ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2141/2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27.12.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Apărării Naționale, să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: 1) efectuarea controlului judecătoresc potrivit art. 4 alin. (4) și art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, asupra: 1.1 - punctului *1) din nota de la subsolul anexei lb, art. 24 din Ordinul M25/2016; 1.2 - articolului 16, alin. (l) din Ordinul M 25/2016; 1.3 - articolului 18, alin. (1) din Ordinul M25/2016, precum și anularea acestora dacă va considera că prin acțiunea lor, în mod nelegal, modifică raporturile juridice reglementate de Legea nr. 223/2015; 2) prin îndeplinirea celor cerute la punctul nr. 1, solicită și anularea deciziilor de recalculare a pensiei nr. x din 24 august 2016 și actualizare a pensiei nr. y din 30 ianuarie 2018 și obligarea pârâților la efectuarea demersurilor necesare, fiecare pe treapta sa de competență, prin emiterea actelor necesare pentru calcularea pensiei sale de către Casa de Pensii Sectorială a M.Ap. N. prin luarea în considerare a bazei de calcul conform art. 28 din Legea nr. 223/2015, formată din elementele enumerate; 3) recunoașterea calității de creditor al acestuia față de pârâți și obligarea pârâților prin Casa de Pensii a Ministerului Apărării Naționale la plata diferențelor dintre pensia în plată și cea cuvenită de drept, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală cuvenită, între 01.01.2016 - data plății efective a pensiei calculată conform solicitărilor. Prin încheierea din data de 26.02.2019, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, pentru soluționarea petitului 2 al acțiunii reclamantului A.. În baza art. 99 C. proc. civ., a disjuns petitul 2 al cererii reclamantului având ca obiect anularea deciziilor de recalculare a pensiei nr. x/24.08.2016 și de actualizare a pensiei nr. x/30.01.2018, precum și cererile subsecvente acestui petit, și a declinat competența materială de soluționare a acestor cereri în favoarea Tribunalului Timiș, complet specializat de litigii de muncă și asigurări sociale. De asemenea, la termenul din data de 24.04.2019, Curtea de Apel Timișoara, față de poziția părților, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Serviciului de Protecție și Pază, în calitate de emitenți ai Ordinului M25/2016, contestat de reclamant. I.

Prin sentința nr. 218 din 10.07.2019, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția inadmisibilității; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Afacerilor Interne; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României și a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe,Serviciul de Telecomunicații Speciale și Serviciul de Protecție și Pază, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 26.02.2019, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18.09.2019, sub nr. x/2018. De asemenea, prin cererea înregistrată la dosarul de recurs la data de 14.02.2022, recurentul-reclamant A. a invocat excepția de nelegalitate a următoarelor acte administrative individuale emise de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, respectiv: decizia de recalculare a pensiei nr. x din 24.08.2016 și decizia de actualizare a pensiei nr. y din 30.01.2018. I.

Prin decizia nr. 889 din 16.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de declinare, invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției, și a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 26.02.2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Totodată, a admis excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței, invocată de intimații-pârâți Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne și a anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 218 din data de 10.07.2019 pronunțate de aceeași instanță, ca nemotivat. I.

