ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2023

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția penală, în dosarul nr. x/2018, privind pe inculpații A. și B., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 36 din 19.03.2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepția prescripției răspunderii penale invocată de inculpata A..

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei A., pentru complicitate la infracțiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen.

S-a constatat că legea penală mai favorabilă în cazul inculpatului B. o reprezintă C. pen. din 1969.

Inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1), lit. a), teza II-a (dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director, asociat sau membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale) C. pen. din 1969, pentru complicitate la infracțiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 (în prezent art. 48 C. pen.) rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea 78/2000 cu aplic. art. 31 alin. (2) C. pen. din 1969 (în prezent art. 52 alin. (2) C. pen.) și art. 5 C. pen.

S-a constatat că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentință este concurentă în accepțiunea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 cu infracțiunile care au făcut obiectul operațiunii de contopire în sentința penală nr. 1387/2017 a Judecătoriei Deva.

S-au repus în individualitate pedepsele contopite prin sentința penală nr. 1387/2017 a Judecătoriei Deva (și a înlăturat temporar sporul de 1 lună închisoare) după cum urmează: 2 ani închisoare și 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1969, pentru infracțiunea de conflict de interese prev. de art. 253

1

, alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic art. 5 alin. C. pen., aplicată prin sentința penală nr. 2251/2014 a Judecătoriei Deva, definitivă la data de 21.04.2015; 6 luni închisoare pentru instigare la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969, rap. la art. 248 C. pen. din 1969.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. din 1969, rap. la art. 34 alin. (1), lit. b) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele de mai sus cu pedeapsa aplicată prin sentință și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 luni închisoare, urmând ca în final, inculpatul B. să execute pedeapsa de 3 ani și 3 luni închisoare.

În baza art. 35 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a (dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) și lit. c) (dreptul de a ocupa funcția de administrator, director, asociat sau membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale) C. pen. din 1969, pe o perioadă de 10 ani.

În condițiile și pe durata prev. de art. 71 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat) C. pen. din 1969.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., s-au dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, perioadele de timp executate, respectiv de la data de 30.04.2015 până la data de 14.12.2015 și de la data de 25.07.2017 până la data de 06.03.2018.

S-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice cu sediul în București

În baza art. 118 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, s-a dispus confiscarea în favoarea statului de la inculpatul B., a sumei de 2.582.629,12 RON.

S-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. 94/P/2015 din data de 25.06.2018 a D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia până la concurența sumei de 2.582.629,12 RON asupra imobilului aparținând inculpatului B., situat în Petroșani, județul Hunedoara, compus din 2 camere și dependințe, înscris în CF x Petroșani (CF vechi x Livezeni), nr. TOP x.

S-a respins cererea formulată de D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia de instituire de măsuri asigurătorii asupra bunurilor deținute de inculpata A..

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: copia legalizată a certificatului de atestare fiscală nr. x/08.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara – vol. 5, dosar urmărire penală, copia legalizată a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroșani – vol. 5, dosar urmărire penală și - documentul intitulat DECLARAȚIE privind neîncadrarea în situațiile prevăzute de art. 181 - dosar urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și inculpatul B..

Prin decizia nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția penală, în dosarul nr. x/2018, s-au decis următoarele:

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție–Serviciul Teritorial Alba Iulia, partea civilă Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației și inculpatul B. împotriva sentinței penale nr. 36 din 19.03.2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.

A fost desființată sentința penală atacată și procedând la o nouă judecată a cauzei:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru complicitate la infracțiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (6), (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A. pentru complicitate la infracțiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) și (5) C. proc. pen., raportat la art. 1357 și art. 1382 C. civ., a obligat, în solidar, inculpații B. și A. să plătească în favoarea părții civile Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene în calitate de succesor în drepturi a Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației suma de 2.582.629,12 RON, cu titlu despăgubiri civile, la care se adaugă dobânda legală aferentă până la plata integrală a debitului.

În baza art. 249 C. proc. pen., s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatei A. până la concurența sumei de 2.582.629,12 RON.

A fost menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța nr. 94/P/2015 din data de 25.06.2018 a D.N.A.- Serviciul Teritorial Alba Iulia până la concurența sumei de 2.582.629,12 RON asupra imobilului aparținând inculpatului B., situat în Petroșani, județul Hunedoara, compus din 2 camere și dependințe, înscris în CF x Petroșani (CF vechi x Livezeni), nr. TOP x.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: copia legalizată a certificatului de atestare fiscală nr. x/08.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara – vol. 5, dosar urmărire penală; copia legalizată a certificatului de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroșani – vol. 5, dosar urmărire penală; documentul intitulat DECLARAȚIE privind neîncadrarea în situațiile prevăzute de art. 181 - dosar urmărire penală.

Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru comiterea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de folosire de documente false care a avut ca urmare obținerea cu rea-credință și pe nedrept de fonduri europene prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 și 52 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator de drept al S.C. C. S.R.L., cunoscând situația financiară a societății a acceptat participarea la licitația organizată de CJ Hunedoara, procedură în care, pentru a eluda prevederile legislației privind achizițiile publice a căror nerespectare ar fi dus la neatribuirea contractului și ulterior la neeligibilitatea cheltuielilor, a folosit documente false constând în certificatul de atestare fiscală nr. x/8.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroșani și documentul intitulat DECLARAȚIE privind neîncadrarea în situațiile prevăzute de art. 181 (însușit prin semnătură) determinând folosirea acestora de către reprezentanții CJ Hunedoara anexat cererii de pre-finanțare nr. x/12.01.2010, cu consecința aprobării la plată a sumelor solicitate .

Cu privire la inculpatul B., s-a reținut că a fost trimis în judecată sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la infracțiunea de folosire de documente false care a avut ca urmare obținerea cu rea-credință și pe nedrept de fonduri europene prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispozițiilor art. 5 și 52 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator de fapt al S.C. C. S.R.L. și prevalându-se de autoritatea pe care o exercita în cadrul societății, cunoscând situația financiară a societății a decis participarea la licitația organizată de CJ Hunedoara, procedură în care, pentru a eluda prevederile legislației privind achizițiile publice a căror nerespectare ar fi dus Ia neatribuirea contractului și ulterior la neeligibilitatea cheltuielilor, a decis folosirea de documente false constând în certificatul de atestare fiscală nr. x/8.10.2009 eliberat de DGFP Hunedoara, certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.09.2009 eliberat de Primăria Municipiului Petroșani și documentul intitulat DECLARAȚIE privind neîncadrarea în situațiile prevăzute de art. 181 (asumat prin semnătură de inculpata A.), determinând folosirea acestora de către reprezentanții CJ Hunedoara anexat cererii de pre-finanțare nr. x/12.01.2010, cu consecința aprobării la plată a sumelor solicitate.

Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că în cauză este împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale, termen care începe să curgă în raport de Decizia nr. 5/2019 pronunțată de către Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii de la momentul apariției primei pagube, a primului folos necuvenit, în cauza de față acesta reprezentându-l data de 8.02.2010, din perspectiva eventualei întreruperi a termenului de prescripție a răspunderii penale, instanța de control judiciar reținând incidența Deciziei HP nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 20 iulie 2023 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin TDS, astfel că acesta avea posibilitatea de declarare a recursului în casație până la data de 21 august 2023, inclusiv.

Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs în casație, la data de 26 iulie 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, prin procuror șef-serviciu, prin adresa nr. x/2023, invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, cu privire la inculpații B. și A..

În contradicție, cu motivarea instanței de control judiciar, cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a considerat că, în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene (printre care se numără și infracțiunile incriminate în secțiunea 4

1

din Legea nr. 78/2000), supremația dreptului Uniunii impune aplicarea cu prioritate a deciziilor europene prin asigurarea efectului deplin al art. 325 alin. (1) și (2) din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (IFUE).

Din această perspectivă, potrivit jurisprudenței CJUE, instanțele naționale, dacă este necesar, lasă neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru să respecte obligațiile care nu sunt impuse prin articolul sus amintit, în caz contrar, s-ar crea un risc sistemic de impunitate în toate cauzele penale care vizează obiectul sus amintit.

Preocuparea Uniunii privind protecția fondurilor sale este constantă și consecventă, fiind consemnată inițial în chiar Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, apoi în Decizia nr. 928/2006, privind obligațiile asumate de România în contextul aderării la UE.

Această preocupare constantă pentru protecția intereselor financiare ale UE este consacrată și prin diferite decizii ale instanței de contencios european, dintre care cea mai importantă decizie, ce se aplică fără discuție în cauza de față, este cea pronunțată în data de 24.07.2023 în cauza C-107/23 PPU.

Totodată, s-a apreciat că relevante în motivarea supremației normelor europene sunt și următoarele: hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160, hotărârea C-105/14 - Tarico, în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut aplicarea dispozițiilor CJUE din 21.12.2021, lăsând neaplicată o decizie a Curții Constituționale, aspect important relativ la potențialele efecte ale deciziilor unei instanțe de control de constituționalitate a legilor a unui stat membru, hotărârea pronunțată în cauzele preliminare conexate C-357/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19.

