ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2716/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 18 octombrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat, în temeiul art. 194 și 453 C. proc. civ. și art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Buzău și în toate dosarele asociate ce s-au format în legătură cu dosarul nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 333/2022 din 24 mai 2022 a admis cererea reclamantei A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 1.314.129,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2013 și a dosarelor asociate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L. solicitând, în principal, admiterea apelului și, constatând că Tribunalul Buzău nu s-a pronunțat în integralitate pe fondul cauzei și pe apărările pârâtei, anularea integrală a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se pronunța cu privire la prescripție și a face analiza completă a cuantumului cheltuielilor solicitate, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, rejudecând, constatarea împlinirii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată; de asemenea, în ipoteza respingerii apărărilor privind prescripția, a solicitat respingerea pe fond a acțiunii ca nefondată.

Prin decizia nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 333/2022 din 24 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că respinge cererea ca neîntemeiată, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în procedura insolvenței, cu referire la încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenței.

Mai susține recurenta încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menținerea măsurii suspendării procedurii insolvenței până la soluționarea dosarului penal.

De asemenea, se susține încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în sensul în care, instanța de apel a reținut că "judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvență nu a existat".

Astfel, constatarea existenței unei stări de insolvență a debitoarei, în condițiile respingerii cererii acesteia de deschidere a procedurii insolvenței prin hotărâre judecătorească definitivă, încalcă autoritatea de lucru judecat a dispozitivului sentinței nr. 138/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 548/2018.

Totodată, se mai susține încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 548 din 17 octombrie 2018, având în vedere că instanța de apel a reținut că, urmare admiterii revizuirii, "procedura de insolvența începută nu mai poate continua din punct de vedere formal, procedural".

În acest context, se rețin considerentele deciziei nr. 548/2018, care concluzionează în sensul că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecința unei fraude de natură penală, motiv pentru care decizia nr. 25 din 26 ianuarie 2023, în care se reține caracterul justificat al acestui demers este în contradicție cu constatările judiciare anterioare, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat atașată deciziei nr. 548/2018.

Față de aceste aspecte, având în vederea contradicția existentă între lucrul judecat prin hotărârile judecătorești definitive, fiind îndeplinite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta apreciază că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia atacată au fost încălcate prevederile art. 477 alin. (1) și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

Aceasta, în contextul în care, motivarea instanței de apel echivalează cu reținerea incidenței prevederilor art. 1353 C. civ., care reglementează exercițiul drepturilor ca temei al înlăturării caracterului ilicit al faptei, iar prin cererea de apel nu au fost formulate astfel de critici împotriva sentinței nr. 333 din 24 mai 2022, motiv pentru care decizia nr. 25/2023 statuează în afara sferei motivelor de apel cu care a fost învestită, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea art. 14 alin. (6) C. proc. civ., recurenta susține că prin întâmpinarea formulată, au fost formulate apărări cu privire la motivele de apel invocate prin cererea de apel, în condițiile impuse de art. 471

1

alin. (3) raportat la art. 205 alin. (2) lit. c) C. proc. civ., iar cauza exoneratoare de răspundere reținută de instanța de apel din perspectiva prevederilor art. 5 pct. 29 și pct. 71 din Codul Insolvenței este o chestiune juridică care nu a fost pusă în discuția părților.

Față de aceste aspecte se susține îndeplinirea condiției existenței vătămării procesuale, din moment ce recurenta nu a avut, contrar art. 13 și art. 14 alin. (4) C. proc. civ. dreptul de a-și face apărări și de a-și prezenta susținerile asupra acestei chestiuni de fapt esențiale, care a condus instanța de apel la admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că decizia recurată s-a fundamentat esențial pe împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu ar fi frauduloasă și că acest lucru ar conduce la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, argument cu privire la care recurenta nu a formulat apărări, nefiind supus dezbaterii contradictorii, se impune casarea deciziei recurate.

