ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 134/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 134/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal la data de 30.05.2014, reclamanta S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., a chemat în judecată pârâta S.C. C S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a unei platforme betonate, edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. (...), jud. Maramureș, începând cu 02.06.2011 și până la plata contravalorii acesteia, precum și să o oblige la plata contravalorii construcției evocate și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2014, Tribunalul Maramureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepțiile puterii lucrului judecat și prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1191 din 28 iunie 2018, aceeași tribunalul a respins acțiunea și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 19 noiembrie 2014 și a sentinței civile indicate mai sus, pârâta a declarat apel, iar reclamanta a promovat apel doar împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 595 din 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C S.R.L. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a menținut restul dispozițiilor; a admis apelul aceleiași părți declarat împotriva sentinței civile nr. 1191/2018, pronunțate de Tribunalul Maramureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca prescrisă acțiunea; a respins apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., împotriva aceleiași sentințe civile și a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 2.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1408 din 21 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza curții de apel, spre o nouă judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă a pronunțat decizia civilă nr. 627 din 21 decembrie 2020 în dosarul nr. x/100/2014*, prin care a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C S.R.L. împotriva încheierii din 19 noiembrie 2014 și a sentinței civile nr. 1191 din 28 iulie 2018, pronunțate de Tribunalul Maramureș – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește al doilea capăt de cerere, pe care, ca o consecință, l-a respins ca prescris; a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței atacate; a respins apelul promovat de către apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L. și a obligat-o pe aceasta să plătească apelantei-pârâte suma de 6.906 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

Prin decizia nr. 889 din 13 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosar nr. x/100/2014*, a fost admis recursul declarat de recurenta S.C. A S.R.L., prin lichidator judiciar B I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 627 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă; a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 438 din 12 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-intimată C S.R.L., în contradictoriu cu intimata-apelantă A S.R.L., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B IPURL, împotriva încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2014 și a sentinței civile nr. 1191 din 28 iunie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/100/2014.

A fost admis apelul declarat de apelanta-intimată A S.R.L. în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar B IPURL, în contradictoriu cu intimata-apelantă C S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1191 din 28 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/100/2014, care a fost schimbată în parte în sensul că:

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C S.R.L. și, în consecință, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 832.651 lei, reprezentând contravaloarea materialelor și a manoperei aferente „platformei betonate” edificată pe terenul proprietatea pârâtei în suprafață de 7.620 mp, situat în Baia Mare, strada (...), județul Maramureș; a fost păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost obligată pârâta C S.R.L. să plătească reclamantei suma de 4.490 lei, reprezentând o parte din cheltuieli de judecată avansate de către reclamantă în primă instanță.

A fost obligată intimata C S.R.L. la plata către apelanta A S.R.L. a sumei de 12.031,12 lei reprezentând cheltuielile de judecată avansate de către reclamantă în cele două cicluri de apel.

A fost respinsă cererea apelantei A S.R.L. privind obligarea intimatei C S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Pârâta C S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă arată că decizia instanței de apel este criticabilă în raport de situația factuală existentă, probațiunea administrată, situația juridică din cauză și argumentele expuse în pozițiile sale procesuale și în concluziile orale și scrise.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a interpretat restrictiv și expeditiv direcția stabilită de instanța de casare, dincolo de realitatea factuală și, mai ales juridică, a cauzei.

Recurenta-pârâtă susține că, limitându-se la dispozitivului deciziei de casare cu trimitere, interpretându-l eronat, instanța de apel a omis să se pronunțe și să motiveze automat, implicit și consistent problematica centrală a cauzei confirmată prin probațiunea câștigată în cauză.

În ceea ce privește normele de drept material, recurenta-pârâtă arată că instituția de drept substanțial aplicabilă speței de față îl reprezintă accesiunea imobiliară artificială, prezentând interes două aspecte esențiale.

Astfel, o primă deosebire este cea dintre noțiunea de drept de accesiune (drept potestativ, care se naște pe măsura încorporării materialelor în teren) și cea a dobândirii dreptului de proprietate pur și simplu asupra construcției (care se naște în momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune).

O a doua deosebire, este în legătură cu însușirea esențială a constructorului (la data edificării lucrării) de a fi de bună sau de rea-credință.

Astfel, art. 494 C. civ. arată că tratamentul constructorului este diferit în funcție de buna sau reaua-credință cu care a acționat, proprietarul terenului, invocând accesiunea și devenind proprietar al construcției, având obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii (manopera) sau de a-i plăti o sumă de bani egală cu cea a creșterii valorii fondului, fie, să-l oblige pe constructorul de rea-credință să desființeze sau să ridice construcția pe propria cheltuială și, în cazul în care i-a adus un prejudiciu, poate pretinde și daune- interese.

