ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosar nr. x/2019,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 78/PI din 30 august 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., notar public, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 33 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 34 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. (Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 35 din 15 iunie 2012); (in dubio pro reo).

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând soluțiile de achitare pronunțate de instanța de fond.

În motivarea apelului, s-a făcut trimitere la probele științifice administrate în cauză, respectiv raportul criminalistic întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.P.J. Bihor și raportul de expertiză criminalistică întocmit ulterior, care au consfințit faptul că martorii B. și C. nu au semnat cele trei acte legalizate de notar și nici cererile de legalizare a acestora.

II. Prin Decizia penală nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosar nr. x/2019 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Sentinței penale nr. 78/PI din 30 august 2019 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A., a fost desființată sentința penală apelată și, rejudecând:

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

A fost condamnat inculpatul A. la 10 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost contopite cele trei pedepse de 10 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani și 10 luni reprezentând termen de încercare.

A fost atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea următoarelor înscrisuri:

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 33 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Act de rezoluțiune a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare legalizată cu nr. x din 9 iunie 2012 de BNP A."

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 34 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Convenție" încheiat între numiții B. și C.;

- Încheierea de legalizare a semnăturii nr. 35 din 15 iunie 2012, aplicată pe actul intitulat "Promisiune de vânzare-cumpărare" încheiat între numiții B. și C.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în fond.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat ocazionate de soluționarea apelului au rămas în sarcina acestuia.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosar nr. x/2019, inculpatul A., prin apărător ales, a formulat recurs în casație, în termen legal.

În motivarea scrisă a cererii sale, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susținând că faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare prin raportare la situația factuală din dosar.

Inculpatul, prin apărător, a arătat că în cauză nu există probe certe care să stabilească dincolo de orice îndoială că în calitate de notar public a comis cele 3 infracțiuni de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen./1969 pentru care a fost condamnat definitiv în apel.

S-a arătat că probatoriul administrat în dosar pe parcursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale cât și în faza judecății, nu stabilește cu date certe vinovăția inculpatului, acesta nefiind apt să conducă la concluzia indubitabilă că recurentul este subiectul activ al infracțiunilor și că a acționat cu intenție pentru a săvârși falsul intelectual cu prilejul întocmirii celor 3 înscrisuri în discuție.

S-a apreciat că rezultatele/concluziile Raportului criminalistic nr. x din 8 ianuarie 2016 întocmit de Serviciul Criminalistic din cadrul I.PJ. Bihor și ale Raportului de expertiză criminalistică nr. 50 din 27 aprilie 2017 întocmit de I.N.E.C. - Serviciul Interjudețean de Expertize Criminalistice Timișoara nu pot avea conform art. 103 C. proc. pen. o valoare dinainte stabilită prin lege, concluziile acestora trebuie să producă efecte juridice în urma evaluării și coroborării cu toate probele cauzei.

Faptul că semnăturile de pe cele trei înscrisuri notariale nu aparțin celor doi martori B. și C., concluzie atestată de specialiști grafologi, în opinia apărării nu echivalează cu o prezumție absolută de vinovăție a inculpatului pentru faptele deduse judecății, în condițiile în care infracțiunile imputate recurentului nu au fost dovedite prin probe certe și concludente.

Nu este lipsit de relevanță nici aspectul că gradul de evoluție a scrisului se poate modifica în timp, iar buna credință a celor doi martori ai acuzării B. și C. este serios pusă la îndoială față și de împrejurarea că au solicitat de la Biroul Notarial A. și alte acte în afara celor deja înmânate, ceea ce presupune că știau de existența respectivelor acte în litigiu, martorii contrazicându-se și în legătură cu aspectul care dintre ei le-a solicitat și în ce împrejurări.

Rezultă cu evidență astfel faptul că cei doi martori au cunoscut despre existența și a altor acte notariale în afara promisiunii de vânzare-cumpărare din 9 iunie 2012, acte pe care le-au și solicitat notarului, cât și aspectul că între aceștia au existat neînțelegeri generate de achitarea T.V.A.-ului la transferul proprietății mașinii.

Deși infracțiunea de fals intelectual este o infracțiune de sine stătătoare care nu este condiționată de vreun scop determinat urmărit de infractor, totuși în cauză nu s-a făcut vreo probă care să argumenteze, să justifice o activitate infracțională a inculpatului legată de întocmirea și legalizarea celor trei acte, care să justifice săvârșirea infracțiunilor.

Apărarea a arătat că probele cauzei nu relevă vreo înțelegere delictuoasă între A. și vreuna dintre părți și/sau alte persoane pentru a săvârși falsul și nici probe care să infirme voința martorilor cuprinsă în cele trei înscrisuri în a încheia respectivele acte, acordul de voință fiind dat și de imprimarea formei și clauzelor actelor de către B. și C. înșiși.