Împotriva deciziei nr. 889 din 16.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A., invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. și prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004. În motivare revizuentul a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt din litigiul care a generat prezentul demers judiciar, că în mod nelegal instanța de recurs a ignorat prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. și nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra cererii de îndreptare a unor greșeli materiale care s-au strecurat în cuprinsul cererii de recurs, depusă electronic la 14.02.2022 și în original la 16.02.2022, deși a menționat-o în hotărâre, deschizând astfel calea admiterii excepției de nulitate a cererii de recurs invocate de intimați prin întâmpinările formulate în cauză. În drept, a considerat că această inacțiune a instanței de recurs intră în coliziune cu prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și ale art. 10 din Legea nr. 304/2004, citate în cuprinsul cererii formulate, întrucât prin neluarea în considerare a cererii sale i-a anulat șansa unei judecăți nepărtinitoare, arătându-se astfel că a aplicat în mod greșit principiul echității și justiției care stă la baza oricărui sistem judiciar. Or, în opinia părții, dacă instanța de recurs i-ar fi admis această cerere, excepțiile în anulare a recursului invocate în întâmpinările intimaților Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, precum și reluarea acestora în ședința de judecată din data de 16.02.2022 de către reprezentanții Ministerului Apărării Naționale și Serviciului de Telecomunicații Speciale nu ar mai fi avut efect, pentru că erorile materiale corectate conțin, în fapt, ceea ce critică părțile adverse menționate, adică dezvoltarea motivelor de recurs. În continuare, revizuentul a expus pe scurt considerentele reținute de instanța de recurs în fundamentarea soluției pronunțate și a reluat argumentele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, apreciind că prin neluarea în seamă a cererii de la punctul 1 instanța a ajuns la concluzia netemeinică și neechitabilă potrivit căreia nu se mai impune examinarea celeilalte cereri formulate cu privire la excepția de nelegalitate. În ceea ce privește aplicarea principiului unui proces echitabil pentru judecarea recursului, a arătat că este evident că instanța s-a pronunțat asupra tuturor excepțiilor pârâților, dar nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate pe care a invocat-o, încălcând astfel exigențele de echitate enumerate în Convenția europeană a drepturilor omului, precum și pe cele ale art. 10 din Legea nr. 304/2004. Din acest punct de vedere, contrar celor arătate de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, a considerat că în mod nelegal nu s-a pronunțat instanța de recurs asupra unui lucru cerut, cu toate că a menționat în decizia pronunțată că respectiva încheiere de declinare nu este supusă niciunei căi de atac, astfel că împotriva acestei soluții partea nu are deschisă nicio cale de atac. Or, subliniază revizuentul, excepția de nelegalitate invocată este tocmai o apărare a faptului că nu are nicio cale de atac asupra încheierii de declinare, iar instanța în mod nelegal și contrar exigențelor unui proces echitabil îi anulează singura cale de apărare posibilă în acest caz, prin nepronunțarea asupra excepției invocate. A mai evocat revizuentul jurisprudența Curții Constituționale a României, citând în acest sens considerentele relevante din următoarele decizii: decizia nr. 219/07.03.2006 publicată în M. Of. nr. 297/03.04.2006; decizia nr. 404/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 347/06.05.2008; decizia nr. 425/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 354/08.05.2008; decizia nr. 491/06.05.2008 publicată în M. Of. nr. 446/13.06.2008, decizia nr. 458/11.07.2019 publicată în M. Of. nr. 833/14.10.2019, concluzionând în sensul că instanța de recurs nu a ținut cont chiar de hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că excepția de nelegalitate este un incident procedural, fiind un mijloc procesual de apărare dat în competența instanței în fața căreia se invocă și prin care se instituie garanții suplimentare pentru un proces echitabil. Totodată, a susținut că atunci când excepția de nelegalitate este soluționată chiar de către instanța de recurs, aceasta se va pronunța mai întâi asupra excepției de nelegalitate a actului administrativ individual, și abia ulterior va soluționa fondul litigiului, iar din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că o excepție de nelegalitate nu trebuie trecută cu vederea. Dimpotrivă, se reafirmă regula conform căreia pronunțarea va fi făcută întâi asupra excepției, acest fapt constituind și o garanție a unui proces echitabil, termen pe care Curtea Constituțională îl invocă în fiecare decizie arătată, demonstrând astfel importanța punerii în aplicare a acestui principiu. În plus, revizuentul a prezentat considerente reținute în doctrina juridică, precum și opinii ale specialiștilor în drept, în ceea ce privește excepția de nelegalitate și soluționarea acesteia, a redat conținutul articolului 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat decizia nr. 36/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și a susținut că instanța de recurs nu a ținut cont de faptul că legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată oricând și că excepția de nelegalitate poate fi invocată direct în recurs. Mai exact, a afirmat că instanța de recurs a refuzat controlul indirect asupra legalității actelor administrative individuale arătate, nerespectând astfel decizia nr. 36/2016, care a fost dată pentru întărirea respectării principiului echității procesului civil, încălcând astfel prevederile art. 126 alin. (6) din Constituția României. În final, a redat dispozițiile articolelor nr. 237, 248 alin. (3) și 390 din C. proc. civ. și a arătat că în situația de față, a invocării excepției de nelegalitate direct în recurs, instanța ar fi trebuit să interpreteze prevederile acestui din urmă articol prin înlocuirea cuvântului "fondului" cu "recursului", mai ales că în finalul textului se face referire expresă la excepțiile ce pot fi invocate în orice stare a procesului, adică și la excepția de nelegalitate. Pentru motivele arătate, a considerat că sunt incidente și prevederile art. 5, art. 7, art. 9 alin. (2), art. 10, art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 alin. (6), toate din C. proc. civ., pe care le-a enunțat în finalul cererii de revizuire formulate, solicitând admiterea acesteia. I.

