ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 48/PI/2018 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 5 C. pen. cu aplicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului A. este actualul C. pen. și legislația penală specială în vigoare.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat art. 16 lit. f) C. proc. pen. cu referire la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub acuzația infracțiunii de fals intelectual, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a faptului că la data începerii urmăririi penale in personam intervenise prescripția răspunderii penale.

În baza art. 5 C. pen. cu aplicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului B. este actualul C. pen. și legislația penală specială în vigoare.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. de sub acuzația instigării la infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 5 C. pen. cu aplicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului C. este C. pen. 1969.

În baza art. 396 alin. (5) cu referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013 și art. 18

1

C. pen. 1969 a fost achitat inculpatul C. de sub acuzația infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prevăzute de art. 292 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. 1969 s-a aplicat inculpatului C. o amendă administrativă în cuantum de 1.000 RON.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanța emisă în Dosarul nr. x/2016 la data de 25 aprilie 2016 de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al imobilului situat în mun. Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare înscris în cartea funciară nr. x-C1-U2 Satu Mare, având număr cadastral x, aflat în proprietatea inculpatului A. până la concurența sumei de 182.114 RON, întrucât nu mai subzistă temeiul pentru care a fost instituită măsura asigurătorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanța emisă în Dosarul nr. x/2016 la data de 25 aprilie 2016 de către Direcția Națională Anticorupție -Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al imobilului situat în mun. Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare înscris în cartea funciară nr. x Satu Mare, având număr cadastral x Satu Mare, aflat în proprietatea inculpatului B. până la concurența sumei de 182.114 RON întrucât nu mai subzistă temeiul pentru care a fost instituită măsura asigurătorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanța emisă în Dosarul nr. x/2016 la data de 25 aprilie 2016 de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al imobilului situat în mun. Satu Mare, str. x bl. C2-4, jud. Satu Mare înscris în cartea funciară colectivă nr. x Satu Mare și cartea funciară individuală, nr. topografic x și y aflat în proprietatea inculpatului C. până la concurența sumei de 182.114 RON întrucât nu mai subzistă temeiul pentru care a fost instituită măsura asigurătorie.

A fost respinsă cererea formulată de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari privind desființarea procesului-verbal de licitație imobiliară din data de 7 septembrie 2010 emis în Dosar execuțional nr. x/2010 de Biroul executorului judecătoresc A., procesul-verbal de adjudecare definitivă imobiliară din 22 septembrie 2010 emis în Dosar execuțional nr. x/2010 de Biroul executorului judecătoresc A. și procesul-verbal de distribuire a prețului întocmit la data de 11 octombrie 2010 emis în Dosar execuțional nr. x/2010 de Biroul executorului judecătoresc A..

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de părțile civile D. și E. în procesul penal împotriva inculpatului A., având în vedere temeiul achitării acestuia de sub acuzația comiterii infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de părțile civile D. și E. împotriva inculpaților B. și C.

În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă cererea părților civile D. și E. de obligare a inculpaților A., B. și C. la plata în favoarea lor a cheltuielilor judiciare în primă instanță.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în primă instanță au rămas în sarcina statului.

Împotriva Sentinței penale nr. 48/PI/2018 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul C. și părțile civile D. și E.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea Sentinței penale nr. 48/PI/2018 a Curții de Apel Oradea și, în rejudecare:

- condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- condamnarea inculpatului B., pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, faptă prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- condamnarea inculpatului C., pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prev. de art. 326 C. pen., raportat la art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

- admiterea acțiunii civile exercitate de părțile civile D. și E., în baza art. 19 alin. (1), (2), (4), (5) C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., art. 397 alin. (1) C. proc. pen.

- în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen., desființarea procesului-verbal de licitație imobiliară din data de 7 septembrie 2010 și a actelor subsecvente, respectiv procesul-verbal de adjudecare definitivă imobiliară din data de 22 septembrie 2010, procesul-verbal de distribuire a prețului din data de 11 octombrie 2010 și contractele de vânzare-cumpărare ulterioare;

- în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 404 alin. (4) lit. g) C. proc. pen., restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Inculpatul C., prin apărător ales, a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând, achitarea inculpatului, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., întrucât fapta nu este săvârșita cu vinovăția prevăzută de legea penală.

