ÎCCJ, Decizia nr. 239/2023

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 28 mai 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat:

- anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 13 din data de 14.04.2015, privind sancționarea B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.A., H. S.A., I. S.A., J. S.A., K. S.R.L., L. S.R.L., M. S.A., N. S.R.L., O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.A., S. S.A., T. S.A., A. S.R.L., U. S.R.L., V. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., Y. S.A. pentru încălcarea art. 5 alin. 1 din Legea concurenței și a art. 101 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Decizia" sau "Decizia atacată");

- anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenței prin care i s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigație, cu încălcarea dreptului la apărare: - documentul având număr de ieșire x/26.09.2014 ("Refuzul nr. 2"), ca răspuns la solicitarea reclamantei nr. 2767/22.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/22.09.2014 ("Revenirea nr. 2"); - documentul având număr de ieșire x/11.09.2014 ("Refuzul nr. 1"), ca răspuns la solicitarea Reclamantei nr. 2500/09.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/09.09.2014 ("Revenirea nr. 1"), reprezentând refuzuri față de revenirile făcute de reclamantă ca urmare a documentului având număr de ieșire x/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea Reclamantei nr. 2284/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenței cu nr. x/12.08.2014 ("Solicitarea inițială de acces la dosar"), prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigație.

Prin încheierea din 30 martie 2017, s-a admis excepția tardivității modificării acțiunii prin notele de ședință depuse la 16 februarie 2017.

Prin sentința nr. 2691 din 28 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării capătului de cerere privind anularea adreselor nr. x/11.09.2014 și nr. y/26.09.2014, ambele emise de pârâtul Consiliul Concurenței. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței. A anulat, în parte, Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/14.04.2015, doar în ceea ce privește sancționarea reclamantei pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din TFUE. A respins, în rest, acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 40.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 6131 din 21 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 30 martie 2017 și a sentinței civile nr. 2691 din 28 iunie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 2691 din 28 iunie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și rejudecând cauza a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 6131 din 21 decembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și pct. 11 C. proc. civ. și ale art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a amânat pronunțarea la 24 noiembrie 2022 în ceea ce privește cererea de repunere în termenul de invocare a punctului 8 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității punctului 8 și excepția tardivității punctului 11 al art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de S.C. A. S.R.L. privind repunerea în termenul de exercitare a revizuirii împotriva Deciziei nr. 6131 din 7 decembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în privința motivelor circumscrise de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A admis excepția tardivității cererii de revizuire în ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A admis excepția tardivității cererii de revizuire în ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că revizuenta nu a dovedit în mod credibil că ar fi fost împiedicată în exercitarea în termen a căii de atac printr-o împrejurare mai presus de voința sa. Aceasta, deoarece în motivarea cererii de repunere în termen, revizuenta a pretins faptul că nu ar fi cunoscut despre existența motivului de revizuire, respectiv despre contradictorialitatea considerentelor hotărârii a cărei revizuire se solicită, în raport cu alte hotărâri judecătorești, decât la momentul la care i-a fost comunicată Decizia nr. 6131 din 7 decembrie 2021 a cărei revizuire o cere.

Cu privire la excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe pct. 8, instanța a reținut incidența art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia termenul de revizuire este de o lună în cazul motivului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., socotit de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în cazul de față hotărârea a cărei revizuire de solicită.

Aplicând aceste prevederi legale cauzei, a constatat că hotărârea a cărei revizuire se solicită, respectiv Decizia nr. 6131/7.12.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a rămas definitivă la data 7 decembrie 2021, iar revizuirea a fost formulată la 15 iunie 2022, fiind astfel depășit cu mult termenul prevăzut de textul de lege menționat.

Asupra excepției tardivității cererii de revizuire întemeiată pe pct. 11 al art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a reținut că, potrivit art. 511 alin. (3) C. proc. civ., termenul de revizuire este de trei luni, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial, Partea I, fără a se prevedea o excepție în cazul hotărârilor pronunțate ulterior expirării acestui termen.

Astfel, Decizia Curții Constituționale nr. 58/26.01.2021 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 4 mai 2021, mult anterior pronunțării Deciziei nr. 6131 din 7 decembrie 2021.

Revizuenta, deși cunoștea conținutul acestei decizii, nu a înțeles să o invoce pe parcursul litigiului aflat pe rolul Înaltei Curți, iar cererea de revizuire a fost formulată la aproximativ un an de la publicarea deciziei Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 2207 din 28 aprilie 2023, aceeași instanță a respins, raportat la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 6131 din 7 decembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondată. A respins, ca neîntemeiată, cererea revizuentei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Recursul

Împotriva încheierii și deciziei sus menționate, la 14 august 2023, S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, calea de atac îndreptându-se doar împotriva soluției de respingere a revizuirii pentru existența unor hotărâri definitive potrivnice, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 5 și 6 C. proc. civ., a învederat că decizia recurată este nemotivată, fiindcă nu face referire la încălcarea autorității de lucru judecat din perspectiva considerentelor, cu atât mai mult cu cât nici textul de lege nu restrânge aplicarea art. 430 - 432 C. proc. civ. doar la dispozitivele hotărârilor. Procedând în acest fel, instanța de revizuire a adăugat nepermis la textul de lege.

În plus, a arătat recurenta, această motivare nu este conformă art. 425 C. proc. civ., pentru că instanța s-a limitat să rețină că nu este îndeplinită condiția triplei identități.

Din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a susținut că a fost în imposibilitatea de a cunoaște motivarea deciziei a cărei revizuire s-a solicitat la momentul pronunțării acesteia; ca urmare, a luat cunoștință de considerentele contradictorii doar la momentul la care hotărârea s-a comunicat, iar nu la momentul pronunțării.

