ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3494/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 3128 din 6 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția nulității recursului reclamantei; a fost respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 173 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara– secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; s-a luat act de cererea de renunțare la judecarea recursului formulată de pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva aceleiași sentințe; a fost admis recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România împotriva aceleiași sentințe; s-a dispus casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, a fost respinsă în totalitate acțiunea reclamantei, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale.

Împotriva Deciziei nr. 3128 din 6 iunie 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamanta A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Contestatoarea a arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, întrucât prin decizia atacată, instanța de recurs, încălcând principiul disponibilității și depășind limitele învestirii, a admis recursul declarat de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, casând în parte sentința recurată și, în rejudecare, respingând în totalitate acțiunea reclamantei.

Astfel, prin sentința civilă nr. 173/2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, instanța a dispus anularea în parte a Hotărârii nr. 7/02.10.2015 emisă de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, precum și anularea în parte a Hotărârii nr. 1/15.01.2016 emisă de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești - Cameră Superioară de Disciplină, în ceea ce privește sancțiunea aplicată.

Ori, în condițiile în care Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și-a retras recursul formulat, achiesând la considerentele și dispozitivul primei instanțe cu privire la nulitatea parțială a Hotărârii nr. 7/02.10.2015 emisă de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, instanța de recurs nu putea să admită recursul formulat de UNEJ.

În opinia contestatoarei, UNEJ putea să formuleze recurs, respectiv apărări doar cu privire la petitele acțiunii introductive care îl privesc în mod direct.

Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune că pârâtul este persoana fața de care se pot realiza pretențiile deduse judecății, ori, din eroare materială, instanța de recurs nu a observat că Decizia nr. 7/02.10.2015 nu a fost emisă de către UNEJ, sens în care recursul UNEJ-ului nu putea fi analizat decât cu privire la aspectele față de care are calitate procesuală pasivă.

Potrivit dispozițiilor legale incidente cauzei, respectiv Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, în speță, titularul acțiunii disciplinare nu poate fi decât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești si Ministerul Justiției. În același sens, sunt și dispozițiile art. 60 si 67 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000.

In acest context, subiecții acțiunii disciplinare sunt titularul acțiunii, respectiv Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești și executorul judecătoresc ce a făcut obiectul acțiunii disciplinare.

Renunțând la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 173/30.06.2016. pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2016, titularul acțiunii disciplinare Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești și-a însușit argumentele instanței de fond ce concluzionau asupra necesitații gradării sancțiunii disciplinare aplicate.

În acest context și având în vedere că recurenta Uniunea Naționala a Executorilor Judecătorești nu este abilitata de lege să inițieze o acțiune disciplinară, nu este titularul unui astfel de demers, având doar competența de control a hotărârii date în cadrul unei acțiuni disciplinare și doar la sesizarea executorului judecătoresc, recursul acesteia a rămas fără obiect, fiind lipsit și de interes.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., republicat, pe care se întemeiază prezenta contestație în anulare:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...)

Constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare și procedând la examinarea motivului prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., republicat, se reține că acesta este nefondat.

În ceea ce privește pct. 2 al articolului menționat, Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.

Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale și care să fie determinante pentru soluția din recurs.

În speță, titularul căii de atac susține că dezlegarea dată recursului prin Decizia nr. 3128 din 6 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016 este rezultatul unei erori materiale, după cum urmează: instanța de recurs a admis recursul declarat de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, casând în parte sentința recurată și, în rejudecare, respingând în totalitate acțiunea reclamantei, în condițiile în care titularul acțiunii disciplinare Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și-a retras recursul declarat, achiesând la considerentele și dispozitivul primei instanțe cu privire la nulitatea parțială a Hotărârii nr. 7/02.10.2015 emisă de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, și fără a avea în vedere că recursul UNEJ-ului nu putea fi analizat decât cu privire la aspectele față de care are calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte constată că pretinsa eroare săvârșită de instanța de recurs nu se încadrează în noțiunea de "erori materiale", în sensul textului de lege anterior citat. În sintagma folosită de legiuitor se includ erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale/factuale importante ale cauzei.

Astfel, susținerea contestatoarei nu prezintă relevanță, în condițiile în care Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2016 a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 173/30.06.2016 a Curții de Apel Timișoara, fiind de altfel și emitenta Hotărârii nr. 1/15.01.2016 de soluționare a contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 7/02.10.2015 emisă de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin urmare, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de recurs nu este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., republicat.

De altfel, întreaga argumentare a contestatoarei conduce la concluzia că se tinde la reformarea soluției printr-o rediscutare a cauzei, contrar prevederilor art. 503 din C. proc. civ., republicat.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c. România/2008, Stanca Popescu c. România/2009).

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 3128 din 6 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 3128 din 6 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2020.