Partea civilă E., prin mandatar F., a solicitat condamnarea inculpaților, sub aspectul infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, admiterea acțiunii civile, conform precizărilor depuse în ședința din 22 februarie 2016 și obligarea inculpaților la plata sumei de 160.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul material și 100.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum și obligarea inculpaților, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia penală nr. 168/A din data de 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosar nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

I. Au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și de către părțile civile D. și E. împotriva Sentinței penale nr. 48/PI/2018 din 7 iunie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/2016.

A fost desființată, în parte, sentința penală mai sus-menționată și, rejudecând:

1). În baza art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 66 alin. (2) C. pen., a fost interzisă inculpatului pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 65 C. pen., a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

Conform art. 91, 92 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe un termen de supraveghere cu o durată de 3 ani.

Conform art. 93 alin. (1) și (2) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a impus condamnatului respectarea următoarelor măsuri de supraveghere și obligații:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune de la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență;

f) să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Conform art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a impus condamnatului să prestează o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 60 de zile, la Primăria Satu Mare - Serviciul Public "Administrația Domeniului Public" sau la Serviciul Public de Asistență Socială Satu Mare, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

A fost atrasă atenția asupra disp. art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

2). În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului B., din instigare la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., în instigare la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 25 C. pen. din 1969 raportat art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru instigare la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

În baza art. 65 C. pen. din 1969, a fost interzisă inculpatului pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Conform art. 86

1

alin. (1) și art. 86

2

C. pen. din 1969, a fost suspendată sub supraveghere executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului B., pe durata unui termen de încercare de 5 ani.

În baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. din 1969, a fost obligat inculpatul B. ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Satu Mare, la datele fixate de acesta;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

A fost atrasă atenția asupra disp. art. 86

4

C. pen. din 1969 privind situațiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, se suspendă și executarea pedepselor accesorii aplicate inculpatului.

Inculpații A. și B. Obligă au fost obligați în solidar pe la plata sumei de 52.875 RON, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă E..

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de partea civilă E., de acordare a daunelor morale.

A lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă D., urmare a decesului acesteia.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător luată prin ordonanța emisă la data de 25 aprilie 2016 în Dosar nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari, asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al imobilului situat în mun. Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare înscris în cartea funciară nr. x-C1-U2 Satu Mare, având număr cadastral x, aflat în proprietatea inculpatului A., până la concurența sumei de 52.875 RON.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător luată prin Ordonanța emisă la data de 25 aprilie 2016 în Dosar nr. x/2016 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul pentru efectuarea urmăririi penale în cauze privind infracțiunile de corupție săvârșite de militari, asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al imobilului situat în mun. Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare înscris în cartea funciară nr. x Satu Mare, având număr cadastral x Satu Mare, aflat în proprietatea inculpatului B., până la concurența sumei de 52.875 RON.

Au fost desființate mențiunile din procesul-verbal de licitație imobiliară din data de 7 septembrie 2010 emis în Dosar execuțional nr. x/2010 de Biroul executorului judecătoresc A., privind participarea la licitație a lui G. și menține actele subsecvente.

Inculpații A. și B. au fost obligați la plata sumei de câte 1.500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

II. A fost respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C. împotriva aceleiași sentințe penale.

Apelantul inculpat C. a fost obligat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Au fost obligați inculpații A. și B. la plata sumei de câte 277,20 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către partea civilă E. (din care suma de câte 138,60 RON reprezintă cheltuielile de deplasare ale reprezentantului convențional al părții civile, numitul F.).

A fost respinsă cererea formulată de F., mandatarul apelantei părți civile E., privind plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 1.162,2 RON (432 RON pentru termenul din 26 martie 2019 și 730,20 RON pentru termenul din 9 aprilie 2019).

Onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații A., B. și C., în sumă de câte 90 RON, s-a dispus a fi plătit din fondurile Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare determinate de soluționarea apelurilor formulate de Parchet și de părțile civile D. și E., au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 168/A din data de 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosar nr. x/2016, au formulat cereri de recurs în casație inculpatul A., la data de 8 iulie 2019, prin avocați H. și I. și inculpatul B., la data de 3 iulie 2019,prin avocat J..

a)Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A.;

În motivarea scrisă a cerii sale, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

S-a arătat că faptei pentru care a fost condamnat - abuzul în serviciu, îi lipsește tipicitatea obiectivă, prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, cu privire la elementul material al infracțiunii, condițiile esențiale de realizare, dar și la urmarea imediată a acesteia.