Recurenta-pârâtă arată că o corectă aplicare a legii (dată fiind deosebirea de tratament în funcție de calitatea constructorului) impunea în mod prealabil, lămurirea de către instanță, dacă este un constructor de bună-credință sau de rea- credință, aspect care nu a fost analizat de instanța de apel, deși era esențial, cu privire la forma de despăgubire.

Dincolo de aceste împrejurări, potrivit recurentei-pârâte, față de specificul raportului litigios, ce se grevează pe o situație juridică în desfășurare (fapta pendinte) instanța era datoare, în raport de prevederile art. 6 alin. (6) din noul C. civ. să stabilească, dacă sub aspectul acordării despăgubirilor (subsecvent manifestării opțiunii din partea proprietarului terenului), sunt aplicabile dispozițiile legii noi, care prevăd că în cazul constructorului de rea-credință proprietarul imobilului are dreptul; a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului.

În opinia recurentei-pârâte, acest din urmă argument nu devine unul superfluu, în condițiile în care norma specială prevăzută de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. dispune că „În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării” și vizează exercitarea dreptului de opțiune și nu aspectul alegerii formei de indemnizare a constructorului (drept imprescriptibil și pur potestativ) de către proprietarului terenului și care este unul exercitabil numai subsecvent clarificării împrejurării dacă suntem în prezența unui constructor de bună sau de rea-credință, și, totodată, nu se confundă cu însuși dreptul de opțiune privind accesiunea.

În plus de aceasta, astfel cum susține recurenta-pârâtă, instanța de recurs a clarificat (în primul ciclu procesual) momentul ce marchează exercitarea dreptului de proprietate, însă nu a statuat asupra calității constructorului de bună sau de rea-credință astfel încât, dreptul de opțiune al proprietarului terenului, devenit și proprietar al construcției, nu putea fi exercitat la acel moment (al luării în posesie), ci numai subsecvent lămuririi acestei împrejurări esențiale, care se poate produce în cursul judecății de față, fapt ce plasează producerea de consecințe juridice sub imperiul legii noi.

Recurenta-pârâtă expune un scurt istoric al parcursului juridic al proprietății terenului, susținând că proprietarul nu a pierdut în niciun moment dreptul de proprietate și că deținerea acestui drept de proprietate era absolut cognoscibilă oricărei persoane, fiind înscris în cartea funciară a imobilului, motiv pentru care, deținătorul faptic al terenului - ce nu putea fi decât un detentor precar, - nu poate fi considerat de plano, drept constructor de bună-credință, ci dimpotrivă, un constructor de rea-credință.

Sub aspectul inexistenței vreunui drept al statului asupra terenului (și implicit, al imposibilității constituirii valabile a unui drept de administrare operativă) se impune a observa că, în niciun moment nu s-a invocat vreun titlu prin care statul să fi dobândit vreun drept asupra terenului, astfel încât dispozițiile cuprinse în Legea nr. 213/1998 - art. 6 alin. (1) care dispun în sensul că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” devin, pe deplin, incidente.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă arată că este imposibil a considera că uzurpatorul dreptului de proprietate al antecesorilor săi, poate fi considerat drept un constructor de bună-credință, ceea ce face ca soluționarea diferendului să se facă după dispozițiile legale ce reglementează ipostaza juridică a unui constructor de rea-credință.

Potrivit recurentei-pârâte, faptul că nu s-a contestat caracteristica constructorului (de bună sau rea-credință) nu este de natură să asaneze omisiunea esențială semnalată, întrucât, pe de o parte, instanța era datoare să stabilească cadrul legal concret aplicabil speței în raport de elementele ce atrag aplicarea unei norme (elementul bunei sau relei-credințe determină aplicarea normelor specifice constructorului de bună respectiv rea-credință), iar pe de altă parte, impune a nota că reclamanta era cea care avea sarcina probei bunei credințe, care se impune a fi una specifică și autonomă în materie, astfel încât, nu se poate prevala de simpla prezumție generală a bunei-credințe.

Recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că instanța de apel a procedat la o aplicare greșită a legii, prin omisiunea esențială de a stabili în care dintre cele două ipostaze juridice ne aflăm (constructor de rea sau de bună-credință), dar și sub aspectul greșitei interpretări a legii, cu privire la legea civilă aplicabilă, precum și cu privire la respectarea spiritului legii, ce conferă proprietarului terenului posibilitatea de a plăti suma cea mai mică în ipoteza în care discutăm despre un constructor de bună-credință (teză exclusă în cazul de față).

