ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2022

Obiectul cauzei La data de 23.02.2018 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2018, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., intervenienții VV. ? WW., E., XX., YY., ZZ., AAA. și VV. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, având ca obiect "acțiune în răspundere delictuală. Prin încheierea de ședință din data de 05.06.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus disjungerea cauzei și formarea a câte unui dosar pentru fiecare reclamant. Cu privire la reclamantul B. s-a format dosarul înregistrat sub nr. x/2019.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 2061 din 19.09.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1090A din 28.09.2020 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamantul B..

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul B., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a formulat următoarele critici: Un prim motiv de recurs vizează modul extrem de succint și incom­plet în care a fost motivată decizia, în care, în opinia recurentului, nu se face o analiză suficientă, așa cum instanța avea obligația stipulată prin lege, a materialului probatoriu, prin prisma prevederilor legale invocate cu privire la capătul de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului - pârât Ministerul Turismului și obligarea acestuia la acordarea cuvenitelor despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului. A arătat că instanța de apel a invocat în mod greșit lipsa temeiului capetelor de cerere referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului pârât Ministerul Turismului; Consideră recurentul că această cerere introductivă de instanță îndeplinește condițiile cerute de lege pentru ca instanța să dispună admiterea acesteia și să acorde con­sumatorului B., despăgubirile datorate în vederea acope­ririi prejudiciului cauzat de către pârâtul Ministerul Turismului prin lipsa de dili­gență privind obligațiile ce îi reveneau și care au determinat în mod indirect pro­ducerea pagubei arătate. Arată că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, Ministerul Turismului are ca principale atribuții: (i) inițiază, elaborează și promo­vează proiecte de acte normative, (ii) coordonează și controlează aplicarea aces­tora în domeniul de competență și avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, (iii) asigură transpunerea și creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislației Uniunii Europene, (iv) implementează și monitorizează aplicarea legislației comunitare și elaborează ghiduri pentru aplicarea legislației Uniunii Europene, în domeniul coordonat și (v) realizează activități de control operativ la operatorii economici din domeniile de competență, în vederea asigurării respectării prevederilor legale. Consideră că intimatului pârât îi revenea obligația de a iniția proiecte de acte normative protecționiste în raport cu consumatorii de servicii turistice. Solicită a se avea în vedere și Directiva UE 2015/2302 a Parlamen­tului European și a Consiliului din 25.11.2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului CE 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consili­ului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului. Statele membre aveau obligația transpunerii Directivei până la data de 01.01.2018, însă Ministerul Tu­rismului a neglijat complet modificarea legislației în materie de consumatori de servicii de turism. În raport de efectele răspunderii civile delictuale, Ministerul Turis­mului este ținut să îi despăgubească pe păgubiții BBB. S.R.L. în calitate de reglementator și coordonator al pieței serviciilor de turism. Un argument solid în recunoașterea propriei culpe îl constituie adop­tarea de reglementări normative tardive în domeniul pieței turismului din Româ­nia. Astfel, după producerea prejudiciilor consumatorilor de servicii de turism, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 26/2017 (modificată și completată prin Legea nr. 277/2017) la data de 03.09.2007, prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice, fiind modificată Ordonanța Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turis­tice. Ulterior, a fost emisă Ordonanța Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate ce a abrogat Ordonanța Gu­vernului nr. 107/1999. Toate aceste intervenții legislative defazate nu sunt decât încercări tardive de a complini lipsa de diligentă a autorității reglementatoare a pieței ser­viciilor turistice și nu fac decât să sublinieze recunoașterea culpei acesteia de na­tură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuții în raport de activitatea agenției turoperator BBB.. Chiar prin întâmpinarea depusă la dosar și prin alte precizări, însuși intimatul-pârât a arătat că au fost adoptate acte normative ulterioare falimentului societății BBB., prin care s-a procedat într-un final la modificarea legis­lației