Decizia nr. 808/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 2063/2019 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 23 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, au solicitat obligarea pârâtului, în baza răspunderii civile delictuale, la plata sumelor reprezentând contravaloarea pachetelor turistice achiziționate de la S.C. VV. S.R.L., societate aflată în insolvență, indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1522 și 1394 C. civ. Cererea privind-o pe reclamanta C. a fost disjunsă din dosarul nr. x/2018, prin încheierea din 5 iunie 2019, formându-se dosarul nr. x/2019.

Hotărârea Tribunalului București Prin sentința nr. 2063 din 19 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Turismului, ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel București Prin decizia nr. 626A din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta C. împotriva sentinței nr. 2063 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Turismului.

Recursul Reclamanta C. a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 626A din 14 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a susținut că, prin decizia recurată, instanța de judecată a realizat o analiză formală a apărărilor expuse în cererea sa de apel, rezumându-se la aspecte generale, iar nu la cele specifice cauzei, apreciind eronat situația de fapt și aplicând greșit normele de drept material incidente. O primă critică adusă soluției pronunțate de instanța de apel vizează modul succint și incomplet în care a fost motivată decizia, în lipsa unei analize suficiente a materialului probatoriu prin prisma prevederilor legale invocate. Expunând situația de fapt dedusă judecății, recurenta a susținut că se consideră îndreptățită la plata despăgubirilor, întrucât, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, intimatului îi revenea obligația de a iniția proiecte de acte normative cu rol protector în ceea ce îi privește pe consumatorii de servicii turistice. A solicitat să se aibă în vedere Directiva UE 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului CE 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE. A susținut că statele membre aveau obligația transpunerii directivei până la 1 ianuarie 2018 în dreptul intern, însă Ministerul Turismului a neglijat modificarea legislației în materie, pentru acest motiv fiind responsabil de despăgubirea persoanelor prejudiciate de S.C. VV. S.R.L., în calitatea sa de reglementator și coordonator al pieței serviciilor de turism. Recurenta a considerat că, un argument solid în recunoașterea propriei culpe îl constituie adoptarea unor reglementări normative tardive în domeniul pieței turismului din România. A arătat că, ulterior producerii prejudiciului consumatorilor de servicii de turism, a fost adoptată O.G. nr. 26/2017 (modificată și completată prin Legea nr. 277/2017), la 3 septembrie 2017, prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice, fiind modificată O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice. Ulterior, a fost emisă O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, care a abrogat O.G. nr. 107/1999. Toate aceste intervenții legislative au fost apreciate ca fiind încercări tardive de complinire a lipsei de diligență a autorității reglementatoare a pieței serviciilor turistice și că nu fac decât să sublinieze recunoașterea culpei intimatului, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea propriilor atribuții în raport de activitatea agenției tur-operator S.C. VV. S.R.L.. A specificat că societatea de turism nu avea încheiat contract de asigurare pentru o sumă asigurată mai mare de 50.000 de dolari, deși efectua tranzacții cu sume mult mai importante. Față de cele expuse, de dispozițiile H.G. nr. 24/2017, ale Legii nr. 58/1998 și ale art. 1349 C. civ., recurenta a solicitat obligarea intimatului la plata despăgubirilor reprezentate de sumele achitate către S.C. VV. S.R.L., asupra căreia acesta avea prerogative de control. Cu privire la elementele răspunderii civile delictuale, recurenta a susținut că acestea sunt îndeplinite, întrucât intimatul nu a înțeles să își îndeplinească atribuțiile în domeniul reglementării și controlului operativ asupra agențiilor tur-operatoare de pe piața turismului, aspect ce a permis contractarea ofertelor de turism în stil dumping, creându-se un prejudiciu imens, pentru care nu a existat contract de asigurare. A arătat că au fost eludate dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 24/2017, potrivit cărora pârâtul trebuie să inițieze și să elaboreze proiecte de acte normative, inclusiv în ceea ce privește protecția consumatorilor. A afirmat că sunt îndeplinite toate condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, potrivit art. 1394 C. civ., relativ la care, prin inacțiunea ori prin tardivitatea efectuării demersurilor necesare, a cauzat un prejudiciu semnificativ pe piața de turism. A invocat dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ., conform cărora orice persoană, inclusiv Statul Român, poate fi obligată la plata de daune interese în cazul afectării drepturilor și obligațiilor unor persoane. Recurenta a menționat că este eronat raționamentul judecătorului de fond, care a exclus de la protecție contractele încheiate în perioada 2016-2017, realizând o discriminare nejustificată față de consumatorii care au încheiat contracte de comercializare de produse