În ceea ce privește încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță, prin sentința civilă nr. 333/2022 a reținut incidența răspunderii speciale din materia cheltuielilor de judecată reglementată de art. 453 C. proc. civ., în schimb instanța de apel, prin decizia nr. 25/2023, a reținut că norma juridică în raport analizează temeinicia cererii de chemare în judecată ar fi norma generală din materia răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1357 C. civ.

Prin urmare, decizia atacată analizează temeinicia obligării pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON din perspectiva răspunderii delictuale de drept comun, deși cauza acțiunii formulate de recurentă a fost alta, fiind astfel schimbată nelegal cauza cererii de chemare în judecată, contrar prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Cu referire la încălcarea art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care instanța de apel a analizat exclusiv cererea de chemare în judecată, deși nu există nicio referire în cuprinsul motivării apelului pârâtei sau la motivele de apel, rezultă că măsura din dispozitivul hotărârii de admitere a apelului este lipsită de temei, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor evocate, iar vătămarea recurentei este evidentă, în condițiile în care instanța de apel nu a analizat apelul declarat de pârâtă, ci s-a substituit primei instanțe, desființând nelegal sentința apelată și pronunțând o nouă hotărâre.

În ceea ce privește încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., referitor la refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, recurenta susține că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezenta cauză, nefiind pusă în discuția părților necesitatea completării probelor administrate la instanța de fond, sens în care este îndeplinită condiția existenței vătămări procesuale ale acesteia.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ. și art. 1353, 1349 C. civ.

Astfel, încălcarea art. 453 C. proc. civ. - lipsa analizei condițiilor prevăzute de lege, recurenta arată că a formulat o cerere de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces soluționat definitiv.

Prin urmare, instanța urma să analizeze conduita pârâtei, constând în formularea și depunerea unei cererii de deschidere a procedurii insolvenței, în condițiile în care s-a constatat caracterul neîntemeiat al acestei cereri, iar în acest context, sunt aplicabile normele speciale ale art. 453 C. proc. civ., nu cele generale prevăzute de art. 1357 C. civ.

Aceasta deoarece, art. 453 C. proc. civ. vizează condiția unei "culpe procesuale" care se prezumă în sarcina părții "care pierde procesul".

Așadar, soluționarea apelului trebuia să pornească de la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., fiind necesar să se țină seamă de specificul acestei forme de răspundere, în prezenta cauză fiind făcută aplicarea normelor generale din materia răspunderii delictuale, astfel încât se impune casarea deciziei recurate.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., ce vizează analizarea unor condiții neprevăzute de lege, recurenta susține că pentru obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, este nerelevantă reaua sa credință și comportamentul fraudulos/infracțional al unui terț.

In aceste condiții, formularea plângerii penale și contestarea formală a creanței C. S.R.L. nu înlătură complicitatea evidentă între debitoare și creditoarea majoritară.

Aceste aspecte exced însă cadrului procesual al prezentei cauze, de vreme ce culpa procesuală a pârâtei este dovedită prin respingerea cererii sale de deschidere a procedurii, condiția unei rele-credințe sau intenții frauduloase nefiind necesară pentru suportarea cheltuielilor de judecată.

Se mai susține de către recurentă, încălcarea art. 1353 C. civ. - lipsa analizei condițiilor prevăzute de lege, sens în care se arată că în măsura în care se va considera că ar fi aplicabilă instituția de drept comun a răspunderii civile delictuale, decizia recurată este nelegală ca urmare a faptului că încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și pe cele ale art. 1353 C. civ.

În acest context, se arată că instanța de apel nu precizează norma juridică care explică de ce dreptul debitorului de a cere deschiderea procedurii insolvenței ar avea drept consecință înlăturarea caracterului ilicit al faptei, fiind în acest sens încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 482 din același Cod, care impun obligația de indicării motivelor de drept pe care se întemeiază soluția.

