ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3719/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Contencios Adminiastartiv și Fiscal la data de 22 august 2019, sub nr. x/2019 contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pcc. 1 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 a acestei instanțe.

În motivare, contestatoarea a arătat că a invocat jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, depunând la dosar hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a re­cunoscut dreptul beneficiarilor de bilete speciale de călătorie gratuită cu mijloace de transport auto între orice localități din țară.

În întâmpinarea formulată în faza recursului, contestatoarea a solicitat expres instanței să aibă în vedere "și spețele similare pronunțate la fond de alte instanțe ale Curților de Apel, precum și decizii din recurs pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, anexate la dosarul de fond, care au statuat o anumită practică conform motivelor noastre expuse prin contestația depusa".

Susține contestatoarea că, într-adevăr, prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ s-a reținut că Legea nr. 44/1994, republicată, nu limitează utilizarea biletelor speciale de călătorie gratuita pentru un număr de kilometri și nici la o distanță anume între punctul de plecare și destinația stabilită de beneficiarul biletelor. Conform Convenției nr. 49511/1994 veteranii de război și văduvele de război pot utiliza biletele speciale de călătorie gratuită, în condițiile art. 16 lit. a) din lege, pe un singur traseu, indiferent de distanța între stațiile indicate pe bilet. Biletele speci­ale de călătorie gratuită pot fi utilizate de veteranii de război și văduvele de răz­boi, pe mijloacele de transport auto pentru deplasarea, între orice localități dintr-un județ sau țară - Decizia nr. 2496/2013. Așa cum a reținut și instanța de fond, interpretarea acestui text de către organele fiscale, potrivit căreia se referă numai la transportul auto pe trasee ju­dețene, este contrară legii, pentru că nu face o asemenea precizare, iar o inter­pretare în sensul că textul art. 16 alin. (3) lit. a) se referă la călătorii interne, fără a face distincție între traseele județene și cele interjudețene a dat atât Autoritatea Rutieră Română (adresa din 12 octombrie 2005), cât și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii (adresa din 10 martie 2011) - Decizia 646/2013.

Arată în continuare că, în calitate de operator de transport, reclamantei îi revenea obligația de a asigura transportul gratuit conform solicitării, Legea nr. 44/1994 neimpunând beneficiarilor să-și limiteze călătoriile la județul de domiciliu - Decizia 4210/2012. Actul normativ menționat nu face diferențieri între persoanele care lo­cuiesc în zone lipsite de stații C.F.R. și cele domiciliate în localități ce au legături la calea ferată, în dispozițiile art. 16 lit. a) teza a doua fiind prevăzut dreptul veteranilor de război și al văduvelor de război din mediul rural, în cursul unui an calendaristic, la 12 călătorii interne, dus-întors, gratuite, pe mijloacele de transport auto, dacă nu exista posibilitatea să călătorească pe calea ferată.

Înalta Curte a reținut ca instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 44/1994 și nu poate fi acceptată teza recurentei cu privire la interpretarea data de autoritatea publică de control - Decizia 4607/2012, Deci­zia 5046/2012, Decizia 5158/2012, Decizia 5159/2012.

În aceste condiții, soluția pronunțată în decizia atacata este evident con­trară jurisprudenței constante a secției de contencios administrativ. Această contradicție este evidentă în condițiile în care, prin decizii anterioare ale secției de contencios administrativ, s-a reținut explicit că există o jurisprudența constantă a secției, nu există motive pentru schimbarea jurisprudenței, schimbarea jurisprudenței ar aduce atingere principiului securității juri­dice și dreptului la un proces echitabil.

Aceste decizii beneficiază evident de autoritate de lucru judecat împotriva organelor fiscale și în favoarea contribuabililor.

A mai susținut contestatoarea că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, "dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrrupe judecata și sesizaeză Secțiile Unite al Înaltai Curți.

Prin urmare, anterior s-a constatat prin hotărâre definitivă, existența unei practici constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, în sensul că Legea nr. 44/1994, nu limitează utilizarea biletelor spe­ciale de călătorie gratuită pentru un număr de kilometri și nici la o distanță anume între punctul de plecare și destinația stabilita de beneficiarul biletelor, iar interpretarea acestui text câ se referă numai Ia transportul auto pe trasee ju­dețene este contrară legii.