turistice ulterior expirării termenului de implementare a directivei. A arătat că, la momentul încheierii contractelor de comercializare de servicii turistice, Ministerului Turismului îi revenea obligația de a adopta proiecte de acte normative ce urmau să îmbrace formă juridică, în sensul legiferării și implementării unor norme juridice. Odată cu expirarea termenului de implementare se putea antrena răspunderea față de instituțiile europene, însă nu față de proprii cetățeni, în raport de care răspunderea era deja existentă. Recurenta a menționat că, prin O.G. nr. 58/1998 s-au stabilit în sarcina Ministerului Turismului, prin art. 15, atribuții de coordonare a dezvoltării turismului și a controlului activității de turism, ca organ central de specialitate al administrației publice, legiuitorul impunându-i o obligație de reglementare a pieței. Ministerul Turismului avea obligația transpunerii legislației europene în vigoare - Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE. Intimatul a neglijat modificarea legislației în materie, deși, încă din 2016, anterior intrării în insolvență a S.C. VV. S.R.L., din prognoze se putea concluziona că nu exista o protecție a consumatorilor de servicii turistice de un posibil faliment. În ipoteza în care Ministerul Turismului și-ar fi respectat obligațiile instituite prin lege, de transpunere la timp, în legislația din România, a Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015, s-ar fi putut evita prejudicierea consumatorilor. Însă, prin inacțiune, acesta s-a făcut culpabil de crearea unui prejudiciu material considerabil.

Apărările formulate La 19 mai 2022, Ministerul Antreprenoriatului și Turismului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate. Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 15 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 11 mai 2023, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale cărora acestea li se circumscriu, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Motivele de recurs formulate de reclamanta C. vizează, pe de o parte, efectuarea, de către curtea de apel, a unei analize formale a apărărilor expuse în cererea de apel și realizarea unei motivări succinte și incomplete a deciziei pronunțate, prin aprecierea eronată a situației de fapt și în lipsa unei analize suficiente a materialului probatoriu, iar, pe de altă parte, aplicarea greșită a normelor de drept material incidente - art. 1394 și art. 1349 alin. (1) C. civ. - în baza cărora se impune atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru lipsa de diligență de a transpune la timp, în legislația internă, Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015, care a oferit protecție beneficiarilor pachetelor turistice în cazul insolvenței operatorului de turism. Analizând criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Prin cererea de apel dedusă judecății, recurenta a susținut, în esență, că sentința instanței de fond nu este motivată corespunzător, întrucât prin intermediul acesteia nu s-a făcut o analiză suficientă a materialului probatoriu în raport cu normele legale invocate în susținerea capătului de cerere referitor la atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, pentru acoperirea prejudiciului creat prin vânzarea unui pachet turistic comercializat de o societate comercială de profil aflată în insolvență/faliment (VV. SRL). Recurenta a arătat, de asemenea, în cererea de apel, că în mod greșit tribunalul nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1394 C. civ., întrucât răspunderea civilă delictuală a intimatului reiese din inacțiunea sau tardivitatea transpunerii în legislația națională a Directivei (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015, realizând o discriminare de la protecție a beneficiarilor contractelor de servicii turistice. Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanța de apel a examinat apelul formulat de recurentă, Înalta Curte constată, contrar susținerilor acesteia, că hotărârea atacată respectă obligația legală de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din considerentele expuse în decizia recurată reiese că instanța de apel a supus analizei critica formulată de recurentă cu privire la motivarea necorespunzătoare a sentinței, reținând, sub acest aspect, că modalitatea în care tribunalul a înțeles să expună argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția satisface exigențele art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, câtă vreme a efectuat un examen efectiv al apărărilor și al elementelor de probă exhibate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil. Curtea a expus pe larg în decizia recurată motivele pentru care nu a primit această critică din apel, arătând că, potrivit unei jurisprudențe constante și bine conturate a instanței de contencios european (cauzele Ruiz Torija contra Spaniei, Helle contra Finlandei, Suominen contra Finlandei, Dimitrellos contra Greciei, Albina contra României), "existența unei expuneri sintetice a considerentelor nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, atâta timp cât aceasta cuprinde împrejurările de fapt și motivele de drept care au format convingerea instanței și tratează într-o manieră concisă principalele puncte litigioase ale pricinii și apărările deduse judecății." Prevalându-se de aceleași statuări jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în