ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1157/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.02.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 18/18.01.2018 emisă de pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, solicitând anularea Deciziei nr. 18/18.01.2018, prin care aceasta a fost sancționată cu amenda in cuantum de 10.000 RON, in conformitate cu art. 31 din Ordonanța 2/2001;

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3884 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul ales în București, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului .

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 3884 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 8 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare, recurenta a arătat că sub aspectul temeiniciei Deciziei 18, Decizia de constatare și de sancționare cu amenda nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.

Această afirmație se bazează pe faptul că, atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 și art. 1169 din C. civ., conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putință de tăgadă și persoanelor juridice în această materie.

În lumina jurisprudenței CEDO, contravențiile sunt încadrate în sfera "acuzațiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, în sensul art. 6 din Convenție, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenției în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanțiilor fundamentale - printre care și prezumția de nevinovăție - reprezintă un aspect ce trebuie exammat în temeiul articolului 6 din Convenție. Reiterând importanța, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanții, destinată să restabilească echilibrul dintre presupușii autori ai faptelor ilegale și autoritățile chemate să îi urmărească și pedepsească, Curtea consideră că, în speță, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenție.

Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție.

După cum s-a relatat și în cadrul cererii introductive de instanță, reclamanta a încercat prin materialul vizat să informeze publicul cu privire la o serie de acte violente ce au dus la decesul unei persoane la stația de metrou Dristor.

Înainte de difuzarea materialului în cauză, telespectatorii au fost informați cu privire la natura violentă a materialului difuzat, urmărindu-se preîntâmpinarea vizionării acestuia de către minori sau alte persoane ce puteau să fie afectate de astfel de acte de violență.

Raportat la gravitatea faptelor comise la stația de metrou și pericolul pe care-1 prezintă astfel de acțiune, este perfect justificată difuzarea filmărilor care surprind fapta penală, cetățenii având dreptul de a beneficia de o informare conformă care să fie susținută de materialul probator.

Astfel, se impune individualizarea sancțiunii aplicate, avându-se în vedere faptul că în primă instanță nu a avut loc o analiză corecta a normelor de drept material ap­licabile în cauză, fiind pronunțată o sentință cu încălcarea dispozițiilor art. 488, punctul 8 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că în cauză s-a încălcat dreptul la liberă exprimare, astfel cum este prevăzut de art. 10 din Convenția Europeană și de art. 30 din Constituția României.

Libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenției este una dintre libertățile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanțiile acesteia, o condiție primordială a progresului și a fericirii fiecăruia, așa cum au considerat judecătorii Curții în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democrației.

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației, sancționând aspecte care, în opinia jurnaliștilor, reprezintă derapaje instituționale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informația, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar și informațiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacția stârnită publicului și de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea, de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-sc, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută subscrisei faptul că am încălcat obligația de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor. în realitate, subscrisa a depus toate diligentele în vederea informării corecte și complete a publicului, difuzând imagini video cu poziția unor reprezentanți ai comunității maghiare.

In subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 18 și exonerarea societății reclamante de la plata amenzii, recurenta solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somații de intrare în legalitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanța de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 18/18.01.2018 emisă de pârâtul Consiliul National al Audiovizualului emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39, alin. (1) din Legea audiovizualului si ale art. 18 alin. (1) lit. a) si art. 29, alin. (2). din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului.

În esență, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare, Consiliul a constatat că postul B. a prezentat, în mod repetat, în perioada 13-17 decembrie 2017, în cadrul emisiunilor de știri, informații, comentarii și imagini referitoare la crima ce a avut loc în stația de metrou Dristor, în care o femeie a fost împinsă pe șinele trenului.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorității publice emitente care au dus la sancționarea reclamantei.

Instanța de control judiciar constată netemeinicia criticilor formulate de reclamantă, circumscrise cazului de casare menționat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu sunt aduse critici efective hotărârii primei instanțe, fiind reiterate considerațiunile reclamantei vizând nelegalitatea Deciziei CNA nr. 18/18.01.2018, în manieră evident similară cu aspectele înfățișate deja prin cererea de chemare în judecată.