În aceste condiții, de vreme ce s-a invocat jurisprudența constantă a Înaltei Curți pe această problemă, iar de la jurisprudența respectivă nu au intervenit modificări legislative care să schimbe premisele judecății, este evident că secția de contencios administrativ nu putea să revină asupra jurisprudenței anterioare fără sesizarea Secțiilor Unite, în vederea schimbării jurisprudenței.

Precizează contestatoarea că, prin sentința civilă nr. 167/13.11.2017, pronunțata de Curtea de Apel Suceava, prima instanță a urmat exact jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția de contencios administrativ.

În Decizia nr. 17/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție -Completul pentru Recursuri în interesul legii, s-a reținut că "necompetența ma­terială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică'.

Prin urmare, există o delimitare a competenței funcționale a secției de contencios administrativ față de Secțiile Unite, în ceea ce privește schimbarea jurisprudenței secției.

Conchide conestatoarea în sensul că, această competență este una de ordine publică, deoarece ține de organi­zarea și administrarea justiției, secția de contencios administrativ neavând competența să revină asupra propriei sale jurisprudențe.

În aceste condiții, susține că au fost evident încălcate normele de ordine publică pri­vind competența, secția de contencios administrativ revenind asupra jurispru­denței constante anterioare, fără să sesizeze Secțiile Unite, respectiv cu depășirea propriei sale competențe.

Prin decizia atacată, secția de contencios administrativ s-a pronunțat în sensul contrar jurisprudenței constante anterioare, în condițiile în care, pentru schimbarea jurisprudenței, Legea nr. 303/2004 a stabilit competența exclusivă a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și justiție.

Apărările formualte în cauză

Pârâții-intimați Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava in numle și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestației în anulare ca netemeinică și nelegală.

În susținerea poziției procesuale intimații au arătat, în esență, că în fața instanței de recurs nu a fost invocată excepția necompetenței, astfel că instanța de recurs nu a omis să se pronunte asupra acesteia, solicitând respingerea contestației în anualare

La rândul său, contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea argumentelor invocate de către părțile intimate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu ANAF – DGRFP IAȘI – Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii anularea Deciziei nr. 96/P/29 decembrie 2016 privind soluționarea plângerii prealabile formulate de societate împotriva Dispoziției obligatorii nr. x/24.03.2016, a Raportului de inspecție economico-financiar din 24.03.2016 înregistrat sub nr. x din 24.03.2016, precum și a Procesului-verbal încheiat la data de 22.03.2016 și înregistrat sub nr. x/22.03.2016.

Totodată, a solicitat admiterea contestației administrative, anularea dispoziției obligatorii x/2016, a raportului de inspecție economico- financiar încheiat la data de 24.03.2016, înregistrat sub nr. x din 24.03.2016 și a procesului-verbal încheiat la data de 22.03.2016 și înregistrat sub nr. x/2016, precum și restituirea sumei de 1.240.488 RON achitată conform Ordinelor de plată nr. x și nr. 545, ambele din data de 26.04.2016, cu dobândă fiscală legală calculată de la data plății – 26.04.2016 și până la data restituirii efective a întregii sume.

Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința nr. 88 din 23 mai 2017, Curtea de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței invocată din oficiu și a declinat judecarea prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal.

Cererea a fost înregistrată pe rolul acestei instanței sub nr. x/2017 la data de 11 iulie 2017.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 167 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava – secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâți, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Vicovu de Sus în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, Județul Iași și Ministerul Finanțelor Publice – Serviciul de Soluționare a Plângerilor Prealabile și a Contestațiilor – prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a anulat Decizia nr. 96/P/29.12.2016 a Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că a admis contestația formulată de reclamantă împotriva Dispoziției obligatorii nr. x/24.03.2016, a Raportului de inspecție economico-financiar încheiat sub nr. x/24.03.2016 și a Procesului-verbal x/22.03.2016, acte administrativ-fiscale pe care le anulează; a obligat Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași să restituie reclamantei suma de 1.240.488 RON achitată în baza Dispoziției obligatorii x/24.03.2016, conform Ordinelor de plată nr. x/26.04.2016 (pentru suma de 359.909 RON) și nr. 544/26.04.2016 (emis pentru suma de 880.579 RON), cu dobânda legală de la data încasării (26.04.2016) și până la data plății efective.

