ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2021

Ședința publică din data de 19 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 1479/C/24.05.2017 emis de Ministerul Justiției, solicitând anularea acestuia și emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru fiecare funcție, grad, treaptă, gradație, vechime în funcție, care să includă atât tranșele de vechime în funcție, respectiv sporul de fidelitate, precum și majorările de 18%, calculate în mod corect, potrivit dispozițiilor Legii nr. 71/2015, O.U.G. nr. 20/2016 și Decizia nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, începând cu data de 09.04.2015, astfel:

- intimatul să stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție a fiecăreia (fidelitate), precum și de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior,

- să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale, rezultate indemnizația brută lunară calculată la nivelul maxim aflat în plată, în raport de o valoare de referință de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 la zi (incluzând majorarea de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015), în raport de vechimea efectivă în funcție (fidelitate) precum și de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite,

- cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate în cauză.

Prin sentința nr. 1226 din 16 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată; a respins excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce o privește pe reclamanta D. ca neîntemeiată; a luat act de retragerea renunțării la judecată formulată de reclamantele C., B. și D.; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a anulat Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 și Ordinul nr. 2210/C/31.08.2017, ambele emise de pârâtul Ministerul Justiției; a obligat pârâtul să emită fiecăruia dintre reclamanți un alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 - incluzând majorarea de 10 %, potrivit Legii nr. 293/2015; a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți diferențele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanții l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405+ 10% RON) și venitul efectiv plătit; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

Prin încheierea camerei de Consiliu din 29.06.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 1226/16.03.2018, formulată de petenta A. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale-omisiune din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 1226 din 16.03.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, în sensul că obligația pârâtului este de a elibera noile ordine de salarizare prin raportare la vechimea efectivă în funcție pe lângă o valoare de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 și 445,5 RON începând cu 01.12.2015, iar obligația pârâtului Ministerul Justiției este de a plăti diferențele salariale, cu îndemnizația calculată prin raportare la vechimea efectivă în funcție, pe lângă valoarea de referință sectorială de 405+10% RON și venitul efectiv plătit.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.

În motivarea recursului a susținut, în esență, că pretențiile reclamantelor au fost satisfăcute, având în vedere că la data de 24.05.2018, Ministrul Justiției a emis ordinul nr. 2066/C/2018 prin care reclamantelor le-au fost acordate drepturile salariale solicitate și chiar mai mult prin aplicarea unei valori de referință sectorială de 463,5 RON.

Recurentul-pârât a criticat și obligarea sa, prin dispozitivul sentinței recurate, la plata diferențelor salariale către reclamante, susținând că are atribuții privind efectuarea calculului și acordarea drepturilor salariale doar pentru salariații aparatului propriu și numai rolul de a administra bugetul instanțelor și de a asigura fondurile necesare.

Intimatele-reclamante au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, susținând, în esență, că emiterea ordinului nr. 2066/24.05.2018 nu poate conduce la concluzia că acțiunea a rămas fără obiect, întrucât recunoașterea și stabilirea indemnizațiilor de încadrare în raport de valorile de referință sectorială menționate în contestația la ordinele de salarizare nu a fost singura solicitare a acțiunii.

De asemenea, au mai arătat că îndeplinesc funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Argeș de peste 5, 6, 7 și 18 ani și sunt singura categorie profesională din sistem căreia recurentul refuză să recunoască și să elibereze ordinele de salarizare cu indemnizațiile lunare calculate în raport de vechimea efectivă în funcție, încălcând astfel unul dintre principiile de bază instituit în legea salarizării, precum și dispozițiile Legii nr. 71/2015 și ale Deciziei nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, în raport de practica judiciară existentă încă din anul 2008 și cunoscută de Ministerul Justiției.

Așa cum rezultă atât din apărările recurentului cât și din ordinele contestate, cuantumul indemnizațiilor lunare de încadrare sunt cele prevăzute în anexă în raport de o vechime în funcție de 0-3 ani, nerespectând nici măcar dispozițiile din ordine, care prevăd o vechime în funcție la 3-5 ani.

În mod evident, recurentul încalcă dispozițiile Deciziei nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, care a concluzionat că, efectul neconstituționalității art. 3 indice 1, alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Recurentul - pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a susținut că în ceea ce privește capătul prin care se solicită instanței obligarea pârâtului la refacerea încadrării salariate prin raportare la vechimea efectivă în funcție, O.U.G. nr. 27/2006 excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcția de asistent judiciar (sporul de fidelitate).