Referitor la valorizarea și interpretarea direcțiilor fixate de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva regulilor privind expertiza în specialitatea evaluare - necompetența expertului, flagranta și eronata evaluare a platformei betonate, recurenta-pârâtă arată că, deși expertiza a fost încuviințată încă din prima instanță, aceasta prezintă o serie de neregularități care nu permit pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să aibă ca fundament un astfel de raport de expertiză.

Recurenta-pârâtă susține că, deși a invocat critici în acest sens, prin încheierea din 30.05.2023, instanța le-a respins nefundamentat. De asemenea, prin încheierea din data de 05.09.2023, instanța a respins solicitarea de contraexpertiză, deși aceasta era vitală în cauză, după eliminarea de plano a analizei referitoare la accesiunea imobiliară artificială pe care avea obligația de a o realiza în lumina dispozițiilor de casare.

Potrivit recurentei-pârâte, din cuprinsul raportului de expertiză judiciară nu reiese că doamna expert D este și a fost expert autorizat A.N.E.V.A.R., atât la data întocmirii suplimentului, dar și mai important, la data redactării raportului de expertiză. Ca atare, nu au fost folosite standardele A.N.E.V.A.R., sancțiunea fiind nulitatea ambelor rapoarte de expertiză pentru necompetența expertului care le-a efectuat.

Recurenta-pârâtă arată că, deși instanța a reținut că nu a invocat acest aspect la momentul realizării primei expertize, fiind un motiv de nulitate absolută, poate fi invocat și ulterior, la momentul la care a aflat despre acesta.

În continuare, recurenta-pârâtă expune critici ce vizează, atât modalitatea de efectuare a expertizei, cât și conținutul rapoartelor de expertiză.

În raport de decizia de casare nr. 889 din 13 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosar nr. x/100/2014*, recurenta-pârâtă susține că există o serie de neconcordanțe: dacă s-a dovedit că ești neproprietar, cum poți pretinde beneficiile sau drepturile unui proprietar, chiar și prin mecanismul accesiunii; prin accesiune imobiliară nu reclamanta devenea proprietar, ci pârâta, astfel că nu se pune problema vreunei igienizări juridice prin accesiune pentru o persoană juridică ce nu putea exhiba vreun drept; reclamanta nu a făcut dovada că este constructorul platformei, probă imposibilă, din moment ce aceasta a arătat în mod consecvent că platforma betonată a fost executată de I.J.T.L. Maramureș în anul 1982 și nu a putut proba legătura juridică dintre I.J.T.L. Maramureș și E S.A.

Potrivit recurentei-pârâte, argumentele casării au vizat instituția și mecanismul prescripției, rămânând instanței de apel ca, în rejudecare, să stabilească dacă dreptul reclamantei este sau nu fundamentat.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că este de observat că intimata-reclamantă nu a fost în măsură să facă dovada dreptului său de proprietate asupra bunului asupra căruia se pretinde a fi proprietară și cu privire la care își fundamentează pretențiile judiciare, nu a reușit să facă dovada dobândirii contractuale și nu a probat dobândirea prin accesiune imobiliară.

Recurenta-pârâtă invocă și faptul că durata de funcționare a platformei betonate este depășită, în acest sens făcând trimitere la Anexa 1 la H.G. nr. 2139 din 30.11.2004, cu modificările ulterioare.

Referitor la considerentele deciziei de casare, recurenta-pârâtă mai susține că instanța supremă a indicat administrarea de probe în vederea stabilirii contravalorii platformei, cu alte cuvinte, s-a stabilit că reclamanta are doar un eventual drept la contravaloarea acesteia, instanța de apel trebuind să verifice situația paradoxală descrisă în decizia de casare, (dar a evitat să procedeze în această modalitate): reclamanta nu a dovedit că este proprietară - element intrat în puterea lucrului judecat, dar, totuși, s-a stabilit că dreptul de proprietate sub condiție rezolutorie al reclamantei s-a stins, ca urmare a exercitării efective a dreptului de accesiune de către pârâtă.

O altă critică vizează faptul că precizarea pretențiilor de către apelanta-reclamantă în al doilea ciclu procesual, a fost făcută cu nesocotirea completă a regulilor în materie.