Prin încheierea nr. 1/16.01.2018, Curtea de Apel Suceava a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 167/13.11.2017 în sensul că, la dispoziția "obligă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași să restituie reclamantei suma de 1.240.488 RON achitată în baza Dispoziției obligatorii x/24.03.2016, conform Ordinelor de plată nr. x/26.04.2016 (pentru suma de 359.000 RON) și nr. 544/26.04.2016 (emis pentru suma de 880.579 RON), în loc de "cu dobânda legală" de la data încasării (26.04.2016) și până la data plății efective se va scrie corect: "Cu dobânda fiscală legală de la data încasării (26.04.2016) și până la data plății efective".

Împotriva sentinței menționate au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Împotriva încheierii nr. 1/16.01.2018 a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Prin Decizia nr. 3449 din 20 iunie 2019, Înalta Curte a admis recursurile formulate de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava împotriva sentinței nr. 167 din 13 noiembrie 2017 și încheierii nr. 1 din 16 ianuarie 2018 ale Curții de Apel Suceava – secția contencios administrativ și fiscal și de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 167 din 13 noiembrie 2017 a aceleiași instanțe.

Totodată, a casat hotărârile atacate și, în rejudecare a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și în consecință, a respins acțiunea față de această pârâtă.

A respins cererea de anulare a Raportului de inspecție economico-financiară nr. x/24.03.2016 și a Procesului-verbal nr. ISRAIF x/22.03.2016, ca inadmisibilă.

De asemenea, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În argumentele expuse în susținerea soluției, Inalta Curte a reținut Înalta Curte arată, în primul rând, că instanța de fond a realizat o interpretare și aplicare greșită a disp. art. 16 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 44/1994 în privința noțiunii de călătorii "interne". Noțiunea analizată se regăsește însă în mai multe texte cuprinse în Legea nr. 44/1994, în H.G. nr. 580/1995, Ordinul nr. 266/2005. De asemenea, art. 1 și art. 4 din Ordinul nr. 266/2013 din 22.02.2005 emis în baza disp. art. 2 din H.G. nr. 580/1995, reglementează tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale și pe căile auto județene de către Ministerul Transporturilor și modalitatea de formulare a cererilor pentru tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale și pe căile auto județene.

Arată instanța că, din cuprinsul acestor dispoziții legale, din interpretarea coroborată a textelor sus-menționate se desprinde concluzia că noțiunea "călătorii interne", cuprinsă la art. 16 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 44/1994 se interpretează în sensul de "călătorii auto județene" și nu interjudețene, cum în mod greșit a reținut prima instanță.

Controlul prevăzut de art. 7 din O.U.G. nr. 94/2011 are în vedere, verificarea activității operatorilor economici, de unde rezultă că transportatorii au obligația să dețină documentele justificative prevăzute de lege pentru decontarea cheltuielilor, iar acestea să fie conforme cu legea, în vederea dovedirii realității și întinderii prestației.

Prin urmare, intimata-reclamantă avea obligația să verifice legitimațiile de călătorie și modul de completare a cupoanelor, în sens contrar, sumele nu pot fi decontate de la bugetul de stat.

Referitor la soluționarea excepției inadmisibilității capetelor de cerere prin care s-a cerut anularea Raportului de inspecție economico-financiară nr. x/24.03.2016 și a Procesului-verbal încheiat sub nr. x/22.03.2016, instanța a reținut că Raportul de inspecție economico-financiară este un act premergător emiterii deciziei prin care s-a soluționat plângerea prealabilă, iar în instanță se atacă decizia, astfel că cererea de anulare a acestuia este inadmisibilă, instanța de fond soluționând greșit acest capăt de cerere.

Cu privire la Procesul-verbal x/22.03.2016, s-a reținut că acesta reprezintă anexă la sesizarea penală ce a fost transmisă organelor de cercetare penală competente și, prin urmare, nu poate forma obiect al controlului pe calea contenciosului administrativ, astfel că excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere a fost greșit soluționată de instanța fondului, impunându-se casarea sentinței sub acest aspect.

În fine, instanța a arătat că cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale a fost găsită neîntemeiată, urmează a se constata ca fiind fondată și calea de atac declarată împotriva încheierii prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinței, cu referire la natura dobânzii acordate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând contestația în anulare formulată, prin prisma motivului invocat, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu este întrunită ipoteza textului art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat, pentru argumentele prezentate în continuare.

În prealabil, Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 504 C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea contestației.

Astfel, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică doar incidența vreunuia dintre motivele prevăzute strict de dispozițiile art. 503 C. proc. civ., ce reprezintă sediul materiei.