Au existat instanțe care au pronunțat hotărâri judecătorești, în perioada 2008 - 2009, în favoarea unor persoane având calitatea de asistenți judiciari, însă prin dispozitivul acestora au fost acordate reclamanților din dosarele respective despăgubiri reprezentând spor de fidelitate în temeiul art. 269 din Legea nr. 53/2003, prin raportare la o stare de discriminare care a încetat la momentul intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, prin care a fost stabilit un nou sistem de salarizare a personalului din sectorul bugetar (după cum au existat instanțe care, în cele mai multe situații, au respins acțiunile având acest obiect).

În considerarea dispozițiilor legale din cuprinsul Notei la Anexa nr. VI/1 la Legea-cadru nr. 330/2009, având în vedere că potrivit O.U.G. nr. 27/2006 asistenții judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizației de încadrare brută lunară pentru vechimea în funcție, acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010.

Așadar, nu există bază legală pentru stabilirea indemnizației intimaților prin raportare la asistenții judiciari care au fost despăgubiți de instanțe, pentru tratamentul discriminatoriu la locul de muncă, prin nerecunoașterea sporului de fidelitate, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerile recurentului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut în recursul formulat că, urmare a emiterii Ordinului nr. 2066/C/2018 și a Ordinului 3114/2018, acțiunea reclamantelor a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Prin emiterea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018 (la nivelul tuturor instanțelor), Ministerul Justiției a recunoscut beneficiul unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o VRS chiar mai mare decât cea pretinsă prin cererea introductivă, respectiv de 421,36 RON până la 01.12.2015 și de 463,5 RON după această dată.

Astfel, prin art. 1 al acestui ordin s-a statuat la alin. (1), că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor și asistenților judiciari este stabilită prin raportare la valoarea de referință sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că, în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că, începând cu 01.01.2018, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON.

La art. 3 din ordinul anterior menționat s-a prevăzut că plata drepturilor salariale stabilite potrivit art. 1 se realizează începând cu luna august 2018 pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, iar, pentru perioada 09.04.2015 -30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinului anterior indicat, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantelor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantelor de către pârâtul Ministerul Justiției. Această împrejurare nu afectează obiectul cererii, care privește analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamantelor și, pe cale de consecință, obligarea acestuia să acționeze conform dispozițiilor legale.

Socotind ordinul menționat o punere în executare parțială a sentinței recurate, sentință care nu se referă numai la recunoașterea beneficiului unei indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o anumită VRS, ci și la emiterea unor noi ordine de salarizare și la plata diferențelor salariale, Înalta Curte nu poate primi excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

De altfel, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantelor le-ar fi fost achitate drepturile salariale restante, nefiind depusă vreo dovadă a plăților efectuate în temeiul acestui ultim ordin.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata efectivă a drepturilor salariale, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Este reală susținerea recurentului-pârât, în sensul că această autoritate ministerială nu are atribuția legală a plății drepturilor salariale către reclamante, ci această obligație revine în sarcina angajatorului, ordonator secundar sau terțiar de credite, respectiv instanței în cadrul căreia activează reclamantele. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, de art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit căruia Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora, dar și de prevederile art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

Însă, Înalta Curte reține că prima instanță a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită dispozițiile de salarizare cuprinzând indemnizația de încadrare recalculată. Pentru aceasta, în mod evident urmează să efectueze demersurile necesare în vederea plății acestor drepturi, obligații care se înscriu în sfera atribuțiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Așadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituția angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiției îi revine obligația asigurării cadrului necesar efectuării plății, respectiv a îndeplinirii tuturor operațiunilor și formalităților de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimatele-reclamante, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

În ceea ce privește apărările intimatelor referitoare la acordarea sporului de fidelitate, Înalta Curte constată că sentința recurată nu s-a pronunțat cu privire la existența sau nu în favoarea reclamantelor a acestui drept la sporul de fidelitate, deși petitul acțiunii solicita acest lucru; în această situație, reclamantele au la dispoziție exclusiv calea cererii de completare (conform art. 445 C. proc. civ.), neputând formula în recursul părții adverse apărări care depășesc petitul soluționat efectiv de instanță.

Separat de acest aspect, nici îndreptarea realizată prin încheierea din 29.06.2018 nu conduce la concluzia că prima instanță a acordat reclamantelor și sporul de fidelitate, prin includerea în dispozitiv a sintagmei "prin raportare la vechimea efectivă în funcție", sintagmă care nu acoperă decât un principiu general de stabilire a salarizării, iar nu și chestiunea controversată în cauză a acordării sporului de fidelitate în alt cuantum decât cel recunoscut de pârât. De altfel, pe calea îndreptării erorii materiale nu se poate dispune cu privire la chestiuni litigioase între părți, ci doar cu privire la evidente erori materiale sau simple omisiuni (altele decât cele de soluționare a unor capete distincte de cerere sau pretenții).

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1226 din 16 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 19 aprilie 2021.