O ultimă critică vizează încălcarea art. 1349 C. civ. referitoare la nelegala analiză a condiției vinovăției, în condițiile în care, instanța de apel a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, pentru motivul speculativ că "în afara creanței C. S.R.L., mai existau și alte creanțe certe, lichide și exigibile datorate altor creditori, în cuantum de peste 40.000 RON, pentru care nu existau lichidități disponibile și care ar fi justificat pe deplin deschiderea procedurii de insolvență".

In aceste condiții, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat nelegal dispozițiile art. 1349 C. civ., de vreme ce, în realitatea obiectivă, s-a reținut expres prin hotărâri judecătorești definitive că înlăturarea creanței majoritare urmare fraudei penale conduce la concluzia că debitoarea nu s-a aflat niciodată în stare de insolvență.

Pentru aceste considerente, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în procedura insolvenței, cu referire la încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenței.

Tot în acest context, se susține încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menținerea măsurii suspendării procedurii insolvenței până la soluționarea dosarului penal.

De asemenea, se susține încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în sensul în care, instanța de apel a reținut că "judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvență nu a existat".

Totodată, se mai susține încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 548 din 17 octombrie 2018, care concluzionează în sensul că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecința unei fraude de natură penală, motiv pentru care decizia atacată, în care se reține caracterul justificat al acestui demers este în contradicție cu constatările judiciare anterioare, fiind astfel încălcată autoritatea de lucru judecat atașată deciziei nr. 548/2018.

Cu referire la încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor încheierii din 28 octombrie 2013 de deschidere a procedurii insolvenței, a sentinței nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, prin încheierea pronunțată la 28 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Buzău a admis cererea debitoarei B. și a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței, împotriva acesteia, A. formulând cerere de revizuire, iar prin sentința civilă nr. 138/02.04.2018, Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2016 a admis cererea, a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii formulate de debitorul B. S.R.L. privind deschiderea procedurii generale a insolvenței, sentința fiind menținută prin decizia civilă nr. 548/17.10.2018, în condițiile în care instanța de apel a respins toate apelurile formulate în cauză.

Astfel, susținerea recurentei, potrivit căreia, constatarea existenței unei stări de insolvență a debitoarei, în condițiile respingerii cererii acesteia de deschidere a procedurii insolvenței prin hotărâre judecătorească definitivă, încalcă autoritatea de lucru judecat a dispozitivului sentinței nr. 138/02.04.2018, definitivă prin decizia nr. 548/17.10.2018 nu poate fi susținută.

Aceasta deoarece, judecătorul sindic nu a statuat că starea de insolvență nu a existat, ci a reținut că urmare a retractării pe calea revizuirii a hotărârii prin care se dispusese deschiderea procedurii insolvenței, respingându-se cererea debitoarei, se presupune, prin raportare la dispozițiile legale susmenționate, că debitoarea nu s-a aflat niciodată în procedura insolvenței.

Așadar, prin efectul admiterii definitive a cererii de revizuire a încheierii de deschidere a procedurii de insolvență a fost dispusă închiderea nu a procedurii de insolvență, care se consideră că nu a avut loc, ci închiderea dosarului, însă acest efect juridic de natură pur procedurală nu duce la concluzia că starea de insolvență ca situație de fapt patrimonială, definită prin art. 5 pct. 29 din O.U.G. nr. 91/2013, nu ar fi existat.

Mai susține recurenta, încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 privind menținerea măsurii suspendării procedurii insolvenței până la soluționarea dosarului penal, precum și a sentinței nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în care s-a reținut că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecința unei fraude de natură penală, iar în decizia atacată s-a reținut caracterul justificat al acestui demers, context în care se apreciază încălcarea autorității de lucru judecat atașată deciziei nr. 548/2018.

Cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1391 din 28 septembrie 2016 - în speță fiind vorba de decizia nr. 1389 din 28 septembrie 2016 privind menținerea măsurii suspendării procedurii insolvenței până la soluționarea dosarului penal, se constată că această critică nu poate fi primită.

Prin decizia nr. 1389 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse recursurile declarate de creditoarea S.C. C. S.R.L. și debitoarea B. S.R.L. împotriva încheierii din 22 aprilie 2016 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost suspendată judecata, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Buzău.

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a dispus măsura suspendării cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2014, întrucât acesta are relevanță în cauză nu atât în soluționarea efectivă a dosarului de insolvență, cât în modalitatea de soluționare a cauzei raportat la principiile procedurii colective care se opun unei asemenea suspendări, totodată reținându-se că particularitatea speței constă în faptul că dosarul a cărui suspendare a fost dispusă de prima instanță are ca obiect administrarea procedurii de insolvență față de debitoarea B. S.R.L..

Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 138 din 2 aprilie 2018 - de admitere a cererii de revizuire, definitivă prin decizia nr. 548 din 17 octombrie 2018, în care s-a reținut că demersul B. S.R.L. a avut caracter ilicit, fiind consecința unei fraude de natură penală, raportat la decizia atacată care susține caracterul justificat al acestui demers, se constată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, deși pârâta nu a formulat cerere în anulare împotriva sentinței civile nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova, ce a constituit titlu executoriu atașat de către S.C. C. S.R.L. la cererea sa de deschidere a procedurii insolvenței față de S.C. B. S.R.L., cererea devenind declarație de creanță în dosarul de insolvență nr. x/2013, S.C. B. S.R.L. a formulat în anul 2011 plângere penală împotriva reprezentaților legali ai S.C. C. S.R.L..

Astfel, prin sentința penală nr. 841/03.12.2015 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 1192/14.10.2016 a Curții de Apel Ploiești, au fost condamnați penal prepușii S.C. C. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și a fost anulată factura fiscală nr. x/05.01.2011, iar din considerentele hotărârilor penale a rezultat că manoperele frauduloase de natură penală care au condus la întocmirea acestei facturi și la utilizarea sa în vederea obținerii titlului executoriu - sentința nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova - au fost săvârșite exclusiv de prepușii S.C. C. S.R.L..

În acest context, se reține că între S.C. C. S.R.L. și pârâta-apelantă nu a existat nicio legătură care să ateste crearea aparenței unei creanțe care să greveze în mod fraudulos patrimoniul pârâtei-apelante S.C. B. S.R.L. - așa cum susține recurenta.

Aceasta deoarece, în perioada anului 2013 când pârâta a cerut deschiderea procedurii de insolvență, aceasta s-a văzut obligată să accepte existența unui debit nedatorat în realitate, dar consfințit de un titlu executoriu ce nu mai putea fi contestat, sentința nr. 603/03.10.2011 a Tribunalului Prahova. Acest titlu a fost însă ulterior desființat în urma demersurilor debitoarei.

Prin urmare, tot ca o consecință a soluțiilor pronunțate de instanțele penale, prin sentința nr. 138/02.04.2018 a Tribunalului Buzău pronunțată în dosar nr. x/2016 a fost admisă cererea de revizuire formulată de A. S.A. și a fost schimbată în tot încheierea din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul x/2013, în sensul că a fost respinsă cererea S.C. B. S.R.L. de deschidere a procedurii de insolvență, soluție rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia nr. 548/17.10.2018 a Curții de Apel Ploiești, iar prin sentința 450 din 15 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Buzău s-a dispus închiderea dosarului de insolvență.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a înlăturat efectele hotărârilor judecătorești pronunțate anterior, ci a analizat evoluția litigiilor dintre părți și consecințele demersurilor judiciare ale acestora într-un ansamblu logico-juridic prezentat cronologic și coerent.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că instanța de apel a încălcat mai multe prevederi procesuale privind desfășurarea prezentului proces.

