ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1963/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 10.10.2017 sub nr. x/2017 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Teleorman și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a Ordinului nr. 1479/C/24.05.2017, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatori, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad, treaptă, gradație, vechime în funcție, care să includă atât transele de vechime în funcție, respectiv sporul de fidelitate, precum si majorările de 18% calculate în mod corect, potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, începând cu data de 09.04.2015 și obligarea pârâților la plata diferențelor de drepturi salariale, rezultate ca urmare a calculării indemnizației brute lunare prin raportare la nivelul maxim aflat în plată, în raport de o valoare de referință de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 la zi (incluzând majorarea de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015), în raport de vechimea efectivă în funcție (fidelitate) precum și de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenit, sume ce vor fi indexate cu indicele de inflație, la care să se adauge și dobânda legală.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2754 din data de 12 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel București. - a respins cererea în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. - a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justitiei, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminarii. - a anulat în parte ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 emis de către pârâtul Ministerul Justiției, respectiv în ceea ce îi privește pe reclamanți. - a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamantei A. un nou ordin de stabilire a drepturilor salariale, începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de fidelitatea (pentru vechimea în funcție stabilită prin raportare la toate mandatele de asistent judiciar) și cea de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015) și reclamantei B. un nou ordin de stabilire a drepturilor salariale, începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de fidelitate (pentru vechimea în funcție stabilită prin raportare la toate mandatele de asistent judiciar) și cea de 10% (prevăzută de Legea nr. 293/2015). - a obligat pârâtul Tribunalul Teleorman să plătească fiecărei reclamante să plătească diferențele salariale rezultate din aplicarea eronată a valorii de referință sectorială, aferente perioadei 09.04.2015-30.09.2016, diferențele salariale rezultate din aplicarea eronată a majorării de fidelitate începând cu 09.04.2015 la zi, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2754 din data de 12 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în sentinței recurate și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect în ceea ce vizează valoarea de referință sectorială de 405 RON în condițiile emiterii Ordinului nr. 2066/C/2018. Recurentul-pârât a mai susținut prin cererea de recurs că acordarea majorării indemnizației de încadrare pentru vechimea în funcție stabilită prin raportare la toate mandatele de asistent judiciar este neîntemeiată. Instanța de fond a reținut că Ministerul Justiției avea obligația să țină cont de acest drept salarial la momentul emiterii OMJ nr. 1479/C/2017, având în vedere prevederile Legii nr. 71/2015 și în special ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016. Recurentul apreciază că Decizia nr. 794 intervenită la finele anului 2016 nu poate fi reținută pentru a acorda majorarea indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea numai în funcțiile prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006. Această decizie poate avea relevanță cel mult din perspectiva stabilirii nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește în considerente, fără a legitima recunoașterea ca atare a procentelor astfel cum au fost prevăzute de lege pentru personalul expres și limitativ enumerat. Observația se impune prin prisma faptului că hotărârile judecătorești care au fost puse în plată față de asistenții judiciari au acordat despăgubiri. Pe de altă parte, față de invocarea unor hotărâri judecătorești prin care unii asistenți judiciari au obținut sporul de fidelitate, arată recurentul că prin Decizia nr. 2/19.01.2015 reprezentând hotărâre prealabilă pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) și ale art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-a stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție că,,{...) punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariate nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați." Astfel, susține că legea excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată, de 5 ani, fiind deci un mandat limitat care era incompatibil cu fidelizarea (sporul de fidelitate indiferent de cuantum) în sistemul justiției. O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției a prevăzut în forma anterioară adoptării Legii nr. 330/2009, dreptul judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora și magistraților-asistenți de a beneficia, în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor, de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, calculată în procente. Rațiunile pentru care legislația excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salariat. În același timp, a fost avut în vedere și istoricul și scopul înființării instituției "asistenților judiciari" și rolul lor în cadrul completelor de judecată. Acest rol vizează participarea partenerilor sociali la judecarea cauzelor privind relațiile de muncă, atât pentru asigurarea unei transparențe și a unui echilibru între cele trei părți implicate în dialogul social: statul, sindicatele și patronatele, cât și pentru faptul că asistenții judiciari sunt fini cunoscători ai realităților care privesc relațiile de muncă, asistând instanța de judecată la soluționarea acestor cauze care au o anumită specificitate. Ca urmare, ideea esențială avută în vedere a fost participarea partenerilor sociali, alături de stat, la administrarea actului de justiție în materie de muncă și asigurări sociale. Asistenții judiciari sunt numiți pe o perioadă determinată (5 ani), iar prin esența și natura funcției lor, nu sunt independenți. Potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani". Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea e incompatibilă cu noțiunea de mandat. Astfel, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților2, respectiv Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Capitolul 4, art. 16 și art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate. Menționăm însă că Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariați (deci nici asistenților judiciari) în ceea ce privește stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum și ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare. în ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispoziție art. 16 din Capitolul VIII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiției", din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la Legea - cadru nr. 284/2010. Conform alin. (1) al acestui articol "(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție si gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100." Pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS și MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariuljde bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază". De altfel, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale s-a raportat la un nivel maxim al salariului corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă de salarizare și gradație, vechime în funcție sau specialitate în cadrul aceleași categorii profesionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010. Comparația trebuie făcută astfel, exclusiv în cadrul categoriei asistenților judiciari în limitele prevăzute pentru aceștia (0-3 ani, 3-5 ani), iar nu cu încălcarea legii. Aceleași dispoziții se regăsesc și în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice la art. 16 alin{1) cap VIII al Anexei V din lege. În drept, recurentul-pârât a formulat critici ce se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 26 octombrie 2021, iar ulterior acest termen a fost preschimbat prin încheierea din 17 aprilie 2019 la 30 martie 2021. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește prima critică invocată de recurentul-pârât conform căreia pretenții intimatelor-reclamante privitoare la majorarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON sunt rămase fără obiect devreme ce Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/2018, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate, strict în ceea ce privește elementele de probatoriu administrate în prezenta cauza. Înalta Curte constată că în prezenta cauză, recurentul-pârât nu a depus Ordinul nr. 2066/C/2018 la care acesta face referire, considerente pentru care această apărare nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare. În analiza celorlalte critici privitoare la majorarea indemnizației de încadrare pentru vechimea în funcție, stabilită prin raportare la toate mandatele de asistent judiciar, Înalta Curte apreciază că acestea sunt de asemenea neîntemeiate. Reclamantele au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat: anularea în parte a Ordinului nr. 1479/C/24.05.2017 și obligarea pârâtului Ministerul Justiție să emită un nou ordin de stabilire a indemnizațiilor de încadrare brute lunare pentru acestea, care să aibă în vedere raportarea la VRS în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, iar, începând cu data de 01.12.2015 și până la data de 30.11.2015, prin raportare la VRS în cuantum de 445,5 RON; obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, Tribunalul Teleorman la plata diferenței dintre venitul calculat anterior și cel efectiv primit, diferență care va fi actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată, începând cu data de 09.04.2015 și până la data plății efective. Înalta Curte reține că, salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferențelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare. În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016. Legea nr. 71/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015 și a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Prin această lege a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 925 din 18 decembrie 2014. Dispozițiile Legii nr. 71/2015 sunt aplicabile magistraților si personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, inclusiv asistenților judiciari. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 9 iunie 2016. Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale, publicată la data de 31.08.2016, în Monitorul oficial al României nr. 673 din 31 august 2016. Prin aceste texte introduse prin O.U.G. nr. 43/2016, în cadrul aplicării O.U.G. nr. 57/2015 (astfel cum a fost inițial modificată prin O.U.G. nr. 20/2016), Guvernul a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizațiilor, raportarea la indemnizațiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească. Din această perspectivă sunt relevante modificările aduse prin Legea nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: La articolul 1, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5 1 ), cu următorul cuprins: ,,(5 1 ) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1 1 ) și (1 2 ), cu următorul cuprins: ,,(1 1 ) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1 2 ) Prevederile alin. (1 1 ) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor. Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât, din acest punct de vede critica pârâtului apare ca nefondată. Potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a constatat că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale, reținând următoarele: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, instanța de fond a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate. Înalta Curte apreciază că fiind relevantă cauzei deduse judecății și jurisprudența în materie, astfel, prin sentința civilă nr. 48/13.01.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016 (definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2369 din 22 iunie 2017) Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziții de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015», această sentință producând efecte juridice, atestând astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, o valoare maximă de referință sectorială în cuantum de 405 RON la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupațională "Justiție". În același sens este, de altfel, și jurisprudența constantă a celorlalte instanțe, prin care s-a reținut data de 09.04.2015 pentru acordarea valorii de referință de 405 RON, de exemplu sentința civilă nr. 3706 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj și sentința civilă nr. 2194 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, precum și recomandarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din ședința din data de 4 iulie 2017, în sensul aplicării de către ordonatorii de credite, în mod unitar, a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupațională "Justiție", începând cu data de 09.04.2015, și în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 01.12.2015, în raport cu specificul fiecărei instituții. Față de situația dedusă judecății, instanța de recurs constată că instanța de fond a reținut în mod corect că prin ordinul nr. 1479/C/24.05.2017, intimatul-pârâtul a stabilit indemnizația în raport de o vechime în funcție de 0-3 ani, fără aplicarea majorării de fidelitatea (pentru vechimea în funcție stabilită prin raportare la toate mandatele de asistent judiciar) a indemnizației de încadrare brute lunare, ce a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești irevocabile altor colegi al reclamantelor asistenți judiciari, dovadă fiind hotărârile judecătorești de la filele x (dosar Curtea de Apel Pitești). Intimatul avea obligația să țină cont de acest drept salarial la momentul emiterii ordinului nr. 1479/C/24.05.2017, având în vedere prevederile Legii nr. 71/2015 și, în special, ale deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuind să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.