Referitor la lipsa tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată și la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, era necesar să se stabilească dacă actele îndeplinite de inculpatul A. au avut caracter de nelegalitate.

Or, în cauză atribuțiile de serviciu încălcate de către inculpat nu își au izvorul într-o lege, ci în interpretarea dată legii de către instanța de judecată.

S-a mai arătat că instanța de apel, contrar celor stabilite prin Deciziile Curții Constituționale nr. 256/2014 și nr. 650/2018, a combinat prevederile mai nefavorabile din două legi succesive pentru condamnarea inculpatului A., prevederile C. pen. nou și prevederile C. proc. civ. care împreună redau elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prin încălcarea unei dispoziții speciale.

Cu referire la lipsa urmării imediate specifice infracțiunii de abuz în serviciu, se apreciază că nu s-a analizat de către instanța de apel dacă actele îndeplinite de către inculpatul A. au produs vătămări drepturilor și intereselor legale ale persoanei de o astfel de amploare încât să depășească sfera unei abateri disciplinare. Se reclamă astfel, că în cauză nu s-a formulat contestație la executare, ca remediu aparținând dreptului civil care putea fi folosit în cauză, astfel că reținerea faptelor imputate ca infracțiuni încalcă principiul ultima ratio, astfel, cum a constatat Curtea Constituțională în paragrafele 75 din Decizia nr. 405/2016, respectiv 626 din Decizia nr. 650/2018.

Totodată, nu s-a analizat intensitatea presupusei vătămări aduse părților civile, respectiv dacă prejudiciul în sumă de 52.875 RON este de natură să atragă incidența represiunii penale, în condițiile în care, legislația penală europeană consideră că, se impune a se acorda o marjă de discreție în folosirea represiunii penale în cazul unor fapte cu prejudiciu redus.

În concluzie, s-a apreciat că infracțiunii de abuz în serviciu care a format obiectul acuzației penale îi lipsește tipicitatea obiectivă, astfel încât se impune admiterea cererii de recurs în casație, iar pe fond să se dispună achitarea în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) raportat la art. 396 alin. (5) cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

b)Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B.;

În motivarea scrisă a cerii sale inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", în sensul că faptei de instigare la abuz în serviciu pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului îi lipsește tipicitatea obiectivă, atât prin lipsa unui raport de cauzalitate și a rezoluției infracționale a inculpatului B., cât și din lipsa tipicității obiective a faptei de abuz în serviciu reținută în sarcina autorului A.

S-a apreciat că actul de conduită manifestat de inculpatul B., constând în simpla remitere a cărții de identitate a numitului G. către executorul judecătoresc pentru a fi folosită la organizarea licitației, nu comportă valențe penale, nefiind o faptă prevăzută de legea penală.

Așa cum a stabilit și instanța de contencios constituțional, comportamentul interzis trebuie impus de legiuitor chiar prin lege, neputând fi dedus din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. Ori, din declarațiile inculpatului A. coroborate cu cele ale martorilor: K. și G. nu a rezultat existența unei legături între înmânarea cărții de identitate de către inculpatul B. și nerespectarea unor dispoziții procesual civile în organizarea licitației de către executorul judecătoresc, atâta timp cât numitul G. avea cunoștință deplină de efectuarea licitației și a acceptat să fie înscris la licitație, conform declarație sale. Faptul că, ulterior înmânării cărții de identitate, numitul G. a fost sau nu prezent la desfășurarea licitației nu prezintă relevanță în raport de acuzația adusă numitului B., atâta timp cât activitatea acestuia este una licită și nu comportă valențe penale, definindu-se, în esență, ca înscriere a unei persoane la o anumită licitație.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea decizie achitarea potrivit dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 6 parag. 1 și 3 lit. a) din Convenția Europeană a drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, s-a apreciat că prezenta decizie penală comportă un aspect de nelegalitate ce generează vătămări procesuale iremediabile inculpatului B..

S-a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a supune în prealabil unei dezbateri în contradictoriu aspectul referitor la schimbarea încadrării juridice a faptei, a dispus prin soluția ce dezleagă fondul cauzei schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. în instigare la abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Procedând în această manieră, pronunțând practic noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanța de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituție și încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este el instituit în art. 6 parag. 1 și 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) din Constituția României (conform paragraf 41 din decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale).