Astfel, s-a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care, instanța de apel a analizat o veritabilă cauză exoneratoare de răspundere, reținându-se că fapta B. S.R.L. de a cere deschiderea procedurii de insolvență nu a avut un caracter ilicit, având în vedere că prin cererea de apel nu au formulate astfel de critici împotriva sentinței nr. 333/24.05.2022, sens în care decizia nr. 25/26.01.2023 statuează în afara sferei motivelor de apel cu care a fost învestită, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Această critică este nefondată, în condițiile în care, în motivarea apelului, pârâta a arătat că în mod greșit s-a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la B. S.R.L., întrucât nu a săvârșit nicio faptă ilicită, nu există vinovăție și nici raport de cauzalitate între acțiunile B. S.R.L. și prejudiciul pretins de reclamantă, constând în cheltuieli de judecată.

Mai susține recurenta, încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., în contextul în care, instanța de apel a reținut cauza exoneratoare de răspundere din perspectiva prevederilor art. 5 pct. 29 și pct. 71 din Codul Insolvenței, care este o chestiune juridică ce nu a fost pusă în discuția părților, fiind astfel îndeplinită condiția existenței vătămării procesuale, din moment ce recurenta nu a putut face apărări asupra acestei chestiuni de fapt esențiale, care a condus instanța la admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată.

În acest context, se arată că decizia atacată s-a fundamentat esențial pe împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu ar fi frauduloasă și că acest lucru ar conduce la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, argument față de care, recurenta nu a formulat apărări, iar acest aspect nu a fost supus dezbaterii contradictorii, astfel că, se impune casarea deciziei recurate.

Din analiza încheierii din 28 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis cererea formulată de debitoarea S.C. B. S.R.L. de deschidere a procedurii generale a insolvenței, se constată că la data de 25 octombrie 2013 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 19/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, astfel că, cererii formulate îi erau aplicabile retroactiv prevederile O.U.G. nr. 19/2013.

Prin urmare, în acest context, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 19/2013, în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvență în dosarul nr. x/2013, iar prin evocarea prevederilor art. 5 pct. 29 și pct. 71 s-a avut în vedere situația patrimonială a societății comerciale, care se încadra în prevederile art. 5 pct. 29 și pct. 71 din O.U.G. nr. 91/2013, fiind în incapacitate de plată a datoriilor scadente, care chiar și în lipsa creanței S.C. C. S.R.L., depășeau valoarea-prag de 40.000 RON.

În ceea ce privește aspectele reținute de instanță, referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la împrejurarea că formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu ar fi frauduloasă, recurenta susține că aceste chestiuni nu au fost supuse dezbaterii contradictorii de către instanța de apel.

În acest context, Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi primite, în condițiile în care, cererea introductivă de instanță formulată de către recurentă avea ca temei de drept dispozițiile art. 453 C. proc. civ. privind răspunderea generată de plata cheltuielilor de judecată și art. 1349 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, iar din această perspectivă nu poate fi reținută vătămarea recurentei, deoarece instanța s-a pronunțat având în vedere chiar dispozițiile evocate de recurentă.

De asemenea, recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prin decizia atacată se analizează temeinicia obligării pârâtei la plata sumei de 1.314.129,88 RON din perspectiva răspunderii delictuale de drept comun, deși cauza acțiunii formulate a fost alta, fiind astfel schimbată nelegal cauza cererii de chemare în judecată, contrar prevederilor evocate.

Aceste susțineri nu pot fi primite, având în vedere că, așa cum s-a arătat, în cauză nu s-a produs nicio vătămare a recurentei, întrucât instanța a analizat cererea dedusă judecății din perspectiva temeiului de drept invocat de recurentă. De subliniar și faptul că principiul disponibilității a impus instanțelor analizarea solicitărilor reclamantei din perspectiva propriilor susțineri din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a solicitat plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosare punctuale, ce ar fi putut fi recuperate exclusiv în condițiile art. 453 C. proc. civ., cum încearcă să susțină în cuprinsul memoriului de recurs, ci a tuturor cheltuielor avansate în dosarul de insolvență, inclusiv în toate asociatele formate în legătură cu acesta, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite unice, constând în formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, ce a fost ulterior respinsă, invocând în acest scop și dispozițiile dreptului comun, art. 1349 C. civ., care au modalitatea de analiză urmată de instanțele de fond.