În speță, Înalta Curte constată că sancțiunea a fost aplicată în urma analizării rapoartelor de monitorizare și a situației sintetice referitoare la programe difuzate în perioada 13-17 decembrie 2017, în temeiul dispozițiilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului și art. 144 alin. (3) lit. e) din Codul audiovizualului.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că prezentarea repetată a imaginilor prezentând violența fizică într-un grad mare de intensitate și gravitate, respectiv uciderea unei persoane, au fost de natură să afecteze grav minorii care, având în vedere orele de difuzare a programelor, au avut acces neîngrădit la vizionarea acestora.

Astfel cum rezultă din raportul de monitorizare, reclamanta a prezentat în mod repetat imagini violente, cum ar fi, spre exemplu: în data de 14.12. 2017, în cadrul emisiunii " C." în intervalul 18,45-18,50, a difuzat de 37 ori înregistrarea - "Varianta 1" (crima): împingere - Cădere/Agățare - Lovitură cu piciorul, 5 sec - Pe imagini se poate observa cum o femeie, aflată pe peronul unei stații de metrou, împinge o altă femeie pe liniile de metrou. Victima cade pe șina de metrou și încearcă să se agațe de marginea peronului, moment în care, agresoarea o lovește cu piciorul.

De asemenea, în zilele următoare postul a difuzat în intervalul orar 06:00-23:00, în mod repetat, în cadrul emisiunilor de știri și dezbateri, imagini cu victima omorului din timpul atacului, la viteza normală de redare, imagini cu lovirea cu piciorul a victimei omorului, pe ecran întreg, difuzate cu încetinitorul

Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care se afirmă că decizia de contestare și de sancționare cu amendă nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției.

În acest sens, Înalta Curte reține că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentația care a stat la baza actului contestat, respectiv rapoartelor de monitorizare și a situației sintetice referitoare la programe difuzate în perioada 13-17 decembrie 2017. Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat rapoartele de monitorizare, iar instanța de fond, în virtutea dispozițiilor art. 255 și art. 258 C. proc. civ., a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că rapoartele de monitorizare probează temeinicia constatărilor reținute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentei-reclamante privind încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât sancțiunea aplicată în cauză nu a făcut obiectul unui proces, fiind dispusă printr-o procedură administrativă reglementată de Legea audiovizualului. Nu se poate susține existența unei obligații a pârâtului de a respecta prezumția de nevinovăție, având în vedere că garanțiile oferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, în cadrul unui proces în fața instanței de judecată.

Pentru a răspunde criticilor privitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare, Înalta Curte, fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de CEDO, este un drept condițional, și nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate, fiind eronată susținerea recurentei-reclamante în sensul că libertatea de exprimare este supremă în meseria de jurnalist.

Sancțiunea aplicată de către Consiliu nu echivalează cu o cenzurare a libertății de exprimare, nefiind încălcate dispozițiile art. 30 alin. (1) si (2) din Constituția României, deoarece, în speță, nu se află în discuție limitarea dreptului la exprimare, ci încălcarea dispozițiilor privind interdicția difuzării programelor ce conțin violență nejustificată, în speță difuzarea repetată a unor imagini prezentând modul în care a fost ucisă o persoană.

Libertatea de exprimare prin componenta sa, dreptul publicului la informare, invocată de recurenta reclamantă, nu poate justifica încălcarea dispozițiilor privind protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe prin difuzarea repetată, excesivă, a imaginilor de violență extremă.

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că respectarea obligației radiodifuzorilor de a avertiza publicul cu privire la difuzarea unor scene de violență, cu impact emoțional negativ nu exonerează de răspunderea privind obligația de a nu prezenta în mod repetat, în cadrul aceleiași producții respectivele imagini.

În privința individualizării sancțiunii, se constată că membrii C.N.A au ținut cont de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora, "(4) Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

Având în vedere că limita minimă a amenzii stabilite de lege pentru încălcarea dispozițiilor privind protecția minorilor este de 10.000 RON, iar cea maximă este de 200.000 RON, amenda de 10.000 de RON stabilită de Consiliu, reprezintă limita minimă.

Înalta Curte constată, astfel, că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a sancțiunii, raportat la încălcările normelor din legislația din audiovizual invocate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, soluția instanței de fond, de menținere a deciziei C.N.A., fiind legală.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3884 din 2 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.