Mai mult, în aceste condiții, paragraful 42 din decizia anterior menționată, arată în mod categoric că într-o astfel de situație există o vătămare evidentă a drepturilor procesuale ce trebuie corijată de îndată.

Ori, în aceste condiții s-a apreciat că se impune corijarea acestei ingerințe privitoare la exercitarea dreptului la apărare prin acordarea posibilității de a pune concluzii și a exercita apărarea în mod efectiv față de noua schimbare de încadrare juridică, apreciind că se impune, sub acest aspect trimiterea cauzei spre rejudecare.

În concluzie, inculpatul B. a solicitat, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin încheierea din 9 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019 au fost admise, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva Deciziei penale nr. 168/A din data de 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2016.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 8 și s-a fixat termen la data de 20 noiembrie, cu citarea părților.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. îndeplinesc cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul cererilor inculpaților A. și B. este indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Înalta Curte, a reținut că, printre alte condiții, admiterea în principiu a recursului în casație este condiționată de constatarea că motivul pe care acesta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Prin raportare la cazul de casare invocat și motivele de recurs în casație, astfel cum au fost dezvoltate de inculpații A. și B., s-a apreciat că acestea se circumscriu cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prev. de art. 21 alin. (3) din Constituția României se impune ca examinarea și pronunțarea asupra recursurilor în casație să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 C. proc. pen.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpații B. și A. împotriva Deciziei penale nr. 168/A din data de 7 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susținerea căii extraordinare de atac inculpații A. și B. au invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Așadar, a menționat că fapta pe care instanța de apel a apreciat-o că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu nu este prevăzută de legea penală.

A mai arătat că, în ceea ce privește infracțiunea pentru comiterea căreia recurentul a fost condamnat, nu sunt realizate două din condițiile normei de incriminare, și anume:

1.lipsa tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale cu privire la elementul material al infracțiunii, condițiile esențiale de realizare.

2.lipsa urmării imediate specifice infracțiunii de abuz în serviciu.

Cu privire la lipsa tipicității obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale cu privire la elementul material al infracțiunii, condițiile esențiale de realizare, a menționat următoarele:

În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., inculpatul A., în calitate de subiect activ al infracțiunii, fiind executor judecătoresc, deci o persoană care exercită un serviciu de interes public, trebuie să își încalce atribuțiile de serviciu prin îndeplinirea unui act contrar legislației primare.

În raport de acuzația adusă inculpatului, a arătat că era necesar să se analizeze dacă actele îndeplinite de inculpatul A. au avut caracter nelegal și, de aceea fapta reținută în sarcina acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Astfel, a arătat că atribuțiile de serviciu încălcate de acesta nu-și au izvorul în lege, ci în interpretarea dată legii de instanța de judecată.

Pe de altă parte, a arătat că, deși instanța de apel a aplicat legea penală nouă (fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.), totuși s-a făcut aplicarea nelegală a legii, întrucât a pronunțat condamnarea după ce în fond, fusese achitat.

În acest sens, a precizat că instanța de apel a combinat, contrar prevederilor Deciziilor Curții Constituționale nr. 265/2014 și nr. 650/2018, prevederile mai nefavorabile din două legi succesive pentru condamnarea inculpatului A. (prevederile C. pen. nou și prevederile C. proc. civ. din 1969, care împreună redau elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prin încălcarea unei dispoziții legale). Astfel, a susținut că nu se pot face referiri la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prin încălcarea legislației primare, cu referire la un text de lege care nu mai este în vigoare la data aplicării respectivei legislații primare și a condamnării inculpatului. Prin înlăturarea prevederilor din legislația primară veche (care au fost combinate în mod nelegal cu cele din legislația primară nouă, în primul rând prin încălcarea unor decizii ale Curții Constituționale, iar în al doilea rând în defavoarea inculpatului, deși se invocă în aplicare legea penală mai favorabilă), a solicitat prin recurs în casație să se constate că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, nefiind încălcate prevederi din legislația primară.

Referitor la lipsa urmării imediate specifice infracțiunii de abuz în serviciu, a arătat că instanța de apel nu a analizat criticile, respectiv daca actele îndeplinite de inculpatul A. au produs vătămări drepturilor și intereselor legale ale persoanei de o astfel de amploare încât să depășească sfera unei abateri disciplinare, spre deosebire de prima instanță care a reținut că în paragraful 80 al Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale s-a reținut că sarcina aplicării principiului ultimo ratio revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind abuzul în serviciu, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegata (Parlament/Guvern) cât și de organele judiciare - Ministerul public și instanțele judecătorești - indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor produceri penale ordinare.