referitoare la consumatorii de servicii de turism, dar aceasta s-a făcut tardiv când răul era deja produs. Apreciază că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile de­lictuale, ținând cont că pârâtul nu a înțeles să-și îndeplinească atribuțiile referi­toare la reglementarea strictă și controlul operativ asupra agențiilor tur-operatoare din piață, ceea ce a permis acestora să contracteze oferte de turism în stil dumping, ajungându-se la crearea unui prejudiciu imens pentru care nu a existat contract de asigurare. Posibilitatea de atragere a răspunderii civile delictuale a Statului Ro­mân urmează a fi analizată pentru neimplementarea Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului la momentul la care s-au încheiat con­tractele între Agenția de turism S.C. BBB. S.R.L. și reclamantul B. din prezenta cauză. În situația de față, există o obligație a Statului Român de implemen­tare a unei legislații prin care consumatorii să fie protejați în fața insolvenței ope­ratorului de turism. În fine, recurentul mai reclamă că este greșit raționamentul judecătorilor de fond și de apel care exclud de la protecție contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discrimi­nare nejustificată față de consumatorii ce ar fi încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a Directivei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 23 martie 2021, intimatul - pârât Ministerul Economiei Anteprenoriatului și Turismului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate cu prezentul recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei nr. 1090 A din 28 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 1 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed: Înalta Curte reține că recursul reclamantului se grefează pe două aspecte, anume, pe de o parte se susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre insuficient motivată, iar pe de altă parte că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile de­lictuale, coroborate cu cele ale legislației europene, în raport de care Ministerul Turis­mului este ținut să îi despăgubească pe păgubiții BBB. S.R.L. în calitate de reglementator și coordonator al pieței serviciilor de turism. Cu privire la motivul de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține faptul că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, Înalta Curte constată că acest motiv este invocat formal, partea recurentă făcând referire, de fapt, la analiza materialului probator. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, hotărârea instanței de apel respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel că nu se poate reține o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia. Înalta Curte apreciază că decizia Curții de apel nu are în realitate, acest caracter deficitar, cum în mod eronat consideră recurentul reclamant. Astfel, se observă că instanța de apel a analizat probele administrate cauzei și și-a expus în mod clar propria apreciere asupra aspectelor concrete invocate în cererea de apel, prezentând întregul său raționament juridic în cadrul paginilor 14 și următoare ale deciziei civile recurate. Instanța de apel a arătat astfel, în privința motivelor de apel referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale în privința pârâtului, faptul că autoritatea publică a luat măsuri pentru implementarea directivei comunitare pe care a și implementat-o de altfel, în august 2018 prin emiterea O.G. nr. 2/2018 și că întârzierea de câteva luni în implementarea directivei comunitare nu are legătură de cauzalitate cu prejudiciul invocat de recurent. Curtea de apel a arătat că directiva comunitară nu este incidentă situației recurentului, întrucât acesta a încheiat contractul juridic cu operatorul de turism anterior expirării termenului comunitar prevăzut pentru implementarea Directivei nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din data de 25.11.2015. De altfel, se constată că motivul de recurs astfel cum a fost detaliat este identic cu motivul de apel prin care se critică hotărârea instanței de fond. Or, invocarea formală a dispozițiilor art. 488 pc. 6 C. proc. civ. nu poate fi considerată o critică de nelegalitate, fără să se arate în concret în ce mod a greșit instanța de apel. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține că au fost aplicate și interpretate greșit normele de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală coroborate cu cele ale legislației europene, raportat la situația din speță, Înalta Curte constată că recurentul supune unei noi evaluări critica adusă, in mod identic, în fața instanței de apel. Conform dispozițiilor reglementate de art. 1349 alin. (1) și (2) din noul C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Potrivit art. 1357 din aceleși Cod, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând și pentru cea mai ușoară culpă. Așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel, din interpretarea dispozițiilor legale sus evocate, reiese că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite. De asemenea, cum în mod corect a statuat instanța de apel, în cauză, fapta ilicită imputată pârâtului Ministerul Economiei Anteprenoriatului și Turismului constă în nerespectarea de către acesta a obligațiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) pct. 1,11 și 14 H.G. nr. 24/2017, respectiv de a transpune în dreptul intern Directiva nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului într-un termen prudent, ceea ce ar fi evitat prejudicierea reclamantului ca urmare a intrării în insolvență a societății de turism cu care a încheiat un contract de prestări servicii. Instanța de apel a stabilit în fapt că reclamantul a încheiat în anul 2017 cu S.C. BBB. un contract de prestări servicii turistice, respectiv efectuarea unei excursii în perioada 23.05.2018-13.06.2019 în Japonia, achitând un avans de 5594 euro, ulterior serviciile contractate nemaifiind prestate de către agenția de turism ca urmare a intrării în insolvență a acesteia. A reținut instanța de apel că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 1, 11 și 14 H.G. nr. 24/2017, "(1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Turismului exercită, în domeniile sale de activitate, următoarele atribuții generale, în conformitate cu reglementările în vigoare: 1. inițiază, elaborează și promovează proiecte de acte normative, coordonează și controlează aplicarea acestora în domeniul de competență și avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale; (...) 11. asigură transpunerea și creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislației Uniunii Europene, implementează și monitorizează aplicarea legislației comunitare și elaborează ghiduri pentru aplicarea legislației Uniunii Europene, în domeniul coordonat; (...) 14. realizează activități de control operativ la operatorii economici din domeniile de competență, în vederea asigurării respectării prevederilor legale". Prin Directiva nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din data de 25.11.2015 s-a stabilit la alin. (39) și 40 că, statele membre ar trebui să se asigure că acei călători care achiziționează un pachet sunt pe deplin protejați în cazul insolvenței organizatorului. Statele membre în care sunt stabiliți organizatorii ar trebui să se asigure că aceștia oferă garanții privind rambursarea tuturor sumelor achitate de către sau în numele călătorilor și, în măsura în care pachetul include transportul călătorilor, privind repatrierea acestora în cazul insolvenței organizatorului. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibil să se ofere călătorilor continuarea pachetului. Deși sunt libere să decidă asupra modului în care se va organiza protecția în caz de insolvență, statele membre ar trebui să se asigure că protecția este efectivă. Protecția efectivă implică disponibilitatea acesteia de îndată ce, drept consecință a problemelor de lichiditate ale organizatorului, serviciile de călătorie nu sunt efectuate, nu vor fi efectuate sau vor fi efectuate numai parțial sau în cazul în care furnizorii de servicii solicită călătorilor să plătească pentru acestea. Statele membre ar trebui să fie în măsură să solicite ca organizatorii să furnizeze călătorilor un certificat care atestă un drept direct față de furnizorul de protecție în caz de insolvență. Pentru ca protecția în caz de insolvență să fie efectivă, aceasta ar trebui să acopere cuantumurile previzibile ale plăților afectate de insolvența organizatorului și, după caz, costurile previzibile ale repatrierii. Acest lucru înseamnă că protecția ar trebui să fie suficientă pentru a acoperi toate plățile previzibile efectuate de către sau în numele călătorilor în legătură cu pachetele în sezonul de vârf, ținând seama de perioada dintre primirea acestor plăți și încheierea călătoriei sau a vacanței, precum și, după caz, costurile previzibile pentru repatriere. În general, acest lucru va însemna că garanția trebuie să acopere un procent suficient de ridicat din cifra de afaceri a organi­zatorului în cazul pachetelor și poate depinde de factori precum tipul de pachete vândute, inclusiv modul de transport, destinația călătoriei, precum și orice restricții juridice sau angajamente ale organizatorului privind cuantumurile plăților anticipate pe care le poate accepta, precum și calendarul acestora înainte de începerea executării pachetului. Întrucât acoperirea necesară poate fi calculată pe baza celor mai recente date comerciale, de exemplu cifra de afaceri realizată în ultimul exercițiu financiar, organizatorii ar trebui să aibă obligația de a adapta protecția în caz de insolvență în cazul unor riscuri ridicate, inclusiv o creștere semnificativă a vânzării de pachete. Cu toate acestea, o protecție eficace în caz de insolvență nu ar trebui să ia în considerare riscuri foarte reduse, de exemplu insolvența simultană a mai multora