În plus, în dosarul nr. x/2015 nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat sub forma excepției, deci nici dispozitivul nu cuprinde vreo mențiune în acest sens.

Instanța de revizuire a ignorat complet că cererea de revizuire s-a întemeiat pe contrarietatea considerentelor, iar nu a dispozitivelor deciziilor, ceea ce este relevant din perspectiva termenului de declarare a căii de atac, pentru că respectiva contrarietate, a considerentelor, a apărut la momentul motivării/comunicării deciziei.

Din interpretarea restrictivă pe care o face Înalta Curte, rezultă că, dacă se formula revizuire în termen de 30 de zile de la pronunțare, atunci revizuirea era nemotivată, iar dacă a formulat revizuire după comunicarea deciziei, s-a respins ca tardivă. Susține că o astfel de interpretare nu asigură un remediu efectiv în sensul art. 6 CEDO; arată că judecătorul național ar avea obligația de a face aplicarea directă în cauză a dispozițiilor mai favorabile, cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și de a înlătura prevederile interne de la aplicare în măsura în care dreptul național [art. 511 alin. (1) pct. 8 și 511 alin. (3) din C. proc. civ..] ar putea fi interpretat în sensul impunerii unei inadmisibilități de plano a revizuirii.

Or, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunțată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, că a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs și aplicarea lor îi împiedică pe justițiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii. Curtea a precizat că, deși accesul la o instanță de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuși, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justițiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăși substanța lui.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că recurenta și-au întemeiat cererea de recurs pe pct. 5, 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., dar criticile se referă atât la nemotivarea hotărârii, cât și la greșita apreciere a instanței privind momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac, fiind vizate regulile de procedură civilă; ca urmare, Înalta Curte va analiza aceste susțineri din perspectiva pct. 5 și 6 al art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se constată că soluția criticată a fost pronunțată de Înalta Curte la data de 24 noiembrie 2022, încheierea fiind dată în dosarul în care instanța de revizuire a soluționat și cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 2207 din 28 aprilie 2023.

În ceea ce privește incidența pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", nemotivarea hotărârii judecătorești fiind analizată din aceeași perspectivă.

Verificând încheierea criticată, Înalta Curte reține că aceasta corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. se are în vedere că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, întrucât scopul motivării este acela de a explica soluția adoptată de instanță. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

De altfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile formulate, Înalta Curte reține că încheierea recurată respectă condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, câtă vreme instanța, analizând cererea de repunere în termenul de declarare a căii extraordinare de atac, a constatat că susținerile revizuentei, în sensul că ar fi luat cunoștință de contradictorialitatea invocată abia la momentul comunicării deciziei, nu pot fi apreciate ca fiind o împrejurare mai presus de voința sa, în sensul textului de lege.

Instanța de revizuire a detaliat, arătând că textul de lege incident, temeiul de drept al cererii de revizuire art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., face vorbire despre rămânerea definitivă a ultimei hotărâri pretins contradictorie și nu distinge între nemulțumirea părți în raport de considerente sau dispozitiv, fiind nefondate criticile recurentei pe aceste aspecte.

Nici critica privind incidența motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ. nu este fondată.

Astfel, acest motiv de recurs vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale; cu toate acestea, nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări.

Înalta Curte reține că, prin cererea de revizuire formulată la 15 iunie 2022, s-a solicitat revizuirea Deciziei nr. 6131 din 7 decembrie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ în dosarul nr. x/2015.

În consecință, data pronunțării Deciziei nr. 6131 din 7 decembrie 2021 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă și momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.

În aplicarea art. 181 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la 7 decembrie 2021 și s-a împlinit la 7 ianuarie 2022, care a fost o zi lucrătoare.

Or, cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost formulată de revizuentă abia la 15 iunie 2022, cu depășirea termenului anterior menționat, sens în care Înalta Curte constată că în mod legal instanța de revizuire a reținut incidența în cauză a sancțiunii decăderii revizuentei din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, instanța va înlătura și susținerea recurentei referitoare la obligația motivării revizuirii în termenul de declarare, reținând că termenul de formulare a căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, cum greșit se susține, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la textele de procedură civilă invocate, care nu fac nicio distincție referitoare la considerentele hotărârilor.

De altfel, recurenta nu a contestat această situație de fapt; ceea ce invocă, în realitate, este că termenul de formulare a căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiționată de însăși motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătorești și asupra incidenței autorității de lucru judecat.

Acest susțineri sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte arată că sancțiunea respingerii, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ al căii extraordinare de atac. Or, se reține că autoarea căii extraordinare de atac nu se poate prevala de faptul că nu și-a îndeplinit o anumită obligație procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască și considerentele hotărârii, în condițiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar și nu face distincțiile de care se prevalează recurenta, această interpretare a textului normativ nefiind o adăugare la lege, cum se pretinde în memoriul de recurs.

Fiind sesizată cu controlul de constituționalitate al dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea Constituțională a constatat că acestea nu contravin prevederilor constituționale ale art. 21, art. 24 și art. 126 alin. (2), reținând că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanța de judecată la data pronunțării.

De aceea, formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate și, pentru aceleași rațiuni nu îngrădesc accesul liber la justiție al părților.

Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită. (a se vedea în acest sens Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 922 din 16 noiembrie 2016 și Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 969 din 21 octombrie 2020).

De asemenea, tot în jurisprudența sa, Curtea Constituțională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012 și nr. 655/2014) a constatat că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit) s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde și reglementarea regimului căilor de atac, esențial fiind ca accesul la un tribunal și dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanța lor.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data 24 noiembrie 2022 și a Deciziei nr. 2207 din 28 aprilie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2023.