Înalta Curte reține că, în realitate, contestatoarea nu este de acord cu soluția pronunțătă de către instanța de recurs, prin admiterea căii de atac promovată de părțile adverse, iar prin contestația de față contestatoarea tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu genereze o nouă judecare a cauzei, decât în situații expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte amintește că, aceasată cale de atac nu reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziția părților pentru a ataca hotărârea judecătorească devenita anterior definitiva în calea de atac. Așadar, contestația în anulare nu reprezintă un recurs la recurs, ea neputând avea caracterului unui "apel sau recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative prevăzute la articolul 503 C. proc. civ.

Referitor la motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., este de observat că acesta vizează cazul în care hotărârea dată în recurs este pronunțată de către o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, iar instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției corespunzătoare, deși fusese invocată în condițiile legii.

În dezvoltarea motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esență, contestatoarea invocă necompetența materială funcțională a secției de contencios administrativ, prin raportare la considerentele din cuprinsul deciziei atacate, care, conform Deciziei nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este o competență de ordine absolută.

A mai susținut contestatoarea că în faza recursului a fost invocată o jurisprudență constantă a secției de contencios administrativ și fiscal în sensul celor susținute în contestația formulată, jurisprudență care, prin decizia pronunțată a fost schimbată, cu toate că, conform art. 25-26 din Legea nr. 304/2004 competența de schimbare a jurisprudenței revenea Secțiilor Unite.

În opinia contestatoarei constituie motiv de contestație în anulare lipsa competenței instanței în schimbarea jurisprudenței constante, motiv pentru care a solicitat admiterea cererii, anularea deciziei atacate, urmând ca, în etapa rejudecării recursului să fie verificată inclusiv necesitatea schimbării jurisprudenței și sesizarea Secțiilor Unite.

Analizând aceste susțineri, Înalta Curte apreciază că nelegala compunere sau constituire a completului de judecată reprezintă un aspect care ține de alcătuirea instanței și poate fi invocat ca motiv de contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.

În accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., constituie încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea instanței:

- participarea la judecarea cauzei a unui judecător incompatibil, judecarea cererii de către un complet format dintr-un număr de judecători necorespunzător celui prevăzut de lege pentru cauza respectivă, cu nesocotirea art. 54 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004, neparticiparea procurorului în acele cauze în care legea prevede participarea obligatorie a acestuia, judecarea recursului de către un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluționarea acestuia sau a cărei compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

Textul în discuție permite anularea deciziei instanței de recurs, ca urmare a admiterii contestației în anulare, numai în ipoteza în care judecarea cererii de recurs, în ansamblul său, nu doar a anumitor motive de recurs sau argumente aduse în susținerea motivelor de recurs, ar fi fost realizată de către un complet format dintr-un alt număr de judecători decât cel prevăzut de lege.

Sancțiunea nulității intervine în acest caz nu din motivul aplicării greșite a legii în raportul juridic dedus judecății, ci exclusiv ca urmare a nerespectării normelor de competență, respectiv de alcătuire a instanței.

În același sens sunt și dezlegările din cuprinsul parag. 20 al Deciziei în interesul legii nr. 17/2018 în care se reține că, "Este posibil ca, urmare a greșitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta să fie soluționat de un complet necompetent și, totodată, nelegal compus, greșita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetența".

Și cele două ipoteze ale art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ. (cea în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut și cea în care hotărârea dată în recurs a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței) se referă la integralitatea hotărârii dată în recurs, ca efect al analizării cererii de recurs, în întregul său, într-o compunere nelegală.

Nu în ultimul rând, contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental".

De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Această susținere nu poate fi reținută de Înalta Curte, ca întemeiată; competența instanței de recurs fiind reglementată de dispozițiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea supusă analizei acesteia a fost pronunțată de o curte de apel.

În plus, Înalta Curte mai reține din analiza dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. că, pentru a fi incident acest motiv, legiuitorul a impus condiția ca această excepție a necompetenței, să fi fost invocată în fața instanței de recurs și aceasta să fi omis să se pronunțe asupra acesteia.

Or, în cauză, contrar susținerilor contestatoarei, nu a fost invocată în fața instanței de recurs excepția necompetenței absolute a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum impun dispozițiile legale sus redate.

Contrar opiniei contestatoarei, competența funcțională este tot o competență materială în condițiile în care, în cadrul competenței materiale, se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs) și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății.

Temeiul procesual al soluției date contestației în anulare

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție– secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.