În opinia recurentei-pârâte, pretențiile propriu-zise nu mai pot face obiectul precizării cererii de chemare în judecată în apel, după casare cu trimitere spre rejudecare. La termenul de judecată din 5.09.2023, reclamanta și-a modificat pretențiile, după 9 ani, iar pe fondul apelului, instanța de apel a considerat această precizare drept procedurală.

Recurenta-pârâtă apreciază că această modificare este tardivă, fundamentarea ei fiind pusă în discuție de către instanța de apel conform art. 478 alin (1) C. proc. civ.

Mai arată recurenta-pârâtă că principiul tantum devolutum quantum iudicatum are aplicabilitate directă și imediată, neputând fi reținut nici temeiul juridic propus de apelantă, respectiv art. 204 C. proc. civ.

Apreciază recurenta-pârâtă că nu sunt incidente prevederile art. 478 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora „Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală”.

Recurenta-pârâtă consideră că textul de lege citat de către Curte nu este incident în speță, deoarece nu este vorba despre un venit ajuns la scadență sau despăgubire ivită după darea hotărârii primei instanței și nici despre incidența compensației legale.

Recurenta-pârâtă precizează că Înalta Curte, prin decizia de casare nu a tranșat problema juridică a dreptului de proprietate, ci a lăsat acest aspect pe seama curții de apel, oferind anumite repere de analiză și verificare pe care instanța, în rejudecare, nu le-a valorificat.

Sub un ultim aspect, în raport de prevederile Anexei 1 la H.G. nr. 2139 din 30.11.2004 privind durata normală de funcționare a platformei de beton, recurenta-pârâtă susține că, deși instanța de apel a apreciat că aceasta deține o valoare economică și în prezent, aceste aspecte sunt infirmate tocmai de dispozițiile legale enunțate și că nu utilizează în mod curent platforma.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat, în combaterea recursului, că majoritatea criticilor expuse de recurenta-pârâtă fac referire și combat probațiunea administrată și chestiunile factuale ale speței și că acestea contravin deciziei de casare nr. 889 din 13 februarie 2022.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 12 iunie 2024, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, iar recurenta-pârâtă a depus note scrise.

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 22 ianuarie 2025, în ședință publică.

La 14.01.2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar note de ședință, însoțite de înscrisuri.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Cu prioritate, instanța supremă va analiza criticile ce vizează accesiunea imobiliară artificială, respectiv distincția dintre constructorul de bună-credință și cel de rea-credință, în susținerea cărora recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 494 vechiul C. civ., precum și pe cele referitoare la încălcarea de către instanța de apel a obligației de a stabili dacă, sub aspectul acordării despăgubirilor, subsecvent manifestării opțiunii proprietarului terenului, sunt aplicabile dispozițiile legii noi, prin raportare la art. 6 alin. (6) noul C. civ.

Analiza instanței pornește de la dispozițiile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora, ,,(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege”.

Potrivit dispozițiilor acestui text legal, dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul și presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuție respectivele chestiuni și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Jurisprudența instanței supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfășoare în limitele casării, respectiv ale indicațiilor date de instanța de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parțiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat și respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanța de trimitere va ține seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este pe deplin conformă cu poziția Înaltei Curți de Casație și Jusiție, al cărui scop este, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.

În raport de aceste considerente, instanța supremă reține că prin decizia nr. 889 din 13 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosar nr. x/100/2014*, s-a stabilit că, până la 02.06.2011, S.C. C S.R.L. nu și-a manifestat intenția de a dobândi prin accesiune proprietatea asupra platformei și că până la acea dată recurenta a avut, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate rezolubil, motiv pentru care, doar la data exercitării dreptului de accesiune s-a născut dreptul de creanță al autorului lucrării; anterior acestui moment, el a existat doar ca virtualitate, fiind, practic, un drept de creanță sub condiție suspensivă.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul, casând decizia atacată în tot și trimițând cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, a dispus ca aceasta, în reevaluarea căilor ordinare de atac promovate de cele două părți, luând act că dreptul S.C. A S.R.L. de a fi indemnizat nu este stins prin prescripție, ci s-a născut la 02.06.2011, să administreze probe în vederea stabilirii întinderii despăgubirii și să dea eficiență împrejurării că, de la momentul la care intimata și-a exercitat în mod efectiv dreptul de accesiune, s-a născut doar dreptul de creanță al recurentei (ca succesor al autorului lucrării), însă s-a stins dreptul ei de proprietate sub condiție rezolutorie, așa încât această din urmă parte este îndrituită să obțină numai contravaloarea platformei, nu și despăgubiri pentru lipsa folosinței aceluiași bun, pe care, de altfel, le-a pretins începând din chiar ziua stingerii dreptului său rezolubil.

