezlegarea oferită pricinii nerespectând exigențele de legalitate necesare pentru o justă soluționare a pricinii; - instanța de apel a invocat în mod greșit lipsa temeiului capetelor de cerere referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât Ministerul Turismului; - în raport de efectele răspunderii civile delictuale, Ministerul Turismului este ținut să îi despăgubească pe păgubiții B. S.R.L. în calitate de reglementator și coordonator al pieței serviciilor de turism, iar un argument solid în recunoașterea propriei culpe îl constituie adoptarea de reglementări normative tardive în domeniul pieței turismului din România; - ulterior producerii prejudicierii consumatorilor de servicii de turism, a fost adoptată O.G. nr. 26/2017, apoi a fost emisă O.G. nr. 2/2018, aceste intervenții legislative defazate nefiind decât încercări tardive de a complini lipsa de diligență a autorității reglementatoare a pieței serviciilor turistice și nu fac decât să sublinieze recunoașterea culpei acesteia de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuții în raport de activitatea agenției tur-operator B.; - sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale ținând seama de H.G. nr. 24/2017 și văzând și dispozițiile din Legea nr. 58/1998, dar și reglementările Noului C. civ., respectiv art. 1349, intimatul-pârât neînțelegând să-și îndeplinească atribuțiile referitoare la reglementarea strictă și controlul operativ asupra agențiilor tur-operatoare din piață, ceea ce a permis acestora să contracteze oferte de turism în stil dumping, ajungându-se la crearea unui prejudiciu imens pentru care nu a existat contract de asigurare; - posibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a Statului Român urmează a fi analizată pentru neimplementarea Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului la momentul la care s-au încheiat contractele între agenția de turism B. și recurenta-reclamantă din prezenta cauză; - este greșit raționamentul instanțelor de fond și apel care exclud de la protecție contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discriminare nejustificată față de consumatorii ce ar fi încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a Directivei; - sunt eronate aprecierile primei instanței, dar și ale instanței de apel, în care se arată că pentru a se putea reține că o faptă are caracter ilicit ar fi necesar ca toate contractele sa fi fost încheiate ulterior datei de 1 ianuarie 2018, data la care Statul Român trebuia să finalizeze implementarea Directivei; În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. La data de 25 mai 2021, în termen legal, intimatul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termen întrucât hotărârea a fost comunicată la domiciliul procesual ales chiar de reclamantă și a invocat excepția tardivității introducerii cererii de recurs. Totodată, intimatul a invocat și excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât nu s-a indicat corect decizia atacată. II. Considerentele Înaltei Curți. Examinând admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva excepției tardivității declarării recursului, Înalta Curte reține următoarele: Prioritar, se constată că recurenta a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, arătând că decizia Curții de Apel nu i-a fost comunicată la adresa de domiciliu, iar starea de sănătate precară a împiedicat-o să ia cunoștință de conținutul deciziei. Examinând cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate." Prin urmare, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În sensul dispoziției legale menționate, împrejurarea mai presus de voința părții care justifică repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, care poate fi asimilată forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de parte. Or, în speță, motivul invocat de recurenta-reclamantă în justificarea împiedicării de a declara prezentul recurs în termenul prevăzut de lege nu îndeplinește cerințele art. 186 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul curții de apel, se constată că prin cererea de apel reclamanta, prin avocat din cadrul C., a învederat instanței că domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură este la sediul acestei societăți de avocatură, respectiv în București. Decizia civilă nr. 689 A din 3 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată la data de 4 august 2020 la domiciliului procesual ales, indicat în cererea de apel, așa cum reiese din dovezile de comunicare aflată la dosar. De altfel, și în etapa procesuală a recursului reclamanta a indicat același domiciliu procesual ales, la sediul aceleiași societăți de avocatură care a reprezentat-o pe întreg parcursul demersului judiciar pendinte. Față de această împrejurare, pe de-o parte nu se poate reproșa instanței de apel vreun viciu în efectuarea actelor de procedură ce privesc comunicarea hotărârii (care au urmat întocmai manifestarea de voință a părții), iar pe de altă parte starea precară de sănătate a părții, chiar de ar fi fost dovedită, nu ar fi justificat per se reținerea motivelor la care se referă art. 186 C. proc. civ. în cauza de față, în absența celorlalte condiții din text (ca actul de procedură să fi fost îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, aspect ce nu poate fi verificat pe baza lucrărilor dosarului). În acest context este relevant și faptul că alegerea de domiciliu s-a realizat la sediul cabinetului avocațial ce a reprezentat partea în prima cale de atac, iar dispozițiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ. permiteau reprezentantului convențional din etapa apelului să îndeplinească, chiar în lipsa mandatului de la parte, orice acte de procedură necesare pentru păstrarea unui drept supus unui termen, deci recursul putea fi declarat în termen chiar și în absența unei comunicări cu partea - presupunând că o atare legătură era împiedicată. În aplicarea prevederilor legale mai sus redate, raportat la circumstanțele anterior prezentate, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 186 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamanta A.. Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică corespunzător". Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar apel, decizia recurată a fost comunicată reclamantei la data de 4.08.2020, recursul fiind transmis prin poștă la data de 9.02.2021, în condițiile în care termenul de exercitare a căii de atac s-a împlinit la data de 6.09.2020 (zi lucrătoare de luni). Rezultă că recursul reclamantei se situează în afara termenului de 30 de zile de la comunicare astfel cum este reglementat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., sens în care acesta a fost tardiv declarat și va fi respins ca atare, aspectul tardivității fiind prioritar celorlalte aspecte procedurale vizând încadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare a recursului a fost depășit, în temeiul art. 185 alin. (1) coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 689 A din 3 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.