În acest sens, a făcut referire la prevederile paragrafului 626 al Deciziei nr. 650/2018 a Curții Constituționale, unde se arată că legiuitorul nu a pus de acord prevederile art. 297din C. pen. cu Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016.

Pe de altă parte, a subliniat că atât potrivit dispozițiilor C. proc. civ. din 1865, cât și celor ale art. 61 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, cei interesați sau vătămați de actele de executare pot formula contestație la executare, legiuitorul identificând și reglementând la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale (paragraful 75 din Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale). În prezenta cauză nu s-a formulat contestație la executare, ca remediu aparținând dreptului civil care putea fi folosit în cauză, astfel că reținerea faptelor imputate ca infracțiuni încalcă principiul ultima ratio, așa cum a afirmat Curtea Constituțională în paragrafele nr. 75 din Decizia nr. 405/2016, respectiv nr. 626 din Decizia nr. 650/2018.

Totodată, a precizat că, instanța de apel nu a analizat intensitatea presupusei vătămări aduse intereselor părților civile. Instanța de apel a reținut ca prejudiciu suma de 52.875 RON, nefăcând nicio apreciere de către instanța de apel asupra posibilității reținerii infracțiunii de abuz în serviciu în cazul în care prejudiciul se ridică la suma de 52.875 RON, respectiv dacă această urmare produsă este de natură să atragă incidența represiunii penale, cu alte cuvinte, dacă aceasta constituie, în accepțiunea deciziilor Curții Constituționale invocate mai sus, o vătămare de o intensitate care atrage cu necesitate represiunea penală.

Conchizând, a considerat că infracțiunii de abuz în serviciu îi lipsește tipicitatea obiectivă, prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată prin raportare la decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale cu privire la elementul material al infracțiunii, condițiile esențiale de realizare și la urmarea imediată a acesteia.

Recurentul inculpat B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală - a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei și, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea, art. 6 paragraf. 1 și 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul inculpatului de a beneficia de un proces echitabil și garanția dreptului la apărare, cu referire la Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale.

A susținut că fapta reținută în sarcina inculpatului B. nu este prevăzută de legea penală prin raportare la lipsa tipicității obiecte a faptei de instigare la abuz în serviciu.

Neprevederea faptei în legislația penală se poate constata din două perspective, atât prin lipsa unui raport de cauzalitate și a rezoluției infracționale a inculpatului B., cât și din lipsa tipicității obiective a faptei de abuz în serviciu reținută în sarcina autorului, A.. Cu alte cuvinte, nu suntem nici în prezența unei instigări ca participație penală la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și nici în prezența unei infracțiuni de abuz în serviciu. Prin urmare, s-a arătat că instigarea la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 47 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 s-a săvârșit prin simpla remitere a cărții de identitate a numitului G. către executorul judecătoresc A., pentru a fi folosită la organizarea licitației.

S-a mai arătat că actul de conduită manifestat de inculpatul B., reținut ca fiind o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu, în fapt, nu comportă valențe penale, nefiind o faptă prevăzută de legea penală, întrucât din hotărârea atacată nu rezultă sub nicio formă faptul că inculpatul A. nu ar fi adoptat o eventuală rezoluție infracțională anterioară în vederea săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu (astfel cum a fost catalogată conduita acestuia prin prezenta decizie), ori de esența instigării ca formă a participației penale este ca autorul infracțiunii să nu fi luat deja hotărârea de a săvârșit infracțiunea la momentul la care se reține actul de instigare - astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond la fila x "de asemenea, trebuie dovedit că inculpatul A. nu a luat el însuși hotărârea de a comite fapta înainte de a fi instigat de inculpatul B.": înmânarea unei cărți de identitate către un executor judecătoresc în vederea înscrierii acelei persoane la licitație nu este o faptă prevăzută de legea penală și nu poate comporta valențele unei instigări la infracțiunea de abuz în serviciu în măsura în care executorul judecătoresc nesocotește anumite dispoziții legale în desfășurarea licitației cu pricina; fapta inculpatului A. de nerespectare a dispozițiilor procesual civile în desfășurarea licitației constituie o încălcare a legii care nu comporta valențe penale făcând aplicarea principiului ultima ratio, prev. în paragraful 80 din Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, și antrenând doar o eventuală răspundere disciplinară a acestuia în măsura în care s-ar dovedi reaua-credință în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, a menționat că, în mod nelegal s-a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la abuz în serviciu în condițiile în care fapta săvârșită de autor nu este prevăzută de legea penală întrucât, acesteia îi lipsește tipicitatea obiectivă prin raportare la condițiile cerute de norma de incriminare interpretată în sensul Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale.