argumentarea soluției adoptate, instanța de apel a arătat că "obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele Perez c. Franței [MC], nr. 47287/99, par. 80-81; decizia de inadmisibilitate Jahnke și Lenoble c. Franței, nr. 40490/98), acestea putând fi analizate grupat, iar răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă." Raportând aceste statuări la motivarea sentinței, realizată de tribunal, curtea a constatat că acesta a analizat condițiile răspunderii civile delictuale prin prisma faptei reclamate, explicând care sunt rațiunile pentru care a apreciat că nu se impune angajarea răspunderii intimatului pentru neimplementarea Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului într-un termen care să îi profite recurentei. Curtea de apel a arătat pe larg în decizia recurată motivele pentru care a considerat că nu își găsesc incidența în cauză dispozițiile art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, analizând incidența fiecărui element al acestui tip de răspundere, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, a normelor interne și comunitare aplicabile și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia transpunerii directivelor Parlamentului și Consiliului European (cauzele Inter-Environnement Wallonie, Mangold, Van Duin, Ratti, Becker c. Finanzamt Munster-Innenstadt, Ambulanter Pflegedienst Kugler GmbH c. Finanzamt fur Korperschaften I in Berlin), concluzionând că, deși art. 288 din TFUE nu prevede că directivele sunt direct aplicabile în dreptul intern, întrucât nu devin automat parte a acestuia de la adoptare, acestea pot produce efecte similare regulamentelor după ce termenul limită pentru implementarea lor a expirat, iar statul nu le-a implementat corespunzător. Raportând aceste constatări la situația de fapt dedusă judecății, instanța de apel a reținut că pachetul de servicii turistice a fost achiziționat de recurentă în anul 2017, iar prejudiciul s-a produs în același an, ca urmare a intrării în insolvență a S.C. VV. S.R.L., anterior expirării termenului limită fixat pentru implementarea directivei, 01.01.2018 (adoptarea și publicarea actelor cu putere de lege), respectiv 01.07.2018 (aplicarea dispozițiilor adoptate). Apreciind că sunt incidente prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau a săvârșirii ori producerii lor, curtea de apel a arătat că, la data încheierii contractului de prestări servicii de către recurentă erau în vigoare dispozițiile art. 1 și 2 ale Ordinului nr. 235/2001. Ca atare, a apreciat că dispozițiile Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului au un caracter necondiționat și suficient de clar și precis, putând fi aplicate direct în dreptul intern numai în măsura în care statul nu transpune directiva în termen doar în ceea ce privește contractele de prestări servicii încheiate ulterior termenului limită, dispozițiile fiind de drept material și supuse principiului neretroactivității legii. Analizând în ce măsură netranspunerea directivei până la termenul limită era în măsură să atragă răspunderea statului, instanța de apel a constatat că, în raport de principiile enunțate în materia răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin netranspunerea în termen a unei directive, în cuprinsul hotărârii pronunțate de CJUE în cauzele conexate C-6/90 și C-9/90 Andrea Francovich c Republica Italiană, Danila Bonifaci și alții c. Republica Italiană, o astfel de răspundere nu poate fi angajată câtă vreme nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea obligației de către stat și prejudiciul suferit de recurentă, acesta producându-se la momentul intrării în insolvență a S.C. VV. S.R.L., anterior momentului la care expirase perioada în care statul avea obligația implementării directivei. Din expunerea rezumată a considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte observă că aceasta corespunde obligației legale de motivare, întrucât cuprinde, contrar susținerilor recurentei, o analiză detaliată a situației de fapt deduse judecății, prin raportare la normele de drept incidente și la principiile și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturate în materie. Înalta Curte reține, de asemenea, că motivarea deciziei recurate a fost realizată într-o manieră clară și coerentă, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar în raport cu soluția pronunțată asupra apelului, confirmând faptul că solicitările și mijloacele de apărare ale recurentei au fost examinate, iar soluția adoptată are la bază un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea unei pronunțări în raport cu împrejurările de fapt și temeiurile de drept aplicabile. În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1349 C. civ., întrucât, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru netranspunerea la timp, în legislația internă, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 24/2017, a Directivei UE nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului, acțiune care ar fi fost de natură să preîntâmpine prejudiciul material creat prin intrarea în insolvență a societății comerciale de la care a achiziționat pachetul turistic. Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 1 din H.G. nr. 24/2017, "(1) În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Turismului exercită, în domeniile sale de activitate, următoarele atribuții generale, în conformitate cu reglementările în vigoare: 1. inițiază, elaborează și promovează proiecte de acte normative, coordonează și controlează aplicarea acestora în domeniul de competență și avizează proiectele de acte normative ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale; (...) 