dintre principalii organizatori, în cazul în care acest lucru ar afecta în mod disproporționat costul protecției, împiedicând astfel eficiența acesteia. În astfel de cazuri, garanția pentru rambursare poate fi limitată." Totodată, s-a reținut că așa cum rezultă din prevederile art. 288 TFUE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Potrivit art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302, denumit marginal "Transpunere": "(1) Statele membre adoptă și publică până la 1 ianuarie 2018 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții. (2) Statele membre aplică dispozițiile respective de la 1 iulie 2018. (3) Atunci când statele membre adoptă dispozițiile respective, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. (4) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă". Or, în raport de aceste dispoziții, termenul acordat Statului pentru adoptarea și publicarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma Directivei (UE) 2015/2302 și pentru a o transpune a fost 01.01.2018, iar Statele membre erau obligate să aplice dispozițiile adoptate începând cu data de 01.07.2018. Prin aprecierea justă a instanței de apel, s-a reținut că în speță, reclamantul invocă lipsa de acțiune a Ministerului Turismului, ca organ ce avea ca atribuție coordonarea activității de turism, în sensul că acesta nu a inițiat în termen util legi în materia protecției consumatorilor de servicii de turism și nu a asigurat un control facil în condițiile în care au existat suficiente elemente din care rezulta că agenția de turism ieșea din tipicul pachetelor pe care le-ar fi putut vinde și astfel ar fi putut preîntâmpina dispariția fondurilor captate de societatea în cauză. Instanța de apel a constatat că la data la care s-au petrecut faptele și prejudiciul invocat nu expirase termenul pentru transpunerea directivei în legislația națională, iar în această perioadă (de la data intrării în vigoare a directivei și până la expirarea termenului) obligația care revine statului și implicit Ministerului Turismului, ca organ organ de specialitate al administrației publice centrale, era una de diligență nu de rezultat. Raportat la starea de fapt necontestată de părți, reținută de instanțele devolutive ale fondului, în sensul că pachetul de servicii turistice a fost achiziționat în anul 2017 și prejudiciul s-a produs în același an ca urmare a intrării în insolvență a S.C. BBB. S.R.L., deci anterior expirării termenului limită fixat pentru implementarea directivei, în mod judicios s-a apreciat că reclamantul nu putea invoca împotriva statului efectul direct al Directivei (UE) 2015/2302. Aceasta întrucât o directivă nu se aplică direct în țările UE, ci ea trebuie mai întâi să fie transpusă în legislația națională înainte de a fi aplicabilă în fiecare țară a UE. Față de situația din speță, în raport de principiile care stau la baza antrenării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin netranspunerea în termen a unei directive, Înalta Curte constată că în mod legal s-a statuat că în prezenta cauză, o astfel de răspundere nu poate fi angajată câtă vreme s-a reținut în cadrul situației de fapt configurate în mod definitiv de către instanțele devolutive ale fondului, în lipsa administrării unor probe noi în recurs, situație de fapt de care instanța de recurs este ținută, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea obligației de către stat și prejudiciul suferit de reclamant, acesta producându-se la momentul intrării în insolvență a S.C. BBB. S.R.L., adică anterior momentului la care expirase intervalul de timp în care statul avea obligația implementării directivei. Or, grefat pe această constatare de fapt a instanței de apel referioare la neîntrunirea unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale (existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită invocată și prejudiciul produs), Înalta Curte apreciază că și din această perspectivă, hotărârea instanței de apel respectă prevederile art. 1349 și urm. C. civ., acestea fiind corect interpretate și aplicate de către instanța de apel, statul neputând fi ținut răspunzător de afacerile unor particulari care activau, illo tempore, pe piața serviciilor de turism. În mod corect s-a reținut că persoanele care au achiziționat pachete de servicii de călătorie înainte de termenul limită fixat pentru implementarea directivei se află într-o altă situație juridică decât cele care le-au încheiat după data de 1 iulie 2018, astfel încât nu există nicio discriminare între consumatori, diferența de tratament juridic fiind justificată și previzibilă. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este, în planul interpretării și aplicării dispozițiilor legale privitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, una pe deplin legală, ea constituindu-se într-o aplicare justă a legii la starea de fapt specifică prezentei cauze. Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,