Mai susține recurenta, încălcarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în condițiile în care, instanța nu a analizat apelul pârâtei, aceasta substituindu-se primei instanțe, desființând nelegal sentința apelată și pronunțând astfel o nouă hotărâre. Față de faptul că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezentul dosar, nefiind pusă în discuția părților necesitatea completării probelor administrate la prima instanță, recurenta consideră că este îndeplinită condiția existenței vătămări procesuale, întrucât singura probă solicitată de apelantă a fost proba cu înscrisurile din dosarele nr. x/2013 și dosarele asociate, fiind dispusă atașarea acestora.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care, instanța nu a analizat apelul pârâtei, se constată că această critică este nefondată, în condițiile în care, soluția pronunțată în cauză se sprijină pe considerentele amplu dezvoltate de către instanță, iar pârâta ar fi fost cea mai în măsură să conteste acest aspect.

Cu referire la îndeplinirea condiției existenței vătămări procesuale, față de împrejurarea că înscrisurile din dosarul nr. x/2011 nu au fost administrate în prezentul dosar și că nu a fost pusă în discuția părților necesitatea completării probelor administrate la prima instanță, se constată că această critică este, de asemenea, nefondată.

Aceasta deoarece, prin consultarea în cadrul sistemului ECRIS a încheierilor de ședință pronunțate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Prahova, instanța de apel nu a făcut altceva decât să acceseze acest program, pus la dispoziția instanțelor de judecată, tocmai pentru a vizualiza într-un mod rapid facilitatea de care se bucură părțile interesate de acest program în vederea consultării actelor în sistemul de justiție.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar în acest context, recurenta apreciază că instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ. și art. 1353, 1349 C. civ.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că nu toate dosarele asociate în care reclamanta pretinde că ar fi fost efectuate cheltuieli de judecată au fost soluționate odată cu închiderea procedurii insolvenței, iar în aceste dosare nu există obligația de plată a cheltuielilor de judecată solicitate de către recurentă prin acțiunea formulată.

În acest context, se impune a fi precizat faptul că cererea inițială de deschidere a procedurii insolvenței nu a fost formulată de B. S.R.L., ci de creditoarea C. S.R.L. Ploiești, astfel că debutul insolvenței nu îi poate fi în integralitate imputat acesteia.

De asemenea, nu se poate reține că în cadrul tuturor dosarelor asociate B. S.R.L. este vinovată de producerea prejudiciului constând în cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, întrucât aceasta nu a generat toate litigiile asociate și nici nu există vreo formă de culpă care să genereze prejudiciul constând în cheltuielile de judecată.

Aceasta deoarece, în perioada derulării procedurii judiciare de insolvență, unele dintre cererile formulate în contradictoriu cu creditorul A. S.A. și care au făcut obiectul unor dosare asociate celui de insolvență nr. 5429/114/2013, nu pot fi considerate fapte ilicite, câtă vreme O.U.G. nr. 91/2013 reglementează dreptul debitoarei prin administratorul statutar sau administratorul special de a formula cereri și contestații care se soluționează, după caz, de administratorul judiciar sau judecătorul sindic, context în care se reține că fapta pârâtei de a solicita deschiderea procedurii de insolvență nu a avut caracter ilicit și prin urmare nu poate fundamenta incidența prevederilor art. 1349 C. civ., astfel că, în mod corect a apreciat instanța de apel că nu se mai impune analizarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, care trebuie îndeplinite cumulativ.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 26 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2023.