În aplicarea acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație si Justiție a arătat: "constatând că, în cauză, contestatorii au fost condamnați pentru infracțiuni a căror sancționare intră sub incidența dreptului Uniunii și având în vedere elementele de interpretare a dispozițiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menționată, relativ la noțiunea de instanță constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispozițiilor articolului 325 alin. (1) TFUE, precum și a obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928, în condițiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene."

În continuare, instanța supremă a subliniat "caracterul obligatoriu al dezlegării date prin hotărârea prealabilă, instanța națională fiind ținută de decizia pronunțată cu titlu preliminar de Curte în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal. 106/77, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE. C-689/13)", precum și că efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru. Instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional"

În concluzie, având în vedere decizia CJUE pronunțată la data de 24.07.2023, s-a apreciat că efectul menționat anterior al Deciziei nr. 358/2022 a instanței de contencios constituțional, datorită specificului infracțiunii de comiterea căreia sunt acuzați inculpații trebuie cu necesitate înlăturat de la aplicare în temeiul ort 325 TFUE și în aplicarea jurisprudenței constante a instanței de contencios european, astfel încât în cauză nu se poate vorbi de împlinirea termenului de prescripție general, fiind incidente dispozițiile referitoare la prescripția specială, a cărui termen nu s-a împlinit în prezenta cauză dat fiind faptul că anterior publicării Deciziei 297/2018 a Curții Constituționale au existat acte întreruptive de prescripție, dintre care, cu titlu exemplificative, aducerea la cunoștința a învinuirii realizată la data de 02.10.2017 (A., fila x, B., fila x, voi. II U.P.), dată care se situează în interiorul termenului de prescripție generală de 10 ani stabilit de lege în raport de limitele de pedeapsă pentru infracțiunea dedusă judecății.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată tuturor participanților, iar până la expirarea termenului de 10 zile, prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., au fost depuse concluzii de inculpata A., prin apărător ales.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 6 septembrie 2023, iar la înaintarea dosarului în calea de atac, procedură de comunicare a recursului în casație era îndeplinită.

La dosar, nu au fost depuse alte concluzii scrise, iar la data de 26 octombrie 2023 a fost întocmit raportul de magistratul-asistent.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție–Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția penală, în dosarul nr. x/2018.

S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători și s-a acordat termen la data de 28 noiembrie 2023, cu citarea inculpaților B. și A..

Examinând admisibilitatea cererii de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 680 din 20 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția penală, în dosarul nr. x/2018, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casație întrunește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele procurorului care a exercitat calea de atac și organul judiciar din care face parte, hotărârea atacată, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea extraordinară de atac, care este, de asemenea, promovată în termen legal. Și condiția reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este îndeplinită de calea de atac promovată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia, acesta invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, cu privire la inculpații B. și A..

Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Alba Iulia în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Alba Iulia a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând, în esență, că încetarea procesului penal față de inculpații A. și B. în raport de deciziile instanței de control constituțional, a fost dispusă în mod eronat.

Ca atare, instanța de recurs în casație va evalua problema intervenirii prescripției răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și la decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă: "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituțională a României a constatat că: "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanța de control constituțional a reținut următoarele: (...) deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (paragraful 72); în consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curții Constituționale (paragraful 74); așadar, Curtea constată că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate (paragraful 76).

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislația penală substanțială, cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripție, calculat de la momentul săvârșirii faptei, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanței de control constituțional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forță juridică a instituției prescripției speciale, cu consecința revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) și lit. d) din articolul anterior menționat, termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani și d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, cu privire la inculpatul B. constată că pentru infracțiunea prevăzută de art. art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 ani la 10 ani și 6 luni închisoare, ceea ce conduce la un termen general al prescripției de 10 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen.

Având în vedere că potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. coroborat cu Decizia nr. 5/11.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii; prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit, fapta fiind comisă la data de 08.02.2010, (data la care s-a efectuat prima plată către S.C. C. SRL) astfel că, termenul de 10 ani s-a împlinit la data de 07.02.2020 (conform art. 186 alin. (1) C. pen. " la calcularea timpului luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă"), la care, adăugând perioada în care judecata cauzei a fost suspendată de drept între 16.03.2020-14.05.2020 (60 zile) în baza art. 43 alin. (2) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și apoi în baza art. 64 alin. (5) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, s-a împlinit în 07.04.2020.