11. asigură transpunerea și creează cadrul normativ pentru aplicarea directă a legislației Uniunii Europene, implementează și monitorizează aplicarea legislației comunitare și elaborează ghiduri pentru aplicarea legislației Uniunii Europene, în domeniul coordonat; (...) 14. realizează activități de control operativ la operatorii economici din domeniile de competență, în vederea asigurării respectării prevederilor legale." Prin Directiva nr. 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 s-a stabilit, la alin. (39) și 40, că statele membre ar trebui să se asigure că turiștii care achiziționează un pachet sunt pe deplin protejați în cazul insolvenței organizatorului, prin oferirea unor garanții privind rambursarea tuturor sumelor achitate, inclusiv a repatrierii acestora. Cu privire la protecția oferită de statele membre, s-a stipulat că aceasta trebuie să fie efectivă, în sensul acoperirii cuantumurilor previzibile ale plăților afectate de insolvența organizatorului, garanția trebuind să reprezinte un procent suficient de ridicat din cifra de afaceri a operatorului de turism, fără a se lua în considerare riscuri foarte reduse (cum ar fi insolvența simultană a unora dintre principalii organizatori), în cazul în care acest lucru ar afecta în mod disproporționat costul protecției, împiedicând eficiența acesteia, în astfel de cazuri, garanția pentru rambursare putând fi limitată. Prevederile art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stipulează că directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Potrivit art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302, denumit marginal "Transpunere": "(1) Statele membre adoptă și publică până la 1 ianuarie 2018 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții. (2) Statele membre aplică dispozițiile respective de la 1 iulie 2018. (3) Atunci când statele membre adoptă dispozițiile respective, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. (4) Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă". Astfel, termenul prevăzut pentru adoptarea și publicarea actelor normative și a actelor administrative necesare conformării și transpunerii Directivei (UE) 2015/2302 a fost 1 ianuarie 2018, statele comunitare fiind obligate să aplice dispozițiile adoptate de la 1 iulie 2018. Potrivit situației de fapt deduse judecății, reținute de instanțele de apel și de fond și necontestate de părți, prin contractul nr. x din 27 august 2017, recurenta a achiziționat, de la S.C. VV. S.R.L., un pachet turistic pentru destinația Franța. Coroborând acest aspect factual cu termenele instituite prin art. 28 din Directiva (UE) 2015/2302, astfel cum corect a reținut instanța de apel, la data la care s-au petrecut faptele reclamate de recurentă nu expirase termenul pentru transpunerea directivei în legislația națională. Iar, anterior expirării termenului limită fixat pentru implementarea directivei în dreptul național, recurenta nu se putea prevala de efectul Directivei (UE) 2015/2302, întrucât, în această perioadă, obligația de transpunere era de diligență, iar nu de rezultat, directivele nefiind acte normative cu aplicabilitate directă și devenind operante în legislația internă a statelor comunitare numai după transpunerea lor. Pe de altă parte, prin H.G. nr. 24/2017 nu s-a stabilit în sarcina intimatului obligația de adoptare a unor măsuri legislative în beneficiul anumitor categorii de persoane în care s-ar încadra și recurenta, și nici obligația de despăgubire a acestora pentru prejudiciul de natura celui invocat. În absența unei obligații legale determinate a intimatului, a cărei neexecutare să poată fi calificată ca fiind o faptă ilicită omisivă, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a acestuia. Referitor la răspunderea Ministerului Turismului - ca organ cu atribuții de coordonare a activității de turism - prin lipsa de a iniția, în termen util, adoptarea unor acte normative menite să protejeze consumatorii de servicii de turism de insolvența operatorului de turism, Înalta Curte reține că, până la expirarea termenului de transpunere a Directivei (UE) 2015/2302, în legislația internă erau în vigoare astfel de prevederi legislative, prin Ordinul nr. 235/2001 al ministrului turismului privind asigurarea turiștilor în cazul insolvabilității sau falimentului agenției de turism, stabilindu-se obligația agenților economici de resort să încheie polițe de asigurare cu societăți de asigurare privind asigurarea rambursării cheltuielilor de repatriere și/sau a sumelor achitate de turiști, în cazul insolvabilității sau a falimentului, la art. 3 stipulându-se că, "În contractul de comercializare a pachetelor de servicii turistice încheiat între agențiile de turism și turiști, indiferent de modul de prezentare a acestuia - catalog, pliant sau alt înscris, este obligatoriu să se consemneze faptul că turistul este asigurat pentru insolvabilitatea ori falimentul agenției de turism de la care achiziționează pachetul de servicii turistice, iar în cazul în care pachetul este contractat printr-o agenție de turism detailistă să se consemneze că turistul este asigurat și pentru insolvabilitatea sau falimentul agenției