Apărările formulate în cauză. Aspecte procesuale Față de cererea de revizuire formulată de revizuentul A., intimații: Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul Român de Informații, reprezentat de Direcția Juridică-Unitatea Militară 0198 București, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Serviciul de Informații Externe, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Apărării Naționale au formulat întâmpinări prin intermediul cărora au solicitat, în principal, respingerea revizuirii ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, conform argumentelor expuse. Revizuentul a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 100, art. 101 și art. 103 din Legea nr. 223/2015, cerere înregistrată separat sub nr. x/2022/a1. Totodată, a formulat o cerere de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și a depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimați, dar la termenul din 27 aprilie 2023, la care au avut loc dezbaterile, revizuentul a revenit asupra cererii de suspendare a judecății, arătând că nu o mai susține. II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire. Examinând cererea de revizuire prin prisma dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la argumentele invocate, la temeiurile de drept indicate, precum și la înscrisurile depuse la dosar și apărările formulate în cauză de intimați, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al căii de atac extraordinare exercitate în cauză, pentru considerentele ce succed. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că revizuirea este o cale de atac nedevolutivă care vizează remedierea procesuală a erorilor de judecată care au condus la stabilirea greșită a situației de fapt prin hotărârea atacată. În ceea ce privește categoriile de hotărâri care pot fi supuse revizuirii, legiuitorul a stabilit, în principal, că acestea sunt reprezentate de hotărârile judecătorești prin care instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la caracterul fondat sau nefondat al cererii, obiectul revizuirii constituindu-l hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul și doar cu titlu de excepție și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de alin. (2) al art. 509 din C. proc. civ., pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul. De asemenea, potrivit art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată" și "(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), și hotărârile definitive care nu evocă fondul." Întrucât reprezintă o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care reglementează revizuirea sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. În cauză, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. vizează decizia nr. 889 din 16 februarie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a admis excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva încheierii de declinare, invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției, și s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 26.02.2019 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Totodată, s-a admis excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței, invocată de intimații-pârâți Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne, și s-a dispus anularea recursului declarat de același reclamant A. împotriva sentinței nr. 218/10.07.2019 pronunțate de aceeași instanță, ca nemotivat. Așa cum rezultă din cererea de revizuire dedusă judecății, s-a invocat de către revizuent, ca temei de drept, art. 509 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: pct. 1 s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut". În concret, partea revizuentă a reproșat instanței de recurs că nu s-a pronunțat asupra cererii de îndreptare a unor greșeli materiale care s-au strecurat în cuprinsul cererii de recurs, precum și asupra excepției de nelegalitate invocate în legătură cu actele administrative emise de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, și anume decizia de recalculare a pensiei nr. w din 24.08.2016 și decizia de actualizare a pensiei nr. y din 30.01.2018. A mai invocat revizuentul și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, citate supra, considerând că lipsa de acțiune a instanței de recurs, în sensul nesoluționării cererilor precizate, intră în coliziune cu prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul său la un proces echitabil, precum și cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 304/2004. II.1.1. Cât privește motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în ipoteza evidențiată de parte, este important a se reține că o primă condiție de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii vizează sfera hotărârilor judecătorești ce pot face obiectul său, avându-se în vedere împrejurarea că, în această materie, prevederile legale incidente sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind permis a se extinde dincolo de limitele impuse de normele procedurale reglementate de art. 509-513 C. proc. civ. Legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar o atare concepție a fost consacrată constant și în doctrina și jurisprudența în materie, singura excepție fiind reglementată de noul C. proc. civ. în art. 509 alin. (2), respectiv pentru motivele prevăzute la alin. (1) pct. 3, în ipoteza judecătorului, pct. 4 și pct. 7-10 fiind supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul, deci pentru alt motiv de revizuire decât cel invocat în cauză. În materia revizuirii, a "evoca fondul" în primă instanță înseamnă a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurările de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios. Astfel, evocarea fondului are loc atunci când, în temeiul dreptului de control judiciar, instanța reapreciază probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt și pronunță o soluție cu totul diferită decât aceea pronunțată de instanțele inferioare. De asemenea, numai dacă din considerentele deciziei rezultă că instanța a schimbat situația de fapt, păstrând totuși soluția atacată, revizuirea este admisibilă. În accepțiunea doctrinară și cea jurisprudențială conturate în interpretarea noțiunii de "hotărâre care evocă fondul" s-a stabilit că o astfel de cerință este îndeplinită de acele hotărâri pronunțate în recurs în care are loc o nouă judecată, fiind astfel vorba despre o hotărâre dată în rejudecare, după casarea cu reținere. În concluzie, în ceea ce privește hotărârile pronunțate în recurs, noțiunea de "hotărâre care evocă fondul" include hotărârile instanței de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reținere, iar nu și pe cele prin care s-a anulat sau s-a respins recursul, în acest din urmă caz cu excepția ipotezei în care instanța a schimbat situația de fapt. În prezenta cauză, deși decizia atacată de revizuent este definitivă, aceasta nu face parte din categoria hotărârilor prin care s-a evocat fondul pricinii deduse judecății, fiind pronunțată o hotărâre prin care nu s-a reținut o altă situație de fapt decât cea stabilită prin sentința ce a format obiectul recursului, iar instanța de control judiciar nu a dat o altă dezlegare raportului juridic litigios în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurări de fapt deja stabilite. Cu alte cuvinte, nu s-a realizat o nouă judecată în calea de atac, diferită de cea de la prima instanță, care să determine o altă soluție, ci, așa cum reiese din considerentele arătate în precedent, doar a fost menținută hotărârea pronunțată în etapa judecății în fond, ca urmare a anulării recursului reclamantului pentru nemotivare, aspect ce nu poate determina încadrarea deciziei atacate cu revizuire în categoria hotărârilor care evocă fondul. În același sens, este de observat că încheierea din data de 26.02.2019 a Curții de Apel Timișoara, care a făcut, de asemenea, obiectul recursului promovat de reclamant, vizează o soluție de admitere a excepției de necompetență materială și de declinare a petitului 2 de cerere prin care partea a solicitat anularea celor două acte administrative emise de Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale (cu privire la care a invocat, în faza procesuală a recursului, excepția de nelegalitate), deci o soluție ce nu vizează fondul cauzei. Recursul a fost respins ca inadmisibil, reținându-se incidența dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora: "dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente (...)." Prin urmare, este inadmisibilă calea de atac extraordinară exercitată în cauza de față de revizuentul A., întrucât are ca obiect o hotărâre care nu se încadrează în categoria celor care evocă fondul, susceptibile de revizuire conform prevederilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut la pct. 1. Pe de altă parte, demn de menționat este și faptul că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. dă expresie principiului disponibilității în procesul civil și are în vedere ipotezele: extra petita, minus petita sau plus petita, prin raportare la prevederi cuprinse în C. proc. civ. Sintagma "lucru cerut" din conținutul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă numai la cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății, adică la pretențiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvențională sau de alți intervenienți din proces, în cererile lor. Ceea ce caracterizează aceste cereri și le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părțile în cadrul litigiului este faptul că, prin pronunțarea asupra lor, instanța pune capăt litigiului. Potrivit art. 9 C. proc. civ. "(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.", iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." De asemenea, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede în mod expres că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Or, motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se analizează prin raportare la fondul pretențiilor concrete deduse judecății și se referă la neconcordanța dintre petitul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată de instanță, ceea ce nu este cazul în speță. Din dezvoltarea cererii formulate ce reflectă nemulțumiri privind pretinse încălcări ale dreptului de dispoziție al părților în materia stabilirii limitelor acțiunii, rezultă că revizuentul, prin invocarea acestui motiv de revizuire, tinde să obțină o reanalizare a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, la o repunere în discuție a unor chestiuni ce au fost în mod definitiv tranșate, precum și a modalității de soluționare a recursurilor, ceea ce nu este permis a se realiza prin intermediul căii de atac extraordinare a revizuirii. În plus, se reține că revizuentul critică decizia pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, însă acestea nu pot fi puse în discuție în cadrul revizuirii, fiind motive de reformare a hotărârii, posibilă însă numai în apel sau în recurs, în condițiile legii, nu și în această cale extraordinară de atac de retractare. În afara condițiilor restrictive ale