Fiind întrunite elementele de tipicitate ale complicității la infracțiunea de folosirea de documente false care a avut ca urmare obținerea pe nedrept de fonduri europene cu privire la inculpata A., cu ocazia analizei incidenței prescripției răspunderii penale în privința inculpatului B. s-a constatat că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 07.04.2020, astfel că, în mod corect, s-a constatat că tot la data de 07.04.2020 s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și cu privire la inculpata A. în ce privește săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 18

1

alin. (1), (3) din Legea 78/2000 cu aplic. art. 52 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen.

Prin urmare, instanța de control judiciar prin decizia pronunțată la data de 20 iulie 2023, în mod corect a dispus încetarea procesului penal, fiind incidentă instituția prescripției răspunderii penale.

Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripției răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupție în general, invocând cauza CJUE "Taricco 1".

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudența sa semnificația calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituții juridice și a eficienței standardelor de protecție consacrate de dreptul național. Curtea a arătat că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are același înțeles și același domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripției răspunderii penale ține, asemenea normelor privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor, de dreptul penal material și este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalității infracțiunilor și pedepselor. De asemenea, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

Standardul național de protecție circumscris exigențelor ce derivă din principiul legalității incriminării și a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudența CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării și normele în materia prescripției răspunderii penale.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanța națională ar fi astfel determinată să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile în cauză ale C. pen. se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligații, iar aceasta chiar dacă respectarea obligației respective ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).

Astfel fiind, susținerea procurorului în sensul aplicabilității cauzei "Taricco 1" nu poate fi reținută de către instanța de recurs în casație.

Cât privește incidența Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), invocată de procuror în susținerea recursului în casație, Inalta Curte reține următoarele:

Prin Hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 PPU (Hotărârea Lin), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a declarat:

"1) Articolul 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct."

Preliminar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiunea prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, infracțiune inclusă în Secțiunea a 4

1

-a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene".

Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Această hotărâre a fost generată de o sesizare vizând interpretarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează materia prescripției răspunderii penale, în legătură cu principiile legalității incriminării și pedepsei și regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Despre procedura prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între statele naționale și Curte, și că instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul național, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023).

Așadar, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanța de trimitere, necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Din cuprinsul considerentelor Hotărârii Lin se poate observa că informațiile și explicațiile instanței de trimitere conțin omisiuni și informații neconforme ce influențează, în ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curții Constituționale, a interdicției retroactivării/ultraactivării unei legi penale mai severe, a respectării principiului legalității incriminării și pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).

În primul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale, efectele acestora se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul oficial (facta futura), așa cum a explicat instanța de trimitere, ci și situațiilor juridice pendinte și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

În al doilea rând, informațiile neconforme oferite de instanța de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunilor penale, activitatea legii penale și a principiilor adiacente, au condus și la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii și jurisprudenței CEDO.

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp, este consacrată de Constituție (art. 15 alin. (2), de C. pen. (art. 1, 2 și 5), dar și de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (art. 7) și de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), care interzic aplicarea retroactivă a legii penale mai severe, concept esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE).

Or, lăsarea neaplicată a Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a Inaltei Curți de Casație și Justiție conduce fie la ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ prin deciziile Curții Constituționale, fie aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consființit disparția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Așadar, cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data intrării în vigoare a acestui act normative (30 mai 2022) și nicidecum retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Așa cum s-a expus anterior, în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Explicațiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecția drepturilor fundamentale, are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Art. 7 din CEDO interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivității legii penale mai severe se aplică atât dispozițiilor care definesc infracțiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât și celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franței, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44).

Obligația de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esențial al articolului 7 [din CEDO], și anume previzibilitatea sancțiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, și cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul și colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenție întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceștia au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, par 70).

Deopotrivă, lăsarea neaplicată a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin care a fost sancționată lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale (a limitelor răspunderii penale) conduce și la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea au fost protejate de art. 7 din CEDO.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că principiul securității juridice (principiu fundamental al dreptului Uniunii) "impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

Plecând de la deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, prin care a fost sancționată lipsa de previzibilitate și claritate a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalității incriminării, consființind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripției răspunderii penale, așa cum este recunoscut, în mod tradițional, în doctrină, jurisprudența Curții Constituționale sau a instanțelor judecătorești, cu consecințele specifice ce decurg din art. 7 CEDO și art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Instituția juridică a prescripției răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. și cuprinde domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta, termenele în care poate interveni și modalitatea de calcul al acestora, întreruperea și suspendarea cursului acestor termene și efectele împlinirii termenului de prescripție, fiind dispoziții de drept material în integralitate.

Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripție de restul elementelor acesteia (prin hotărârea de trimitere celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forțată și nesusținută de argumente juridice, contrară unei jurisprudențe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanța supremă prin Deciza nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripței, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în ju