În dovedirea lipsei oricărei rezoluții infracționale ori a vreunui raport de cauzalitate între acțiunea inculpatului B. de a înmâna un simplu act de identitate executorului judecătoresc (inculpatul A.) și respectiva nesocotire a dispozițiilor legale în organizarea licitației de către acesta din urmă, a făcut trimitere la probele testimoniale administrare în fața instanței de judecată, respectiv declarația inculpaților A. și B., martorii K. și G..

Prin urmare, a solicitat să se constate că nu există nicio legătură între înmânarea cărții de identitate de către inculpatul B. și nerespectarea unor dispoziții procesual civile în organizarea licitației de către executorul judecătoresc A., atâta timp cât numitul G. avea cunoștință deplină despre efectuarea licitației și a acceptat să fie înscris la licitație. Cele petrecute ulterior înmânării acelei cărți de identitate, respectiv că numitul G. a fost sau nu a fost prezent la desfășurarea licitației nu prezintă relevanță în raport de acuzația adusă numitului B., atâta timp cât activitatea acestuia este una licită și nu comportă valențe penale, definindu-se în esență ca înscriere a unei persoane la o anumită licitație.

În ceea ce privește incidența cazului de recurs în casație prev. de art. 6 paragraf. 1 și 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul inculpatului de a beneficia de un proces echitabil și garanția dreptului la apărare, cu referire la Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale, a arătat că decizia penală atacată comportă un aspect de nelegalitate ce generează vătămări procesuale inculpatului B.. Astfel, fără a supune în prealabil unei dezbateri în contradictoriu aspectul referitor la schimbarea încadrării juridice a faptei, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de instigare la abuz în serviciu prev. de art. 47 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. în instigare la abuz în serviciu prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. Procedând în această manieră, pronunțând practic noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, instanța de judecată a privat inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituție și prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este instituit în art. 6 paragraf. 1 și 3 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) din Constituția României (conform paragraf. 41 din Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale). Mai mult, în paragraful 42 din decizia anterior menționată, se arată că într-o astfel de situație exista o vătămare evidentă a drepturilor procesuale ce trebuie corijată de îndată, statuându-se că "numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport de o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete".

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpații B. și A. constată că recursurile în casație sunt nefondate, drept pentru care le va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina și netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situația de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpații B. și A. au fost condamnați pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

În decizia recurată, instanța de apel a reținut în sarcina inculpatului A. că, în calitate de executor judecătoresc a organizat la data de 7 septembrie 2010 o licitație publică imobiliară cu încălcarea dispozițiilor art. 509 alin. (5) C. proc. civ., dispunând, în mod nelegal adjudecarea de către inculpatul C. a imobilului situat în Satu Mare, str. x, aparținând părților civile D. și E., la prețul de 45.000 RON în loc de 97.850 RON cât reprezenta prețul de pornire a licitației - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Deopotrivă, s-a reținut în sarcina inculpatului B. că, a înmânat executorului judecătoresc, o copie a cărții de identitate a numitului G., determinându-l pe acesta să-și încalce atribuțiile de serviciu privind desfășurarea în condiții de legalitate a executării silite imobiliare, în condițiile în care avea cunoștință de împrejurarea că acesta nu va participa la licitația organizată la data de 07 septembrie 2010 - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 25 C. pen. din 1969 raportat art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În mod corect, s-a mai reținut că există probe care dovedesc că fapta inculpatului A. întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv:

Elementul material al infracțiunii a constat în îndeplinirea în mod defectuos, respectiv în îndeplinirea unui act cu încălcarea art. 506 alin. (1) din C. proc. civ. anterior, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 405/2016, respectiv a întocmit procesele-verbale de licitație și de adjudecare, menționând în mod nereal, că la procedu