Astfel, în rejudecare, prin decizia recurată, în mod legal instanța de apel a reținut că Înalta Curte a tranșat problema juridică esențială a dreptului de proprietate asupra platformei betonate, statuând că apelanta A S.R.L. a fost titulara unui drept de proprietate afectat de o condiție rezolutorie asupra platformei betonate până la data de 02.06.2011, când, odată cu punerea în posesie a C asupra terenului în litigiu, aceasta din urmă și-a exercitat dreptul de accesiune imobiliară asupra platformei, fiind îndeplinită condiția suspensivă a propriului său drept de proprietate.

Totodată, instanța de apel a reținut că, prin aceeași decizie de casare, instanța de recurs a stabilit că reclamanta este îndrituită să obțină numai contravaloarea platformei betonate.

Ca, atare, în raport de dezlegările obligatorii ale instanței de casare, criticile invocate de recurenta-pârâtă ce vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 494 din vechiul C. civ., nu pot face obiectul analizei în prezentul recurs.

Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește critica referitoare la legea civilă aplicabilă, prin decizia de casare, instanța de casare reținând că, întrucât edificarea platformei se situează, din perspectivă temporală, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., raportul juridic este supus, în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011, regimului Codului civil de la 1864, iar nu noii reglementări civile.

Concluzionând, Înalta Curte arată că dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanța de fond care rejudecă procesul, astfel că instanța de apel nu mai putea repune în discuție aceste aspecte, cu atât mai puțin, nu le putea da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să se încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs și, pe cale de consecință, nu pot constitui critici de nelegalitate nici neconcordanțele pe care partea le invocă în raport de aceeași decizie de casare.

În ceea ce privește neregularitățile invocate de recurenta-pârâtă cu privire la raportul de expertiză întocmit în primă instanță, din perspectiva faptului că doamna expert nu este expert autorizat A.N.E.V.A.R., Înalta Curte arată că acestea nu pot constitui o critică de nelegalitate în recurs, față de dispozițiile art. 178 alin. (2) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, argumentele recurentei-pârâte referitoare la situația de fapt, la conținutul raportului de expertiză și a suplimentului la acesta, la lipsa individualizării exacte a materialelor și a prețului muncii, la validarea de către instanța de apel a concluziilor acestor mijloace de probă, la durata de funcționare a platformei betonate în raport de prevederile Anexei nr. 1 la H.G. nr. 2139/2004, reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurenta-pârâtă.

Deși recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel și raportat la faptul că cererea sa privind efectuarea unei contraexpertize a fost respinsă, Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de recurs subliniază că, în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din același cod.

Resorturile interne ale instanței de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare ce nu poate fi reținută în cauză.

Cu privire la ultima critică invocată în susținerea recursului, referitoare la precizarea de către reclamanta a cuantumului pretențiilor în apel, cu nesocotire a dispozițiilor art. 476 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se impune a se arăta că, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, efectul devolutiv al apelului constând în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în această cale de atac litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță.

Una dintre limitele efectului devolutiv este, însă, determinată de ceea ce s-a supus judecății în fața primei instanțe - tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, apelul reprezintă un mijloc procedural de continuare a procesului, iar nu unul de dezvoltare a cadrului procesual. Ca atare, acest cadru, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților rămâne cel care a fost stabilit înaintea primei instanțe.

Sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu permite ca acesta să fie schimbat în apel, neputând fi formulate pretenții care nu au fost supuse judecății primei instanțe.

De la regula potrivit căreia în apel nu pot fi formulate pretenții noi, legea prevede o serie de excepții, o astfel de excepție fiind cea prevăzută de art. 478 alin. (5) C. proc. civ., care dispune că, în apel, pot fi cerute dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivire după darea hotărârii primei instanțe.

În speța de față, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestui din urmă text de lege, reținând că solicitarea valorii platformei betonate în raport de valoarea stabilită prin completarea la raportul de expertiză tehnică se circumscrie noțiunii de despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, fiind în acord cu decizia de casare, prin care s-a stabilit că reclamanta este îndrituită să obțină numai contravaloarea platformei, nu și despăgubiri pentru lipsa folosinței aceluiași bun.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă. Observând că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., în sensul că nu a depus la dosar originalul facturilor, nici cu privire la cererea de suspendare, nici cu privire la recurs, va respinge cererea pe care a formulat-o în sensul obligării recurentei-pârâte la plata acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 438 din 12 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A S.R.L., prin lichidator judiciar B IPURL, privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.