Instanța de apel a judecat cauza pronunțând o hotărâre nelegală de condamnare a inculpatului, dând eficiență juridică doar probelor "pro causa" în sprijinul acuzării în detrimentul probelor apărării pe care le-a ignorat și/sau respins nemotivat, contrar principiului egalității armelor în administrarea și interpretarea probelor într-un proces penal.

De altfel, declarațiile fundamental contradictorii ale martorilor B. și C. nici nu se puteau constitui în probe certe și concludente de vinovăție, situație în care cele două lucrări de specialitate privind înscrisurile în discuție necoroborate cu alte probe nu se puteau constitui în bază a soluției greșite de condamnare a recurentului de către instanța de apel.

S-a mai arătat că în dosar nu există un probatoriu minim concret și rezonabil care să stabilească fără dubiu vinovăția inculpatului. De altfel, cele două rapoarte de constatare și expertiză criminalistică nu stabilesc că o altă persoană (implicit inculpatul) ar fi executat semnăturile contestate ca nefiind făcute de B. și C.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a arătat că nici o probă a dosarului nu relevă și/sau stabilește intenția în a comite falsuri cu prilejul întocmirii și legalizării celor trei înscrisuri în discuție.

În mod nelegal, fără fundament probator, a reținut instanța de apel în soluția de condamnare a inculpatului faptul că semnăturile în discuție nu puteau fi disimulate, cum a opinat A. în declarațiile date, ci acestea au fost executate prin copierea lor după un model, în cadrul unei activități laborioase, interpretând într-o manieră proprie concluziile celor două rapoarte criminalistice care nu sunt ferme în a opina la modul absolut că cei doi martori nu au semnat înscrisurile în litigiu.

Un alt argument fără suport probator făcut în manieră proprie de redactorul deciziei atacate, susține apărarea, este acela că inculpatul este vinovat de falsurile celor trei acte deoarece a păstrat în arhiva Biroului Notarial peste termenul de 3 ani reglementat în Legea nr. 36/1995 cele 3 înscrisuri falsificate și nu le-a casat pentru că distrugerea acestora "ar fi ridicat suspiciuni" cu privire la mobilul unor asemenea acțiuni.

Se arată că respectiva motivare cuprinsă în decizia recurată relevă un raționament logic, implicit juridic, care nu justifică soluția de condamnare în dosar, interesul casării/distrugerii legale a unor înscrisuri "false" era dimpotrivă de preferat inculpatului decât păstrarea lor în arhivă peste termenul legal cum a procedat în realitate recurentul. Dacă acesta ar fi avut cunoștință de eventualul conținut fals al înscrisurilor în litigiu, A. ar fi avut evident interesul să caseze respectivele acte în mod legal și nu să le păstreze peste termenul legal reglementat de Legea nr. 36/1995 cum în mod greșit a motivat instanța de apel.

S-a apreciat că decizia recurată se bazează în mod greșit pe prezentarea generică a faptelor cu o încadrare juridică lapidară făcută de Parchet prin rechizitoriu, fără a se face o proprie analiză în mod nemijlocit, de către instanța de apel a elementelor constitutive privind infracțiunile judecate prin prisma conținutului tipicității normei de incriminare prin raportare la situația factuală din dosar.

Față de cele expuse, apărarea a susținut că inculpatul nu a avut parte de o echitate a procedurilor în faza judecării cauzei în apel, fiindu-i încălcat dreptul la o apărare efectivă. Soluția dată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală încalcă și principiul răspunderii personale în procesul penal, probele cauzei nestabilind în concret implicarea penală a recurentului în falsificarea înscrisurilor în discuție.

Soluția pronunțată în cauză de instanța de apel este nelegală privind condamnarea inculpatului, elocventă în acest sens fiind și împrejurarea că Parchetul, în baza acelorași probe, a dispus mai întâi o soluție de renunțare la urmărirea penală care nefiind validată de judecător (prin Încheierea nr. 40/CP din 26 noiembrie 2018 a Curții de Apel Oradea, secția Penală) a fost urmată de o soluție de trimitere în judecată a inculpatului în mod nejustificat și neprofesional, procurorul de caz interpretând în mod diferit noțiunea de "interes public" în urmărirea autorului unei fapte penale sau neconștientizând lipsa probelor în dosar privind vinovăția penală a recurentului, justificându-și soluția de trimitere în judecată nu pe probe noi ci, probabil, pe motivarea soluției de invalidare a propunerii renunțării la urmărirea penală dată de Judecătorul de Cameră Preliminară.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în rejudecare, achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală)/art. 10 lit. b) C. proc. pen./1968 (fapta nu este prevăzută de legea penală).