textelor legale aplicabile, o cale extraordinară de atac nu poate fi primită pentru motive care ar conduce la schimbarea stării de fapt ori aprecierii în drept față de cea avută în vedere de instanța care a judecat anterior, ea nefiind o cale de reformare care să creeze posibilitatea rejudecării speței, eventual să deschidă calea recursului la recurs. În acest context, cum cererea revizuentului nu îndeplinește condițiile de admisibilitate a căii de atac extraordinare a revizuirii ce vizează sfera hotărârilor judecătorești care pot face obiectul său, precum și tipul cererilor circumscrise "lucrului cerut" cu privire la care pretinde că instanța de recurs nu s-a pronunțat, Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 509 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reține incidența motivului de revizuire reglementat la pct. 1 al textului de lege invocat, demersul părții fiind, prin urmare, inadmisibil sub acest aspect. II.1.2. Și în ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că revizuentul a formulat o cerere inadmisibilă. Motivul de revizuire invocat, conceput de legiuitor ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminența dreptului european, trebuie analizat în contextul reglementării comune a acestei căi extraordinare de atac, care exclude posibilitatea transformării unei căi de atac de retractare într-o veritabilă cale de atac la calea de atac exercitată. Astfel, în lipsa unui conflict dintre dreptul intern și dreptul european, nu se pune problema aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene și, pe cale de consecință, nici a incidenței motivului de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004. Prima condiție de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, care rezultă implicit și indubitabil din textul legal invocat, este aceea a aplicabilității dreptului Uniunii Europene în raportul juridic dedus judecății. Invocarea de către revizuent în susținerea cererii sale, exclusiv a unui principiu general desprins din jurisprudența europeană, fără indicarea în concret a unei norme din dreptul unional care să fie aplicabilă cauzei, raportul juridic litigios fiind, de altfel, sub incidența dreptului național, atrage respingerea ca inadmisibilă a căii de atac exercitate, pentru neîndeplinirea condiției premisă stabilite de lege în vederea promovării acesteia. În hotărârea pronunțată la 16.03.2006, în cauza C-23/2004 - Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, CJUE a statuat în sensul că: "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri". Raportat la condiția de admisibilitate sus-menționată, revizuentul se rezumă să susțină că lipsa de acțiune a instanței de recurs, în sensul nesoluționării cererilor precizate, intră în coliziune cu prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul său la un proces echitabil. Nu indică, însă, nicio normă din dreptul Uniunii aplicabilă cauzei, cu excepția principiului evocat, pe care îl apreciază a fi fost încălcat prin decizia supusă revizuirii. Or, principiile de drept unional sau drepturile fundamentale prevăzute în Cartă sunt incidente numai în situațiile în care o altă normă de drept unional este, de asemenea, aplicabilă raportului juridic dedus judecății, întrucât protecția acestor principii generale ca și a drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă este asigurată când statele membre acționează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene. Când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, nu își găsesc aplicabilitatea nici principiile generale de drept unional, nici drepturile fundamentale garantate prin Cartă. De asemenea, CJUE nu este competentă să examineze situația juridică respectivă doar pe temeiul principiilor generale de drept unional sau a invocării prevederilor Cartei drepturilor fundamentale, când nu există niciun element care să permită să se considere că litigiul privește interpretarea sau aplicarea unei norme a dreptului Uniunii Europene, alta decât principiile generale sau normele care figurează în Cartă (Ordonanța CJUE din 8 februarie 2016, în cauza C-407/15). Revizuentul nu a oferit niciun argument în sensul că un act normativ național ar urmări să pună în aplicare dreptul Uniunii Europene, nu a invocat faptul că raportul juridic litigios tranșat prin decizia definitivă ar fi unul în care operează armonizarea și nici nu a adus argumente în sensul că dreptul Uniunii Europene ar fi fost aplicat de Statul Român în materia analizată, chiar dacă aceasta este un domeniu de drept intern. Prin criticile formulate, partea este nemulțumită de modul în care i-au fost soluționate recursurile îndreptate împotriva încheierii din 26.02.2019 și a sentinței nr. 218/10.07.2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca instanță de fond, urmărind să obțină o rejudecare a litigiului său. Însă, funcția revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăților definitive, în afara condițiilor strict reglementate procedural. În acest sens, instanța este dispensată de a analiza susținerile revizuentului care, din punct de vedere procedural, nu vizează și nu au legătură cu această cale extraordinară de atac, ținând cont de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. Pentru aceste motive, Înalta Curte va constata și inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate asupra cererii de revizuire Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 21 din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire dedusă judecății, ca inadmisibilă.