ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2024

HOTĂRÂRE

28.05.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1) Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 05 decembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au chemat în judecată pârâții TRIBUNALUL SATU MARE, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizație egală cu 7 (șapte) indemnizații de încadrare lunare brute, prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii, începând cu data eliberării lor din funcție până la data plății efective.

În motivare, reclamanții au arătat că au desfășurat activitatea în calitate de magistrat (judecători) în cadrul Tribunalului Satu Mare, Judecătoriei Satu Mare și, respectiv Judecătoriei Carei, până la data eliberării din funcția de judecător, prin pensionare.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență:

2.1) Prin sentința civilă nr. 1149 din 06 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Satu Mare.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut ca aplicabile prevederile de drept comun din legislația muncii în ce privește instanța competentă, respectiv art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010 și, față de domiciliul reclamanților din jud. Satu Mare, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

2.2) La data de 15 martie 2023, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, sub același număr de dosar, care, prin sentința civilă nr. 484/LMA din 16 octombrie 2023, constatând că Tribunalul București este competent teritorial să soluționeze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că în cazul de față competența teritorială este de ordine privată, iar instanța care și-a declinat competența, a invocat din oficiu o excepție de necompetență de ordine privată, ceea ce contravine dispozițiilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

În continuare, a reținut că prin dispozitivul Deciziei nr. 31/2019 pronunțate de Î. C. civ. J. în admiterea recursului în interesul legii, s-a statuat în sensul că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..", în opinia instanței, soluția din decizia arătată, în contextul (ne)competenței materiale procesuale - de ordine publică - fiind mutatis mutandis valabilă și în privința (ne)competenței teritoriale - de ordine privată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență.

Constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina și și-au declinat reciproc competența, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Satu-Mare, pentru următoarele considerente:

Instanța a fost învestită cu un litigiu în materia conflictelor de muncă, prin care reclamanții, în calitate de judecători pensionari, au solicitat obligarea pârâților la plata indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Așadar, este incidentă norma de competență specială reglementată de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în forma în vigoare la data începerii procesului, care prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Deopotrivă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în vigoare la data începerii procesului, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din aceste dispoziții legale reiese că, în cazul litigiilor de muncă, precum prezenta pricină, competența teritorială aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are reclamantul domiciliul/reședința/locul de muncă.

Înalta Curte constată că, în cauză, se impune a se determina, cu titlu prealabil, caracterul de ordine publică ori privată al normei de competență teritorială anterior enunțate, ținând seama că Tribunalul Satu-Mare și-a întemeiat soluția de declinare chiar pe nelegala invocare din oficiu a excepției, socotind că aceasta este de ordine privată.

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

Din cuprinsul acestor prevederi legale se desprinde concluzia potrivit căreia regimul juridic al normei de competență teritorială (de ordine publică sau privată) se determină după cum există sau nu posibilitatea pentru părți de a deroga de la aceasta. Lipsa posibilității părților de a deroga este justificată de interesul ocrotit prin respectiva normă de competență, legea interzicând părților să dispună în situații care depășesc sfera intereselor lor private. De fiecare dată când norma tinde să protejeze un interes public, competența va fi una exclusivă.

Este necesar, deci, a se decela care este interesul ocrotit prin prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, în materia conflictelor de muncă, legiuitorul a înțeles să instituie norme de competență teritorială favorabile salariatului, atribuind competența de soluționare instanței de la domiciliul acestuia ori de la reședința sau locul său de muncă. Rațiunea acestei derogări de la norma generală de competență teritorială reglementată de art. 107 C. proc. civ. (domiciliul/sediul pârâtului) constă în facilitarea accesului salariatului la justiție, fiind instituită competența teritorială a instanței din proximitatea domiciliului/reședinței sau locului său de muncă. Prin urmare, norma de competență tinde să protejeze partea considerată vulnerabilă în cadrul raportului juridic dedus judecății (raportul de muncă). Or, această împrejurare conduce la concluzia existenței unui interes public în instituirea normei speciale de competență teritorială, fiind depășită sfera intereselor pur private ale părților în litigiu.

Prin urmare, nu poate fi reținut argumentul potrivit căruia Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale este instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta pricină pe motiv că norma de competență este una de ordine privată și nu exista posibilitatea invocării din oficiu a excepției.

Procedând în continuare la analiza conflictului de competență, Înalta Curte observă că nu există nicio normă legală aplicabilă prezentei pricini, care să atragă competența teritorială a Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Astfel, reclamantele au domiciliul în județul Satu-Mare, nefiind adusă în discuție existența unei reședințe pe raza municipiului București. Deopotrivă, reclamantele au calitatea de judecători pensionari, astfel că nu se pune problema identificării unui eventual loc de muncă în raza muncipiului București.

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 C. proc. civ., Curtea constată că nici acestea nu atrag, în prezenta cauză, competența teritorială a Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Conform art. 127 alin. (1) C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Acest text legal nu este aplicabil în cauză, întrucât reclamantele au calitatea de judecători pensionari, nedesfășurând în prezent vreo activitate efectivă în cadrul unei instanțe. Or, prin Decizia nr. 7/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că "sintagma "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță".

În ceea ce privește art. 127 alin. (2) C. proc. civ., acesta prevede următoarele:

"în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2

) C. proc. civ., în forma modificată potrivit Legii nr. 310/2018, aplicabilă cauzei:

"dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Interpretând coroborat aceste prevederi legale reiese că, în situația în care cererea de chemare în judecată se introduce împotriva unei instanțe de judecată, în calitate de pârât, cum este cazul în pricina de față (pârât fiind Tribunalul Satu-Mare), reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente. Astfel, fie alege să introducă acțiunea la instanța competentă potrivit normelor aplicabile (în cazul de față, la Tribunalul Satu-Mare, ca instanță de la domiciliul reclamanților, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social), fie la una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii (respectiv la unul dintre tribunalele aflate în circumscripția uneia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Oradea). Alegerea, însă, aparțile reclamanților, astfel cum reiese din prevederile art. 116 C. proc. civ., precum și din cele ale art. 127 alin. (2) C. proc. civ., care fac vorbire despre posibilitatea acordată reclamantului, neinstituind vreo obligație în acest sens.

În prezenta cauză, reclamanții au înțeles să sesizeze Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță care nu este competentă să soluționeze litigiul, nefiind instanța de la domiciliul/reședința/locul de muncă al reclamanților și nici vreuna din instanțele aflate în circumscripția unei curți de apel învecinate cu Curtea de Apel Oradea.

În atare situație, cum art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ. nu exclude competența stabilită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ci doar instituie cazuri de competență alternativă, aflate la latitudinea reclamanților, și cum reclamanții nu au înțeles să se prevaleze de normele art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., reiese că instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta pricină este Tribunalul Satu-Mare, ca instanță de la domiciliul reclamanților.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că Tribunalul Satu-Mare este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 C. proc. civ.