de turism touroperatoare în contul căreia este vândut pachetul de servicii turistice, precum și condițiile și termenele în care turistul poate solicita plata despăgubirilor." Astfel cum însăși recurenta a susținut în cererea de recurs, în perioada stipulată la art. 28 al Directivei (UE) 2015/2302, în legislația internă era în vigoare O.G. nr. 26/2017, care a modificat și completat O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, și prin care a fost instituit Fondul de garantare a pachetelor de servicii turistice. Acest aspect reflectă, contrar susținerilor recurentei, inițiativa și implicarea intimatului în procesul de legiferare a actelor normative cu rol de protecție a beneficiarilor contractelor de turism, prin prisma dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 1 din H.G. nr. 24/2017. Întrucât prin acest articol, atribuțiile Ministerului Turismului sunt limitate la elaborarea și promovarea proiectelor de acte normative, iar nu la legiferarea propriu-zisă, nu poate fi reținută critica recurentei potrivit căreia, culpa intimatului rezidă în faptul că aceste acte normative au intervenit ulterior momentului încheierii contractului de prestări servicii turistice. Totodată, nu se poate aprecia că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatului, câtă vreme între prejudiciul reclamat și obligațiile legale ale acestuia nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, prejudiciul suferit de recurentă producându-se la momentul intrării în insolvență a S.C. VV. S.R.L., anterior momentului la care expira intervalul de timp în care statul avea obligația de transpunere a directivei. Intimatului nu i se poate imputa neglijența și tardivitatea în ceea ce privește modificarea legislației în materie sau încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 11 din H.G. nr. 24/2017, prin neimplementarea directivei într-un termen mai scurt decât cel stabilit prin art. 28, astfel încât să se poată evita prejudicierea recurentei prin intrarea în insolvență a societății de turism cu care aceasta încheiase, la 27 august 2017, contractul de achiziționare a pachetului turistic. Înalta Curte reține că termenul acordat statelor membre pentru a se conforma Directivei (UE) 2015/2302 și pentru a o transpune în dreptul intern a fost 1 ianuarie 2018, iar obligația de a aplica dispozițiile adoptate devenea scadentă începând cu 1 iulie 2018, ulterior încheierii contractului între recurentă și S.C. VV. S.R.L., în august 2017. Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nu este posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru netranspunerea Directivei (UE) 2015/2302 într-un termen mai scurt decât cel stipulat expres în conținutul acesteia, întrucât, într-o asemenea situație nu subzistă fapta ilicită. Angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului pentru neimplementarea Directivei 2015/2302 trebuie analizată în raport cu data la care s-a împlinit termenul prevăzut în acest scop, acesta fiind momentul în funcție de care se verifică îndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale. Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o persoană poate să ceară repararea prejudiciului suferit, statului membru care nu respectă dreptul Uniunii. În cazul unei directive, nerespectarea normelor dreptului comunitar presupune ca aceasta fie să nu fi fost transpusă, fie să fi fost transpusă incorect, în ambele situații angajarea răspunderii statului fiind posibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) directiva are drept scop să confere drepturi persoanelor; (b) conținutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispozițiilor directivei și (c) există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligației de a transpune directiva și prejudiciul suferit de părțile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără a fi necesar să se demonstreze vreo greșeală a acestuia. În cadrul acțiunii în repararea unui prejudiciu, conținutul faptei ilicite este determinat de netranspunerea sau transpunerea incorectă a directivei, ipoteză care nu se regăsește în cauză, întrucât s-a procedat la transpunerea directivei în dreptul intern, prin adoptarea O.G. nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, precum și pentru modificarea unor acte normative. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că este nefondată critica referitoare la existența unei discriminări între consumatorii care au achiziționat pachete de servicii de călătorie înainte de termenul limită fixat pentru implementarea directivei, 1 iulie 2018, față de cei care le-au cumpărat după această dată. Din perspectiva obligației intimatului de realizare a unei reglementări pe piața turismului anterior împlinirii termenului prevăzut în însuși conținutul Directivei 2015/2302 pentru transpunerea acesteia, 1 iulie 2018, Înalta Curte apreciază că este corect raționamentul curții de apel, care a arătat că statul nu poate fi răspunzător de afacerile unor particulari care activau, illo tempore, pe piața serviciilor de turism. În lipsa existenței unor elemente ale răspunderii civile delictuale - fapta ilicită și legătura de cauzalitate între aceasta și prejudiciul invocat de recurentă, Înalta Curte constată că în mod legal a reținut curtea de apel că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. împotriva deciziei nr. 626A din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.