IV. Examinând recursul în casație, se constată că acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., scopul recursului în casație este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casație și Justiție în calea extraordinară de atac a recursului în casație este limitată exclusiv în drept. Așadar, statuările în fapt ale instanței care a pronunțat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Recurentul a invocat în susținerea căii extraordinare de atac cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

Examinând recursul în casație din perspectiva cazului de casare invocat, se constată următoarele:

Cazul de casare invocat de inculpat are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă pe care în mod greșit instanța a considerat-o infracțiune, întrucât în realitate, fapta nu se găsește în niciuna dintre prevederile legii penale ca infracțiune. Este situația faptelor care au un caracter civil, comercial, ș.a. ori situația dezincriminării unei fapte prevăzute de legea penală.

În analiza acestui caz de recurs în casație se pot supune verificării instanței critici cu privire la corespondența dintre fapta concretă cu descrierea conținută în norma de incriminare, în sensul dacă se suprapune modelului legal creat de legiuitor.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, întrucât statuările în fapt ale instanței de apel nu pot fi cenzurate în niciun fel.

În cauză, criticile formulate de recurentul inculpat A. se referă în esență la lipsa probelor certe cu privire la vinovăția sa în săvârșirea celor 3 infracțiuni de fals intelectual, pentru toate argumentele expuse în motivele scrise, susținute oral.

Din examinarea actelor dosarului, în limitele procesuale menționate și în raport cu situația de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv de instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor de fals intelectual reținute în sarcina inculpatului corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpatului.

În cauză, astfel cum rezultă din starea de fapt, acțiunea inculpatului, în calitate de notar public, de a atesta în mod necorespunzător adevărului, în Încheierile de legalizare a semnăturii nr. 33, 34 și 35 din 15 iunie 2012, faptul că i-a identificat pe martorii B. și C. și că aceștia, după ce au citit înscrisurile intitulate "Act de rezoluțiune a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare legalizată cu nr. x din 9 iunie 2012", "Convenție" și "Promisiune de vânzare-cumpărare", au consimțit la legalizarea acestora și le-au semnat, corespunde textului legal de incriminare a faptei de fals intelectual, în modalitatea reținută de instanța de apel.

Prin urmare, din probatoriul administrat în fața instanței, a rezultat că inculpatul A. a acționat cu încălcarea procedurii legalizării semnăturilor, reglementată în art. 8 lit. e), art. 86 din Legea nr. 36/1995 și art. 88 alin. (1) și (2) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor.

Înalta Curte precizează că, pe calea recursului în casație nu se evaluează materialul probator, nu se modifică starea de fapt, întrucât, fiind o chestiune ce implică aprecierea probelor existente în cauză, acest aspect nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.

Sub acest aspect, se constată că fondul criticilor invocate de recurentul inculpat, respectiv că nu există probe certe care să stabilească dincolo de orice îndoială că a comis cele 3 infracțiuni de fals intelectual, că în cauză nu s-a făcut vreo probă care să argumenteze, să justifice o activitate infracțională a inculpatului legată de întocmirea și legalizarea celor trei acte, care să justifice săvârșirea infracțiunilor, faptul că probele cauzei nu relevă vreo înțelegere delictuoasă între inculpatul A. și vreuna dintre părți și/sau alte persoane pentru a săvârși falsul și nici probe care să infirme voința martorilor cuprinsă în cele trei înscrisuri, declarațiile contradictorii ale martorilor B. și C., faptul că nu există un probatoriu minim concret și rezonabil care să stabilească fără dubiu vinovăția inculpatului și că i-a fost încălcat dreptul la o apărare efectivă și nu s-a stabilit în concret implicarea sa penală în falsificarea înscrisurilor în discuție, nu vizează, în realitate, nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei eventuale alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel, care să conducă la o soluție de achitare a inculpatului.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Starea de fapt reținută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casație, astfel că o eventuală reevaluare a conținutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condițiile în care recursul în casație nu are drept scop soluționarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

În realitate, criticile sunt referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective și subiective a infracțiunilor de fals intelectual, iar nu la lipsa elementelor de tipicitate infracțională, acestea reprezentând chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legii.

În ce privește latura subiectivă a infracțiunilor pentru care a fost condamnat recurentul - cu privire la care a formulat critici în cadrul căii de atac, se reține că în conceptul de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă și condiția privitoare la forma de vinovăție, în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen. fiind enumerată distinct trăsătura esențială ca fapta să fie prevăzută de legea penală de aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, în analiza corespondenței obiective de incriminare a faptei, nu poate proceda la o analiză asupra elementelor constitutive ale laturii subiective, care ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat cu privire la circumstanțele concrete de comitere ale infracțiunii.

Astfel, cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice existența corespondenței între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu și sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noțiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală".

Prin urmare, Înalta Curte constată că prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul nu a evidențiat elemente de nelegalitate, care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu constituie infracțiuni, ci a solicitat o reinterpretare a probelor, prin prisma unor critici comune cu cele formulate cu titlu de apărări în fond și apel.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., instanța va respinge ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosar nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 197/A din data de 30 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2021.

Procesat de GGC - LM